Vineri, pe la prânz, Christian Crăciun (foto) și-a lansat (și) la Câmpina un volum de Isografii, eseuri din evadarea în esențial. Isografiile, spune autorul, sunt adevăruri interioare, convingeri. Icoane ale inimii, aş adăuga eu. Domnul Crăciun e unul dintre scriitorii care „lucră” cu așa ceva. Materia lui primă sunt textele inimii. Eu îl numesc crisograf. Adică un copist care smulge cuvinte din el și le așază pe coală.
Am citit și citesc cu mare plăcere scrierile sale. Spre deosebire de alţi autori, ale căror scrieri au gust de OSB-uri, de biscuiți DITA (da, scrierile lor sunt ca rondelele de slăbit: fără gust, fără calorii, fără sare!), scrierile domnului Crăciun sunt digerabile. Mai mult, sunt prăjituri ce pătrund până în adâncul stomacului… Au calorii. Și culmea, nu fac diabet, ci bine!
Profesorul Crăciun nu e doar crisograf, ci un apologet al bunului simț. Un combatant al viciilor proaste. Unii poate nu-s de acord cu mine, dar este un chirurg al cuvintelor. Când pune mâna pe bisturiu, Cristi Crăciun sparge puroiul. Malpraxisul provocat de incompetenții cu cap prea strâmt și inimă prea îngustă, vorba lui Eminescu. Fie ei în învățâmânt, în politică sau în cultură… (Isuse, și câți sunt!)
Interesant este că ideile și cuvintele sale nu evoluează labirintic, nu te introduc într-o rețea de unde nu știi încotro s-o apuci, nu-s filosofii aerine, care n-au feedback, n-au target decât familial. Nu-s scrieri unde se nasc luminițe la capatul tunelului, aşteptate dar de neatins. Domnul Crăciun nu este doar un spărgător de gheață, ci și de menținere a apelor limpezi; nu are un discurs spumos, o retorică a distructivismului, ci este unul din scriitorii ce oferă soluții. Am citit la mulți derviși ai condeiului destule eseuri, editoriale pline de resentiment, niște baroase ce sparg capete și frâng oasele chiar și-ale răstigniților. Dar soluții nu am gasit. Te lasă-n coadă de pește. La doctorul Crăciun nu există scriere fără practică. Și la ce ne-ar folosi să știm toată literatura, filosofia, istoria, religia, toată cultura lumii, dacă n-o putem procesa, dacă nu e aplicabilă?
Omul Crăciun mai are o calitate. Te poţi bizui pe el. Adică nu e un scriitor, un profesor, un individ dintre indivizi, de tip giruetă, care-o dă când cu comuniștii, când cu regele, când cu stânga, când cu dreapta, când cu credința când cu ateii… Are constanță, verticalitate, ceea ce multora dintre telurici le lipsește! Se vede asta de pe Lună…
Imi mai place ceva: nu e extremist! Domnul Crăciun, vorba lui Frunzetti, nu s-a autotintitulat superbun, dar visează laolaltă cu bunii. Nu știu dacă aș putea să îl numesc bard, dar e un „poet” care n-a exclus în epistolele sale dumnezeirea, providența. Nu e unul dintre cei, vorba lui Balzac, care s-au urcat pe scaune mai înalte decât cărțile pe care le-a citit. Căci numai aroganța, o prostie a fudulului, o nebunie (Biblia arată că „nebunul zice că nu este Dumnezeu”) te lasă să te crezi buricul pământului. Și vorba lui Max Lucado: „nu toate se învârt în jurul meu!”…
E o plăcere și o igienă să găsești cuvinte de mulțumire, mai ales în vremuri neașezate și în locuri șubrede, vorba domnului Pleșu. Mă bucur că sunt contemporan cu domnul Crăciun. Și mai mult, prieten… Chiar fără Bergenbier.
Spunea prietenul meu Vladimir Pustan că la Charles Beard istoria se rezumă în patru faze: când zeii vor să distrugă pe cineva, îl îmbată cu puterea; moara lui Dumnezeu macină încet, dar mărunt; albina fertilizează floarea ce o pradă; și, când e suficient de întuneric, se zăresc stelele…
Suntem în ultima fază a istoriei… E suficient de întuneric… Mulțumim că mai apar stele … Una din ele e Christian Crăciun! Să luminezi bine, maestre! O flacără, oricât de mică, poate face noaptea ce nu poate face soarele…
Nicolae Geantă
