Şcoala de Maiştri Sondori din Câmpina – (1904-1950)

Arealele petroliere au constituit, încă de la punerea lor în exploatare, centrii polarizatori economici şi factori atractori de forţă de muncă. Resursele atrag industriile, acestea îşi creează în mod endogen impulsuri de expansiune, atât spaţiale, tehnologice sau de capitaluri, iar toate generează la rândul lor concentrări de forţă de muncă. Prin urmare, se declanşează un proces complex de transformare în structura profesională a polulaţiei, eveniment corelat cu creşterea eficienţei de lucru. 

Corelaţia dintre industria petrolieră şi învăţământul tehnologic de profil din arealul petrolifer al municipiului Câmpina pune în evidenţă stadiile de evoluţie, atât ale evoluţiei industriei aferente, cât şi ale şcolarizării profesionale de profil, fiind un model de micro-analiză a impactului industriei asupra învăţământului. 

După descoperirea zăcămintelor de hidrocarburi, în anul 1880, în partea de est a platoului Bucea, spre râul Doftana, de către Dumitru Hernia, cel ce devenise proprietar pe “moşia din sudul oraşului”, industria petrolieră românească începe ascendenţa, Câmpina devenind nu doar un “El Dorado” al aurului negru, ci chiar nucleul industriei de hidrocarburi din ţara noastră. După ce în anul 1890 la Câmpina s-a înfiinţat prima schelă petrolieră din România, oraşul devine unul dintre cele mai importante centre petroliere mondiale, mai ales după ce în anul 1896 societatea Steaua Română a cumpărat proprietăţile petroliere ale moştenitorilor lui Dumitru Hernea, iar în 1897 construieşte în nordul urbei prima rafinărie din ţară şi Europa. Între 1890 şi 1900 producţia petrolieră a crescut de la 3500 la 87.674 tone/an, iar în următorii 10 ani a depăşit 333.362 tone (un sfert din producţia ţării). Totodată, facem menţiunea că populaţia Câmpinei a crescut de la 2.716 locuitori în 1897, la 3.779 locuitori în anul 1899 şi 12.322 locuitori în anul 1912. 

Marile erupţii libere de la începutul secolului trecut (au fost sonde care au produs şi câte 2000 tone/zi) sau producţiile de zeci ori sute de tone zilnic, precum şi necesitatea unor echipamente tehnologice moderne şi utilizarea lor de către un personal calificat, dar şi dezechilibrele naturale (terasări, alunecări de teren, poluare – în râul Prahova numai în anul 1899 s-au scurs peste 1000 de vagoane ţiţei), incapacităţile de depozitare, transport şi prelucrare sau hazardele industriale specifice (incendii, accidente, victime etc) au devenit probleme apărute neprevăzut, care trebuiau gestionate cât mai eficient. Pe de altă parte, companiile petroliere de la acea vreme aveau angajaţi specializaţi în străinătate, însă puţini la număr şi în special ingineri străini. Aceştia nu puteau face faţă tuturor intervenţiilor la care erau solicitaţi, iar subalternii lor nu aveau suficientă pregătire pentru a-i putea substitui. Introducerea de motoare şi maşini moderne în tehnica forării sondelor şi în extragerea eficientă a ţiţeiului  necesita persoane calificate, nu numai simpli spălători manuali, cum erau la vremea aceea “puţarii”. Pe acest fond, dar şi sub imboldul reformelor lui Spiru Haret, al legilor din 1893 şi 1899, care stabileau planuri de organizare a şcolilor de meserii – pentru a forma specialişti ceruţi în agricultură şi industrie, în anul 1898, societatea Steaua Română a înfiinţat la Câmpina o Şcoală de Sondori, subvenţionată anual cu 6000 lei, afară de cei 12.000 lei alocaţi pentru înfiinţare.

Dezvoltarea învăţământului românesc a avut principal corifeu pe ministrul “şcoalelor” Spiru Haret, care în anul 1901 a elaborat o lege care viza învăţământul profesional. Acesta se desfăşura în atelierul şcolii, sub îndrumarea unui maistru instructor, elevii fiind puşi în situaţia de a efectua activitatea de muncitor în domeniul respectiv. Învăţământul teoretic era unul complementar, desfăşurat în şase ore pe săptămână, cuprinzând ore de aritmetică, lectură şi contabilitate. Şcoala trebuia să aibă în atelier sculele necesare, mobilier pentru sala de clasă, locuinţă pentru maistru şi un fond de 500 lei necesar pentru procurarea materiei prime necesare desfăşurării procesului de producţie. Organizarea şcolilor de meserii se făcea pe trei nivele: preparator – cu durata de doi ani, mediu – cu durata de 3 ani şi superior – cu durata de doi ani. Şcolile puteau avea primele două nivele (şcoli de gradul I) sau toate cele trei nivele (şcoli de gradul II). Absolvenţii primelor două nivele primeau certificate de calificare, iar absolvenţii tuturor nivelelor primeau diploma de maistru.

Ca urmare a factorilor expuşi mai sus, la 8 februarie 1904, Constantin Alimănişteanu, directorul Industriei Comerţului şi Minelor, a cerut Guvernului şi oamenilor de afaceri din industria de petrol, sprijin pentru deschiderea unei şcoli de “maiştri sondori” la Câmpina – cel mai important centru petrolier al vremii in ţara noastră. La şedinţa care a durat trei ore, Alimănişteanu a precizat că şcoala începută de Steaua Română, din interes privat, a eşuat după numai doi ani, deoarece “mulţi tineri pregătiţi aici s-au transferat spre alte întreprinderi”. El a menţionat că “Steaua Română a făcut un bun început cu inginerii, dar exemplul ei trebuie continuat şi întins atât cu toate categoriile de personal, cât şi la toate celelalte societăţi”. Proiectul propus de Alimănişteanu pentru “Şcoala practică de sondagiu din Câmpina” cuprindea materii precum: Aritmetică, Geometrie, Arta Sondagiului, Mecanică şi Fizică, Geologie, Maşini (cazane de vapori, maşina cu vapori), Combustibili, Electricitate, Desenul linear şi se dorea să fie pus în practică la 1 aprilie 1904. El prevedea ca elevii să primească o îndemnizaţie de 500 lei pe an, “foştii sergenţi de geniu şi artilerie, absolvenţii şcoalelor de meserii sau elevii acestora care posedă cel puţin 4 clase primare” devenind bazinul de recrutare al acestora.

Şcoala a devenit realitate la 1 decembrie 1904, când au început cursurile 56 de viitori maiştrii sondori, sub directoratul inginerului Vasile Iscu. Detalii amănunţite despre regulamentul şi programul “Şcoalei de maiştri sondori” de la Câmpina aflăm din Monitorul Oficial nr. 132 din 14 septembrie 1905, care preciza: numărul elevilor pentru cursul practic este nelimitat, iar pentru cursul teoretic se fixează la maximum 60, din care 15 bursieri (art.1), admiterea făcându-se prin examen (art.9), în intervalul 1-15 septembrie. Cursurile, care urmau a începe la 15 septembrie şi se finalizau la 15 iulie (art. 16), aveau o durată de 22 luni, din care 6 luni învăţământ practic, 10 luni învăţământ teoretic şi 6 luni “destinate  completării exerciţiilor şi dexterităţilor practice” (art.2). În timpul celor 10 luni de studii teoretice elevii puteau continua lucrările practice în ateliere de fierărie şi reparaţii, cât şi la construcţia sondelor (art. 8), pentru munca executată în şantier fiind remuneraţi ca orice salariat (art. 10). Finalizarea se făcea cu un examen de diplomă (art.17) în luna februarie, care dura 5 zile, timp în care directorul şcolii suspenda cursurile publice, cu o medie de minimum 5 (art.18). Iniţial la susţinerea examenului de diplomă erau admişi şi maiştri sondori care făceau dovada că au lucrat 5 ani (art.20). Interesant este şi faptul că elevii şcolii trebiau să poarte un semn distinctiv (art.23). Mai precizăm că prima serie de absolvenţi a fost în anul 1906 (26 iunie), când un număr de 56 persoane au primit diplomele şi au înfiinţat “Asociaţia maiştrilor sondori şi absolvenţi ai şcoalei din Câmpina”. Absolvenţii proveneau din mai multe regiuni ale ţării (Ploieşti, Mehedinţi, Râmnicu Sărat, Tutova, Bucureşti, Dâmboviţa etc.), dar şi din Câmpina (Mândaru Gheorghe).

Dintre primii profesori ai şcolii menţionăm câteva personalităţi importante ale ştiinţei şi tehnicii româneşti din epocă: profesorii Ludovic Mrazek (1867-1944) şi Gheorghe Munteanu Murgoci (1872-1925) la geologie, inginerii Constantin Bărbăcioru (matematică) şi Virgil Tacit (desen tehnic).

Şcoala este elogiată de C. Alimănişteanu în anul 1906, cu ocazia celebrării a 40 de ani de industrie petrolieră în România (interesant este că atunci anul de debut al industriei petroliere din ţara noastră nu era considerat 1857!), care credea că “viitorii chirovnici ai întreprinderilor noastre ne vor uşura exploatările de greutăţile care zătignesc o prosperitate temeinică a industriei ţării noastre”. (Industriaşul, care se retrăsese din minister în 1905, a precizat că România are o extracţie scumpă în raport cu USA sau Rusia).

Pregătirea personalului tehnic mediu şi inferior din industria petrolului a continuat extinderea în anii următori, astfel că în 1907 apare o nouă catedră de fizică, mecanică, electrotehnică şi topografie (care a fost încredinţată inginerului Em. Mărdărescu), iar în anul 1908 s-a înfiinţat o nouă catedră de cazane cu aburi, maşini şi motoare, având conducător pe Eugen Harting.

Între anii 1906-1915 la Şcoala din Câmpina au absolvit 311 maiştri sondori, între 1916-1918 cursurile fiind întrerupte datorită Primului Război Mondial. În timpul conflagraţiei, atât localul vechi al şcolii, cât şi întreg materialul didactic au fost distruse, astfel că la redeschiderea şcolii, în 1919, cursurile s-au ţinut în localul Primăriei. 

În ceea ce priveşte producţia de petrol, după anul 1910 schela Câmpina intră în declin (313.034 tone/1911, 294.405 t/1912, 243.715 t/1913, 1714.513 t/1914, 120.657 t/1915, 57.600 t/1916), polul ţiţeiului românesc fiind transferat în arealul Moreni – Gura Ocniţei. Rafinarea ţiţeiului, care crescuse de la 12.709 vagoane în anul 1901 la 50.165 de vagoane în 1910, s-a diminuat la 33-34.000 tone în anii 1914 – 1915 şi chiar la peste 26.500 vagoane în anii 1916-1917. În timpul Primului Război Mondial cele mai multe instalaţii petroliere de pe Valea Prahovei au fost distruse parţial sau total, iar marea majoritate a emigranţilor veniţi să lucreze în industria petrolieră de aici s-au repatriat.

În anul 1919 s-a cumpărat un local nou pentru Şcoala de Maiştri, unde a funcţionat până la desfiinţare. Odată cu reluarea activităţii sale s-a elaborat o nouă organizare a învăţământului, care de data aceasta avea cursuri de doi ani, elevii fiind recrutaţi dintre absolvenţii de 4 clase primare şi doi ani de practică pe şantier, urmând să facă şi un an de practică în şatier după absolvire. Mai târziu, elevii nu puteau fi recrutaţi decât dintre sondori şi rafinori, devenind maiştri numai şefii echipelor de lucru. Pe baza regulamentului din anul 1919 s-au înfiinţat trei secţii preparatorii pentru sondori la Câmpina, Moreni şi Buştenari, urmaţi de un an de specializare la şcoala de la Câmpina. Ceva mai târziu s-a înfiinţat şi o specializare pentru maiştrii rafinori, cu două secţii preparatorii, una la Câmpina şi alta la Ploieşti. Primii absolvenţi din secţia rafinori au fost declaraţi în anul 1922, când au obţinut diplomele numai 15 din cei 22 cursanţi. O menţiune specială trebuie să facem referitor la promoţia 1922-1923, când calitatea absolvenţilor a fost una deosebită, dovedită de mediile mari de absolvire. (Şeful de promoţie avea să fie declarat tânărul Aurel Velicu, născut în 1900 la Giurgiu).