Să-l cunoaştem pe B.P. Hasdeu, concetăţeanul nostru, prin documente de epocă

1. Premierea poetului George Coşbuc de către Academie

Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia” din Oradea, l-a ajutat să debuteze în publicaţia sa pe Eminescu şi mai apoi pe George Coşbuc. Într-un articol, Iosif Vulcan relatează: „Cel mai însemnat eveniment literar este, desigur, premierea de către Academia Română a poetului George Coşbuc. Dl. B.P. Hasdeu, care din partea Academiei a primit să studieze lucrarea d-lui Cobşuc, a fost de părere contrarie. D-sa a prezentat un raport (…) crud, desconsiderând cu desăvârşire activitatea şi talentul poetului. Această nedreptate a îndemnat pe distinsul nostru acadmician dl. Gr. G. Tocilescu, ca în raportul său general să dea satisfacţie poetului. Rareori am văzut în Academie entuziasmul care s-a manifestat la proclamarea rezultatului. Cartea („Balade şi idile”) s-a pus la vot şi a obţinut premiul cu 16 voturi contra 4”. 

Aceeaşi poveste s-a repetat când în urma raportului nefavorabil al lui Hasdeu, Academia prezidată de A. D. Sturdza a respins premierea operelor lui Caragiale.

2. Corespondenţă Hasdeu – Titu Maiorescu

B. P. Hasdeu a fost categoric un adevărat fenomen; avea o memorie uluitoare şi vorbea 22 de limbi străine. Poet, prozator, dramaturg, ziarist, ligvist, folclorist, critic literar, arheolog, numismat, economist, filozof, pamfletar şi cronicar satiric, acesta a fost un adevărat enciclopedist, prin activitatea sa multilaterală deschizând multe drumuri în cultura română.  Născut la 26 februrie 1838, i-a avut înaintaşi pe Alexandru Hasdeu şi pe bunicul Tadeu Hasdeu, scriitori şi istorici trecuţi prin şcoli înalte. La vârsta de 27 de ani, într-o călătorie prin Ardeal, B.P. Hasdeu o cunoaşte în Roşia Abrudului pe d-ra Iulia Faliciu, cu care se căsătoreşte. Acesteia i-a dedicat în 1867 volumul în care a publicat „Răzvan şi vidra”, pe coperta căruia era scris: „Dedicaţiune soţiei mele, Iulia Petriceicu Hasdeu”. 

Temperament războinic, B.P. Hasdeu a avut mereu conflicte cu măririle vremii. În 1874 ţinuse la Universitatea din Bucureşti un curs de filologie comparată. În toamna următoare, ministrul Instrucţiunii, Titu Maiorescu, cu care avusese acide polemici, îl înştiinţează că i s-a suspendat cursul. Într-o scrisoare, cărturarul protestează vehement:

 „Domnule Ministru,

Mă grăbesc, dar, cu tot respectul de a aduce la cunoştinţa domniei voastre, că deşi nu sunt avut şi nici de o constituţie fizică robustă, nu obosesc niciodată când este vorba de a răspândi în juna generaţiune română o direcţiune – nu zic nouă, căci aceasta ar fi prea pretenţios, dar cel puţin o direcţiune sănătoasă şi potrivită. De aceea, cunoscându-vă perfecta mea gratitudine pentru binevoitoarea intenţiune ce avurăţi pentru mine, de a nu mă încărca prea mult timp cu sarcina profesoratului, sunt decis cu orice sacrificiu din parte-mi de a urma înainte cu ce am început, rugând pe onorabilul ministeriu de a preveni pe dl. Rector al Universităţii că voi redeschide cursul (…). B.P. Hasdeu, 25 august 1875”.

Răspunsul a fost tranşant: „Se va răspunde d-lui Hasdeu că nu i se încuviinţează cererea, fiindcă Ministerul nu găseşte cu cale a-l însărcina cu continuarea unui curs ca acela pe care l-a ţinut la Universitate în anul şcolar trecut. T. Maiorescu, 31 august 1975”. 

3. Hasdeu şi A.D. Sturdza

B.P. Hasdeu s-a stins la Câmpina, după o lungă suferinţă, în august 1907. Nicolae Iorga scria atunci: „A fost un om genial. A dispus de cunoştinţe neobişnuite în toate domeniile, aşa încât oricând putea uimi pe cei mai mulţi; (…) a fost un scriitor îndrăzneţ în luptă şi de o necruţătoare ironie. A fost un convorbitor care aducea în discuţie puncte de vedere noi (…). A dat culegerilor noastre de izvoare «Arhiva istorică», cea dintâi carte a slavisticei la români; a strâns în «Cuvente den betrâni» probe într-ales din vechea limbă (…). A grăbit dezvoltarea studiilor istorice (…) prin istoria critică aruncând în circulaţie o mulţime de informaţie nouă; a cutezat să viseze o mare Eniclopedie Naţională încercată prin «Magnum Etymologicum». A fost frumos, a fost iubit, a fost mândru, a gustat larg din mierea cerească a gloriei (…). A trăit mult şi a luat vieţii ce putea să deie”. 

Nu aceeaşi părere a avut-o şi primul ministru Sturdza (foto), care era şi preşedintele Academiei. Executor testamentar al lui Hasdeu a fost desemnat un vechi amic, prefect al oraşului Constanţa, Ciocazan. Acesta i-a telegrafiat primului ministru: 

„D-lui A.D. Sturdza, prim ministru/ Bucureşti. Crezând răposatul Hasdeu merită înmormântare naţională, comunic constanta-i dorinţă de a fi înmormântat Bucureşti lângă fiica sa şi rog dispune luarea măsurilor necesare pentru îndeplinirea acestei dorinţe. Mulţumindu-vă, aştept comunicarea dispoziţiunilor până diseară când plec Câmpina. Devotat, Ciocazan”.

Pe formularul acestei telegrame, primul ministru (un om mărginit, fără merite politice şi culturale, deşi ocupa demnităţi înalte), a scris cu mâna proprie: „Înmormântare naţională merită numai acel cetăţean care a trăit o viaţă devotată datoriilor sale ca om, ca membru al unei familii, ca cetăţean al unei societăţi omeneşti organizată şi ca muncitor într-o direcţie de activitate oarecare. Hasdeu şi-a bătut joc de toate aceste înalte îndatoriri şi nu poate servi decât ca un exemplu înfricoşător de perseverare în erori diabolice a omului imoral, pentru sine şi familia sa, a unui sfruntat egoist, a unui cetăţean, a unui bărbat dotat de Dumnezeu cu o minte ageră, pe care el a întrebuinţat-o cu apucături drăceşti spre a se exploata pe sine şi pe ai săi, patria, neamul şi ştiinţa numai în folosul personal al său, cel mai mârşav. Viaţa sa întreagă, persistenţa sa de a trăi ca un desfrânat şi a nu respecta nici o lege a moralei, îl fac nedemn de o înmormântare naţională. Am dat la afaceri străine, după insistenţa prof. C. Istrati, două mii lei, unicamente pentru că a fost membru al Academiei – unul dintre cei mai nedemni şi mai neruşinaţi – spre a acoperi în faţa României cu un val al uitării pe acest fiu al patriei, rătăcit în viaţa pământească./ 28 septembrie 1907, D. Sturdza”. 

Uitarea s-a aşternut de mult peste acest nevolnic preşedinte al Academiei, al cărui răspuns grosier nu-i face cinste. Telegrama – document, reprodusă din lucrarea lui Horia Oprescu, „Scriitori în lumina documentelor”, se află la Muzeul Literaturii Române.  

4. Caragiale despre Hasdeu 

Toţi biografii marelui dramaturg I.L. Caragiale au relatat că avea mereu probleme financiare. Iubitor de o viaţă de huzur, acesta îşi cheltuia rapid toate veniturile şi rămânea mereu în jenă financiară. Aşteptând partea ce i se cuvenea din moştenirea mătuşii soţiei sale din familia Mamolo (Mamuloaia, cum o numea el în răspăr), a încercat diverse afaceri, deschizând mai multe berării în Bucureşti. Cel mare mare consumator era chiar el şi prietenii săi, care rareori plăteau, astfel că a dat faliment de mai multe ori. Disperat, i-a cerut un împrumut chiar regelui Carol I, care i-a achitat datoriile cu condiţia să nu mai facă niciodată afaceri. 

Am găsit recent un volum scris de Paul Bujor, profesor la Universitatea ieşeană, director alături de Constantin Stere al importantei reviste „Viaţa Românească” şi scriitor apropiat de cercurile socialiste, în care acesta relatează: „Caragiale a început să facă şi negoţ, nu ca să pară excentric, ci de nevoie (…). Cu ce se plătea munca literară înainte de războiu, era greu să trăiască chiar Caragiale, care era scriitorul cel mai citit. Întâia oară a deschis o berărie cu firma: «Academia Bene Bibenti» (denumirea firmei parodia distincţia pentru merite culturale Bene Merenti – n.r.) pe strada Smârdan şi mai târziu o alta (Gambrinus – n.r.) în Piaţa Teatrului (…). 

În ambele, n’a putut reuşi cum spera, cred mai mult din vina lui. Aşa, îmi aduc aminte că într-o noapte cam pe la orele 11, ducându-mă la berăria Bene Bibenti, nu era decât un singur client. Caragiale, voind să scape de el, fiindcă aştepta să-i vină nişte prieteni cu cari să stea la taifas în odăiţa de din dos, se duce la el agale şi-i spune: «Vezi, domnule, merge greu comerţul. Clienţi puţini, cheltuieli multe. Iată, cum e şi acum, un singur client pe care trebuie să plăteşti chirie, să consumi lumină deagaba! Şi altele…» Bietul client, care venise, desigur, de dragul lui Caragiale, auzind cum se căina, plăti şi plecă. De multe ori în acest caz, Caragiale închidea berăria şi se ducea la odăiţa din fund unde îl aşteptau prietenii Anghel Demetriescu, Coco Dumitrescu, Ion Gorun şi alţii. Tot acolo spunea el într-o seară prietenilor că aştepta să vie şi Hasdeu, pe care îl invitase cu câteva zile mai înainte spunându-i: «Ascultă, boierule, am în berăria mea o masă înţepenită cu cuie în duşumea. Dacă mi-i învârti-o şi pe aia, atunci mă fac şi eu spiritist». Şi fiindcă veni vorba despre berăria lui Caragiale, iată ce-mi spune într-o zi Vlahuţă cu mult haz: «Săptămâna trecută vine la mine un trimis al berăriei Bragadiru şi-mi spune: – Ştiţi, d-le Vlahuţă, ce ne-am gândit? Ne-am gândit că noi am putea concura berăria Caragiale. (…) Noi, adică fabrica Bragadiru, închiriem un local, dăm, bineînţeles, berea noastră. Suportăm, în fine, toate cheltuielile, numai dacă dvs. şi cu d-l Coşbuc veţi voi să staţi în berărie ca supraveghetori. Când berăria noastră va avea doi literaţi, atunci batem berăria Caragiale!»”.

Causticul Caragiale avea judecăţi foarte severe pentru confraţii săi. Fiind întrebat ce părere are despre studiile critice ale lui Garabet Ibrăileanu, a spus maliţios: „Criticile lui Ibrăileanu? Sunt ceaiul din gara Ploieşti, mai fiert înc’odată”. Caragiale făcea aluzie la criticile lui C. Dobrogeanu Gherea, care ţinea pe atunci restaurantul din gara Ploieşti. Ştia însă să aprecieze adevăratul talent, încurajând pe tinerii autori merituoşi. 

Paul Bujor mai scrie: „Cam prin anul 1893, ducându-mă acasă la Caragiale, intrând la el, m-am întâlnit faţă’n faţă cu un tânăr care tocmai ieşea de la el. Era un tânăr zvelt, cu ochi pătrunzători. Caragiale mă întrebă: – Ai văzut pe tânărul care a ieşit chiar acum de la mine? – Da. – Ştii cine e? – Nu. – Îl cheamă Brătescu-Voineşti. E un tânăr magistrat de la Târgovişte. A venit să-mi citească o nuvelă, o nuvelă foarte frumoasă. Să ştii că tânărul ăsta are un frumos talent literar”. 

Caragiale i-a încurajat de asemenea şi pe poetul Ştefan Iosif, băiat sărac şi timid, pe Ion Gorun (pseudonimul lui Ion Hodoş), dar şi pe Octavian Goga, căruia i-a intuit marele talent. 

Foarte tânăr, înainte chiar de a i se reprezenta prima piesă – „O noapte furtunoasă”, Caragiale scrisese o serie de articole preocupat de concepţia regizorală şi scenografică, de arta interpreţilor şi de alcătuirea în viziunea sa a unui spectacol dramatic modern. În primele articole în care atacă problema repertoriului, deşi nu avea încă presigiul unui mare autor dramatic, Caragiale nu îi atacă doar pe „moftangiii scrisului lăbărţat, autori fără talent şi fără valoare”, ci îşi trimite săgeţile polemice şi către o mare personalitate precum B.P. Hasdeu. 

Comentând „Răzvan şi Vidra”, text căruia nu-i neagă în întregime valoarea, Caragiale scria: „Mai întâi, această «poemă dramatică», cum o numeşte autorul, nu este clădită pe un plan de dramă, ci pe un plan de poveste şi cum că între aceste două feluri de plan deosebirea este însemnată, nici mai încape vorbă. În o poveste, catastrofele se petrec şi se înşiră neatârnate unele de altele, neavând altă rudenie între ele decât că sunt mai mult ori mai puţin atingătoare de fiinţa aceluiaşi subiect – întocmai ca nişte mătănii: boabele între ele înseşi fiind neatârnate, sunt numai petrecute şi înşirate pe acelaşi fir; putem tăia firul ori în ce parte şi lăsa să cază oricâte boabe: dacă înnodăm firul la loc, mătăniile, deşi cu mai puţine boabe, sunt tot mătănii. Altfel, însă, trebuie să fie planul unei drame; aici, catastrofele atârnă una de alta, curg una din alta, se ţes una cu alta pentru acelaşi sfârşit, adică pentru pregătirea catastrofei celei mari, a încheierii sau a deznodământului – întocmai cum celulele organice atârnă una de alta şi se ţes între ele pentru a forma organismele (…). Aici nu mai putem, ca la mătănii, să smulgem sau să ciuntim organele ori de unde şi oricum, fără ca să nimicim fiinţa sau cel puţin să-i zdruncimăm toată iconomia. În poema dramatică a lui d. Hăsdeu, scene întregi, un act sau şi mai multe chiar se pot scoate fără a jigni iconomia întreagă a clădirii; scenele şi actele rămase vor fi de sine stătătoare şi ne vor da o înfăţişare, deşi mai restrânsă, totuşi, însă, deplină, a unei cutare părţi din viaţa eroului” („Cercetare critică asupra teatrului românesc – literatura în teatrul nostru”, semnat Luca, 1878).

Într-o cronică teatrală publicată în „Convorbiri literare” (1 aprilie 1885), semnată cu iniţiala „C.”, găsim o succintă analiză pe care o face dramei „Răzvan şi Vidra”, de altfel, după cum afirmă, singura „bucată cinstită din literatura dramatică contemporană”, fără să-l menajeze însă pe eruditul învăţat, despre piesa căruia ne spune: „Un alt cusur oarecum însemnat în «Răzvan…» este şi felul versificaţiei. În mai niciunul din versurile acestei poeme nu s-a ţinut seamă de cerinţele accentelor”, lucru ce îngreuna declamaţia actorilor. În articolul „Literatura în teatrul nostru”, criticând aberaţiile pe care le produceau localizările şi plagiatele, Caragiale trage concluzia: „Afară de «Răzvan…», nimic”.

Cea mai reuşită dramă istorică din literatura română – „Vlaicu Vodă”, apreciată pentru  perfecţiunea versurilor în stil clasic, îi aparţine marelui om de teatru care a fost actorul şi dramaturgul Al. Davilla.

5. Corespondenţă Frederic Mistral – B. P. Hasdeu

Frederic Mistral (1830 – 1970), poet provensal, care a relansat în patrimoniul cultural francez străvechea limbă din provincia Provence, a fondat şi o societate pentru promovarea literaturii în această limbă – Cercul Literar al Febrililor. Era prieten cu poetul Alecsandri, care participase la un concurs pe tema gintei latine, ţinut la Montpellier în 1878. Poetul nostru a primit atunci cea mai înaltă distincţie pentru poema „Cântecul gintei latine”, Mistral înmânându-i Cupa de Argint (poate primul premiu internaţional acordat unui scriitor român). 

Mistral a cunoscut-o şi pe tânăra Iulia Hasdeu, pe când era studentă la Sorbona. Citindu-i operele postume, i-a scris tatălui ei la 22 octombrie 1889: „Oricât de neterminate ar fi aceste opere postume, te uimeşte cu drept cuvânt forma lor, atât de firească şi aşa de perfectă, ideile atât de drepte şi atât de profunde în toate lucrurile. Ce suflet dumnezeiesc! Ce adorabilă nevinovăţie, bunăoară e în bucata intitulată «Credo». Toate inspiraţiile acestea însă, oricare din ele, pe lângă farmecul lor lăuntric, mai au în ele şi melancolia suavă a florilor călcate de cari, – despre care vorbeşte Virgiliu. După ce ai răsfoit cele trei volume, adevărat culcuş de nisip curat în care pepitele de aur abundă, rămâi cu impresia ce-ţi lasă săpăturile acelea norocoase în care descoperi, în Grecia sau la poalele Vezuviului, resturi de statui ce te fac să regreţi amarnic părţile care lipsesc”. Poetică apreciere, poate cea mai frumoasă care s-a scris despre Iulia, cea atât de bogat înzestrată cu frumuseţe, talent, inteligenţă. 

6. Hasdeu şi Veronica Micle

B. P. Hasdeu era directorul publicaţiei „Columna lui Traian”. În 1874 a încurajat debutul tinerei poete Veronica Micle publicându-i poezia „Povestea rozei” din care cităm: „Dumnezeu vrând să’ncunune/ De cununi această lume,/ Flori cu braţul său cel sfânt/ Semănat-a pe pământ”. Încântată de încurajările primite, Veronica îi scria lui Eminescu că a căpătat din partea lui Hasdeu câteva rânduri măgulitoare. Încurajată de marele savant, traduce şi meditaţia lui Lamartine – „Invocare”, publicată în aceeaşi revistă, scriindu-i mai apoi din nou lui Eminescu: „N-ai înţeles rostul meditaţiei lui Lamartine, pe care am tradus-o după îndemnul d-lui Hasdeu (…)”. 

Alin CIUPALĂ