„S-a vrut la cel mai înalt nivel ca Rafinăria Câmpina să intre în declin” – Gheorghe Sandu, liderul sindicatului Rafinorul

Din dorinţa de a vedea ce s-a ales de industria câmpineană după 30 de ani de la căderea comunismului, am început un serial în care dorim să vă informăm despre soarta marilor fabrici și uzine ale Câmpinei de altădată. Dacă mai întâi am vorbit despre DECĂDEREA, FALIMENTUL ŞI RUINA UZINEI IRA CÂMPINA, astăzi analizăm situaţia Rafinăriei Steaua Română.

În anul 1990, România avea 10 rafinării: şase mari şi patru mici, printre acestea din urmă numărându-se şi Rafinăria Câmpina. Astăzi, în ţara noastră mai funcţionează doar trei rafinării mari – Petrobrazi, Lukoil şi Petromidia, plus o secţie importantă a Rafinăriei Oneşti. Rafinăria Steaua Română din Câmpina este în insolvenţă şi se chinuie cu un plan de reorganizare judiciară care a început în 2017 şi va dura trei ani. Rafinăria câmpineană mai are o mică secţie în activitate, unde se produc diferite uleiuri. O scânteie de activitate, abia pâlpâind faţă de steaua strălucitoare de altădată. Iar gândul nu ne duce chiar până la anul 1897, când a fost dată în funcţiune şi când era cea mai mare din Europa. Ne gândim doar la anul 1990, când funcţiona foarte bine. 
Cum s-a ajuns de la extaz la agonie, vom încerca să desluşim în cele ce urmează, într-un interviu cu Gheorghe Sandu, liderul sindicatului din Rafinăria Câmpina.

– Prin ce se individualiza rafinăria din Câmpina?

– După știința mea, cred că este singura rafinărie din țara noastră care putea funcționa în sistem insularizat. Aceasta înseamnă că, în situații extreme (război, calamități naturale etc), când se punea problema întreruperii alimentării cu energie electrică, cu apă și cu alte utilități, chiar întreruperea aprovizionării cu țiței, rafinăria noatră mai putea funcționa pe baza stocurilor existente. Energia electrică o produceam într-o centrală proprie, care funcționa pe bază de aburi, cu două generatoare. În caz de război, desigur, rafinăria putea funcționa normal atât cât îi permiteau stocurile de materiale. În anii 1990 toate rafinăriile, dar și combinatele petrochimice din România lucrau în sistem integrat, adică activitățile lor erau înlănțuite. România avea atunci șase rafinării mari (Petrobrazi Ploiești, Arpechim Pitești, Petrotel Ploiești, Petromidia Năvodari, Onești și Astra Ploiești) și patru mici (Vega Ploiești, Câmpina, Dărmănești și Petrolsub – Suplacu de Barcău). 

Rafinăriile mari erau specializate pe carburanți și elemente de petrochimie. De exemplu, rafinăria de la Câmpina producea în special țiței parafinos și mai puțin țiței uleios, din ultimul realizându-se produse direct comerciabile (uleiuri, motorină etc).  Aveam și o secție chimică, FAS, unde se producea acid sulfuric și, mai apoi, bioxid de sulf, bun la conservarea produselor alimentare. Mai produceam substanțe pentru înălbit textile, de asemenea, sulfat de aluminiu – pentru  tratarea apelor,  antifoniu pentru mașini și alte produse de tonaj mai mic.  

– Când au apărut primele probleme?

– După 1990, din cauza problemelor de mediu, FAS a fost desființată, cu toate că, încă dinainte de 1989, se începuse modernizarea ei. Am avut probleme de mediu și cu muntele de pirită din apropiere. În anii 1990, încă nu apăruseră sincope în activitatea rafinăriei. Țiței se producea destul în țară, funcționau o mulțime de sonde, Petrom nu fusese privatizată. În plus, războiul civil din fosta Iugoslavie, mai ales după embargoul impus de NATO ne era și nouă folositor, deoarece benzina se vindea foarte bine, ne-o cumpărau numeroși mici afaceriști care o vindeau mai departe sârbilor cu prețuri uriașe, încălcând astfel embargoul impus fostei Iugoslavii. Deși conducerea statului nostru consimțise la respectarea embargoului, România îl încălca cel mai tare, țara noastră fiind singura din vecinătatea fostei Iugoslavii cu o mare capacitate energetică. Rafinăria a avut atunci cea mai bună desfacere, în fața porților întreprinderii parcând zilnic zeci de cisterne; unele dintre ele stăteau zile întregi până încărcau. Nici nu puteam face față ritmului de vânzare a combustibililor produși. Înainte de anul 1990, noi prelucram 43.000 de tone de țiței. Eram totuși sub capacitatea reală de prelucrare a rafinăriei. Iar asta, pentru că Rafinăria a rămas mereu cu două instalații de distilare, nu s-a putut dezvolta mai mult de atât. După distilare, fracțiile rezultate intră în producția secundară, unde se obțin tot felul de produse exceptând carburanții (benzină și motorină), care sunt produse principale. După anul 2000, am ajuns să lucrăm la jumătatea capacității amintite mai devreme, prelucram sub 20.000 de tone de petrol. Randamentul întreprinderii a scăzut constant, odată cu veniturile, costurile de fabricație fiind aproape aceleași ca în perioadele când producția era mult mai mare. 

– Ce ne puteți spune despre privatizarea Rafinăriei de la Câmpina?

– La început, Rafinăria urma să se privatizeze prin metoda MEBO, adică o metodă falimentară, după părerea mea, care și-a dovedit ineficiența în privatizarea multor întreprinderi câmpinene: IRA, IRUE, Poiana Câmpina, Turnătoria, Fabrica de Ciorapi. Singura privatizare de succes la Câmpina a fost privatizarea uzinei Sterom, care a fost cumpărată de o companie americană, PCC, apoi de alte două companii americane, care au investit mulți bani după cumpărare în retehnologizarea ei. La noi, privatizarea s-a început prin metoda MEBO, dar la insistențele sindicatului, ale mele personal, această metodă a fost abandonată ulterior, ceea ce a fost bine pentru întreprinderea noastră, care, altfel, ar fi decăzut mai repede și cu repercusiuni mult mai grave pentru angajații noștri. Ceva asemănător cu MEBO se întâmpla și în ultimii ani ai lui Ceaușescu, atunci când acesta a început să transfere salariaților părțile sociale ale întreprinderilor de stat. Trebuia să se ajungă la un transfer de 30%. Acele părți sociale pot fi asimilate cu acțiunile companiilor comerciale din zilele noastre. Ele se transferau totuși contra cost, pe când la metoda MEBO nu se capitalizează nicio sumă, fiindcă acțiunile se acordă salariaților cu titlu gratuit. Prin MEBO, practic se tranfera salariaților gratuit proprietatea uzinei respective, pe baza unor cupoane cu acțiuni. Nu știu ca privatizarea MEBO să fi reușit într-un loc. Cei care au acceptat această metodă au făcut-o ori din populism, ori din neștiința trecerii la un capitalism liberal. Sindicatul nostru s-a opus prin toate mijloacele privatizării MEBO și am reușit, într-un final, să convingem conducerea societății că ne trebuie un investitor strategic, adică unul cu potență financiară, care să investească sume importante în retehnologizarea și modernizarea rafinăriei. Noi aveam o instalație de distilare în vid (și o mai avem și azi), proiectată de un american, McKee. Fiul inventatorului american a fost unul dintre piloții care au bombardat Câmpina în anii 1943-1944. Pilotul acesta a venit după Revoluție în România ca să vadă locurile pe care le-a survolat cu avionul în timpul misiunilor sale. A venit la Câmpina mânat și de faptul că știa că tatăl său proiectase aici o instalație foarte importantă. Aflând că există o intenție de privatizare a Rafinăriei, ne-a pus în legătură cu o firmă americană cunoscută (la care cred că era acționar), compania Penzzoil. Este o firmă importantă, care produce uleiuri și care putea să devină investitorul nostru strategic. Noi, cei din sindicat am susținut demersurile pentru o astfel de privatizare, dar la vremea respectivă nu exista legislație pentru marea privatizare, cum i se spunea. După tratativele de preaderare la UE, a înțeles și statul român că nu se poate privatiza o mare companie prin MEBO, ci numai printr-o privatizare cu o capitalizare puternică, asigurată de un mare investitor străin. Nu puteai intra în UE cu o industrie învechită, nemodernizată. La noi, la Rafinăria Câmpina, nu s-a reușit privatizarea prin investitori străini, nu vreau să intru în detalii. Important este că, până la urmă, au fost interese ca societatea noastră să fie cumpărată de o firmă românească, Omnimpex, care a preluat pachetul majoritar. Păcat că nu am mai așteptat puțin, un an de zile, până când a apărut în România legislația care permitea privatizarea prin capital străin. Dacă am fi fost cumpărați de Penzzoil, compania americană ar fi investit mult mai mult în retehnologizarea și modernizarea rafinăriei, și alta cred că ar fi fost situația acum. Era clar pentru noi că Omnimpex va aduce un management mai bun, dar nu va avea suficientă capacitate investițională. Și s-a dovedit că nu a avut resurse financiare ca să dezvolte așa cum trebuia rafinăria. A existat, încă înainte de privatizare, și varianta ca Rafinăria Câmpina să devină o secție a Rafinăriei Petrotel, actualul Lukoil, variantă care ar fi putut fi o soluţie bună pentru continuarea activităţii unităţii.

– Cum s-a ajuns la situația nefericită de astăzi, a insolvenței, cu o mare probabilitate ca, în câțiva ani, să se ajungă la falimentul propriu-zis, adică  rafinăria să fie lichidată și să dispară?

– Începând din noiembrie 2017, suntem în etapa reorganizării judiciare, cu un plan de reorganizare pe trei ani. După privatizare, adică după 1998, un timp nu am dus-o rău, v-am spus că managementul Omnimpex a fost bun, dar firma nu a avut puterea să modernizeze rafinăria astfel încât aceasta să facă față concurenței acerbe din industria petrolieră națională. Nu mai zic că noi nu puteam concura deloc cu produsele realizate în străinătate. Cauzele declinului rafinăriei aș zice că sunt de două feluri: interne și externe. Printre cauzele interne aș menționa managementul investițional deficitar de până în anul 1998, iar prin acest lucru eu înțeleg lipsa investițiilor de modernizare și retehnologizare. Până la privatizare, s-au băgat sute de milioane de dolari în investiții care nu au produs niciodată. Cu acești bani am fi putut cumpăra multe instalații performante care ar fi crescut productivitatea și rentabilitatea. Realizarea unui colos de cazan cu aburi de 40 de tone pe oră, proiectat până în anii 70, greșit din proiectare și uzat moral, este prima investiție păguboasă care îmi vine în minte acum, dar ca ea au fost multe altele. Alte cauze interne ar fi funcționarea la jumătate din capacitate, întrucât nu mai primeam de la Petrom SA cantitatea de țiței necesară a fi prelucrată, lipsa resurselor financiare proprii (cash-flow), faptul că Petrom ne forța să plătim petrolul la 60 de zile, apoi la 30 și chiar la 15 zile. De asemenea, Petrom a început să ne ceară garanții bancare, apoi să avem depozite cu bani la dispoziție. Din momentul când primeam țiței până la realizarea produselor finite trebuia să treacă peste 60 de zile, după care mai trecea un timp până ne primeam banii pe produsele vândute. În ciuda acestor evidențe, Petrom ne cerea banii după 30 și chiar 15 zile. De aici vine și blocajul financiar de care ne-am lovit, cu urmarea lui firească: sincopele în realizarea producției. Dintre factorii externi aș enumera sistemul integrat destructurat, dar şi studiul Bechtel, care a recomandat ca România să-şi reducă mult capacitatea de procesare a ţiţeiului şi să rămână cu două rafinării, Petrobrazi Ploieşti şi Petromidia Năvodari, pentru a nu mai deveni  dependentă de importurile de ţiţei. Studiul a fost comandat de guvernul României. Aş mai enumera, printre cauzele externe, scăderea drastică a preţului barilului de petrol de la un maxim istoric înregistrat în 2009, precum şi abuzul SC Petrom, din 2003, care ne-a sistat aprovizionarea cu ţiţei, fiindcă nu puteam face plăţile la timp. Deşi ei ştiau că fluxul de producţie şi durata lui nu ne permiteau să plătim la 30 zile, nu mai zic la 15 zile. Practic, a fost un abuz al Ministerului Petrolului, al guvernului, pentru că Petrom era atunci de stat. S-a vrut la cel mai înalt nivel ca Rafinăria Câmpina să intre în declin. Din acest impas am reușit, până la urmă, să ieșim, profitând de vizita la Câmpina a preşedintelui României, Ion Iliescu. Conducerea sindicatului nostru a hotărât ca un grup de 500 de sindicalişti să îl aştepte la intrarea în Câmpina. Intenționam să-i blocăm cortegiul de maşini şi să îi spunem necazurile noastre, dovedite de documente care  arătau că suntem abuzati de stat. Până la urmă nu l-am mai blocat, fiindcă Iliescu a acceptat o întâlnire cu sindicatul nostru. Ne-am întâlnit la sediul Cameron şi l-am convins că doleanţele noastre erau întemeiate. Iliescu a venit însoţit de senatorul Şerban Mihăilescu, pe care l-a însărcinat să ne rezolve problema. Ne-a recomandat să ținem legătura cu Mihăilescu. Urma să îl contactăm pe acest senator, cunoscut şi ca Miki Şpagă, poreclă întemeiată, întrucât nu am reuşit să mai dăm de el, din acea zi. Până la urmă, s-a reluat aprovizionarea cu ţiţei a rafinăriei, în urma discuţiilor purtate de conducerea noastră cu cei de la Petrom.  Apoi, până în 2008 am mers iarăși bine. Decisiv în declinul societăţii noastre a fost comportamentul abuziv al conducerii ANAF care, în anul 2008, ne-a refuzat aproape doi ani să ne returneze TVA-ul pe niște exporturi intracomunitare realizate de noi, adică o sumă foarte mare, peste 10 milioane de euro.  A durat mai bine de un an și jumătate, perioadă în care guvernul, statul român nu ne-a returnat acest TVA, care trebuia returnat la 30 de zile de la export. Datoria era capital de lucru, deci pentru noi era vitală această sumă. Cu penalizări, se ajunsese la aproape 12 milioane de euro. În anul 2009, mai mulți sindicaliști ne-am urcat iarăși în autobuze și ne-am deplasat la București pentru a prezenta situația guvernanților și pentru a solicita rezolvarea ei. Am fost la Cotroceni, am vorbit cu consilieri ai președintelui Băsescu, apoi am ajuns la ministrul Pogea, de la Finanțe, la această întâlnire de la ANAF participând și reprezentanți ai conducerii Rafinăriei. Ministrul Pogea ne-a promis că ne va da banii, aproape 12 milioane de euro, și chiar s-a ținut de cuvânt. Din păcate, acești bani s-au dus la BCR, care ne-a reținut banii în contul datoriilor pe care le aveam la Petrom. Însă BCR ne-a promis că ne va da o scrisoare de garanție bancară, pentru a putea sa reluăm aprovizionarea cu țiței de la Petrom. Nu am primit nicio scrisoare de garanție bancară, ba chiar a mai rămas o creanță la BCR pe care nu am plătit-o și pentru care BCR, creditorul principal, a cerut intrarea noastră în insolvență. Consider că nereturnarea la timp a acelui TVA a fost principala cauză a declinului Rafinăriei. La aceasta se mai adaugă și închiderea unor instalații importante ale societății, foarte profitabile (instalații pentru parafină, pentru bitum etc), dar care nu respectau normele europene de mediu. În total, datoriile Rafinăriei din Câmpina se ridică la peste 30 de milioane de euro, și doar o minune mai poate salva societatea noastră din starea în care a ajuns. 

Adrian BRAD 

_________________________

De-a lungul timpului, ziarul Oglinda a urmărit şi publicat cele mai importante evenimente legate de transformările suferite de Rafinăria Steaua Română. Publicăm în continuare, în ordine cronologică, pasaje din articolele şi reportajele acelor vremuri, care pot contribui la o cât mai clară înţelegere a stării de colaps în care se află azi compania petrolieră câmpineană.

Într-o recentă emisiune de televiziune, senatorul Matei Vintilă – vicepreşedintele comisiei de privatizare din Senat, atrăgea atenţia opiniei publice despre modul în care a fost privatizată Rafinăria Steaua Română şi despre un dosar penal intentat reprezentanţilor statului, care au privatizat societatea, dosar ce nu şi-a mai urmat cursul nici până în ziua de azi. Senatorul Matei Vintilă vorbea despre o inginerie financiară prin care un „investitor strategic” de naţionalitate turcă a pus mâna pe rafinărie fără să scoată vreun ban din buzunar. Dorind să aflăm cât mai multe despre acest subiect incendiar, ne-am adresat, printre alţii, şi liderului sindicatului „Rafinorul”, Gheorghe Sandu, care a făcut declaraţii stupefiante cu privire la privatizarea Rafinăriei: „(…) Din capul locului trebuie să spun că niciodată nu am avut acces la contractul de privatizare al rafinăriei. Nu este normal acest lucru, dar de fiecare dată patronatul a susţinut că nu este treaba sindicatului. Totuşi, pe căi neoficiale, am aflat câteva dintre datele prevăzute în contract, cele mai importante fiind construirea unei cantine de 200 de locuri, acordarea unor fonduri pentru reconversia forţei de muncă, obligativitatea alocării unor fonduri pentru protecţia mediului, precum şi unele clauze sociale. Dintre toate acestea s-a realizat o microcantină de doar 40 de locuri, s-au făcut unele cheltuieli pentru protecţia mediului, dar fără a fi atacate obiectivele esenţiale, chiar dacă cei din conducere susţin că au cheltuit deja mai mult decât era prevăzut. La batalele atât de cunoscute nu s-au investit sumele necesare pentru desfiinţarea sau reabilitarea lor, chiar dacă au existat oferte. Mai mult, Lacul Peştelui este închiriat unei firme ploieştene, dar nu cu scopul de a realiza depoluarea zonei, ci de a legaliza sustragerea extragerea produselor petroliere de aici. (…) Am solicitat stabilirea exactă a valorii patrimoniale a Rafinăriei şi consultarea prin referendum a salariaţilor asupra oportunităţii privatizării. Nu am primit răspuns decât de la conducerea operativă, care avea unele interese, FPS-ul şi FPP-ul ignorându-ne. (…) În 1997, la semnarea contractului de privatizare, valoarea de patrimoniu a Rafinăriei era de peste 16 miliarde de lei, iar SC Omnimpex SRL Bucureşti a achiziţionat-o pentru 18 miliarde de lei, dar potrivit Legii 70, 60% din această sumă s-a reîntors de la FPS pentru modernizare şi dezvoltare. Aceşti bani nu au fost folosiţi însă niciodată pentru aşa ceva! La momentul privatizării exista şi un stoc de mărfuri care în numai câteva luni a fost valorificat, iar noii patroni au scos aproximativ jumătate din investiţie. Astăzi, la cinci ani de la semnarea contractului de privatizare, cred că sunt puţine şanse să mai putem ataca acest contract. Dacă statul nu a urmărit modul de derulare a contractului pe care şi-a pus semnătura, cred că este o luptă dinainte pierdută. (…) Acum pentru sindicat importante sunt nerespectarea contractului colectiv de muncă de către patronat, pregătirea negocierii unui nou contract colectiv de muncă şi funcţionarea societăţii. (…) Eu cred că mi-am făcut datoria, am organizat mitinguri, am făcut intervenţii la parlamentari, Ministerul Finanţelor, la primul ministru, dar îmi este greu să înţeleg de ce patronatul nu-şi face treaba şi nu-şi vede interesul”. (19 martie 2002)

Interviul acordat în ediţia de ieri a cotidianului nostru de liderul sindicatului Rafinorul de la Steaua Română, Gheorghe Sandu, a provocat o reacţie imediată din partea directorului general al acesteia, ing. Napoleon Pascu. D-sa a dorit să facă unele precizări în legătura cu situaţia din zona Lacul Peştelui. „În toamna anului trecut, după numeroase scandaluri legate de furturile de substanţe petroliere din Lacul Peştelui, conducerea Rafinăriei împreună cu organele de poliţie şi cu reprezentanţii administraţiei publice locale, cu toţii am căutat să găsim cele mai bune soluţii pentru rezolvarea acestei situaţii. S-a venit cu ideea de a încheia un contract prin care chiar cei la care ajungeau produsele petroliere sustrase să exploateze acest lac. Am avut în acest sens discuţii cu aşa-zişii ’capi ai lumii interlope’, care însă nu s-au prea înghesuit un contract cu noi. În timpul acestor discuţii, au venit şi firme precum SC Blitz din Comarnic, care însă nu dispuneau de mijloacele necesare exploatării acestui produs petrolier, moment în care de la Prefectură, prin Primărie, ne-a parvenit o ofertă mai serioasă şi perfect realizabilă de la SC Casiso Grup SRL din Ploieşti, condusă de Valeriu Lăişor, care la acel moment, pare-mi-se, era şeful filialei judeţene a Partidei Romilor. În data de 28 septembrie 2001 am încheiat contractul de prestări servicii cu nr. 7353, existând o condiţie pusă prestatorului ca toţi cei care vor lucra la Lacul Peştelui să aibă carte de muncă, încercând astfel să evităm situaţia de până în toamna anului trecut, când tot nişte oameni, pe te miri ce, intrau în acel lac pentru a sustrage produse petroliere”.

Dacă asupra acestei situaţii punctul de vedere al d-lui Pascu este destul de clar, în schimb în legătură cu suspiciunile legate de privatizarea Rafinăriei a declarat: „Eu am venit la Rafinăriei după realizarea privatizării şi nu mă prea interesează aceste aspect. Până la urmă, dacă statul vrea să vândă ceva cu un leu, cu ce ar fi de vină cumpărătorul care acceptă condiţiile statului? În ceea ce priveşte preţul la care s-a realizat cumpărarea Rafinăriei, pot să vă spun că dacă ar fi fost a mea, n-aş fi dat-o cu 18 miliarde de lei!” (20 martie 2002)

După câteva luni bune de la expirarea precedentului contract colectiv de muncă, nici până la această oră Rafinorul, conducerea executivă şi patronatul Rafinăriei Steaua Română nu au finalizat negocierile pentru noul contract. Pornind de la această situaţie am stat de vorbă cu liderul sindicatului Rafinorul, care ne-a declarat: „Noul contract colectiv de muncă încă nu a fost semnat în ciuda numeroaselor runde de medieri. Patronatul nu mai vrea să acorde adaosurile la salarii, care totalizau încă două salarii pe an şi nici indexarea cu rata inflaţiei. În aceste condiţii nici măcar nu se poate vorbi despre o îngheţare a salariilor, ci despre o diminuare a lor. (…) Partenerii noştri de mediere au dat dovadă de neseriozitate, pentru că iniţial au acceptat indexarea, după care nu au mai fost de acord cu ea. De asemenea, am solicitat ca în caz de concedieri să se acorde plăţi compensatorii, iar aceasta pentru a evita concedierile în masă. Patronatul nu vrea să acorde garanţii. (…) Noi mai avem un proces cu patronatul pentru nerespectarea contractului de muncă precedent. Deşi am depus toate dovezile de care a fost nevoie, iar patronatul a omis să depună unele documente, ceea ce poate însemna că nu au probe în apărarea lor, justiţia o lălăie. (…) Nici repartiziţia fondurilor de salarii nu este corect făcută şi ca să vă dau doar un singur exemplu, doar 7 muncitori depăşesc salariul mediu pe unitate. (…) Conflictul de muncă este deja declanşat şi au fost parcurse aproape toate etapele legale. Mai mult, prin decizia Adunării Generale din 10 iulie, s-a hotărât declanşarea gravei în cazul eşuării tratativelor. Trebuie să recunosc însă că declanşarea grevei nu este convenabilă pentru salariaţi, deoarece pe perioada derulării ei oamenii nu sunt plătiţi”. (…) 

La rândul său, directorul general executiv al Rafinăriei, Octavian Nan, cel care asigură practic legătura cu patronatul, a făcut următoarele declaraţii în legătură cu acest conflict: „Ne confruntăm cu o serie întreagă de greutăţi, pentru că de la o pondere normală de 80-82% a preţului ţiţeiului din costurile produselor, la momentul de faţă SNP-ul, prin preţul stabilit, a făcut să crească această pondere până la 93%. De aceea cred că statul ar trebui să intervină în sprijinul rafinăriilor private. (…) În cazul unei acţiuni, îmi permit să o numesc nesăbuită, de a recurge la grevă, mă tem şi îmi e frică pentru prima dată în cariera de 21 de ani de director, că Rafinăria, odată oprită, nu va mai fi repornită mult timp. Singura mea dorinţă e ca angajaţii să înţeleagă această situaţie de austeritate”. (17 septembrie 2002)

Vizita preşedintelui Ion Iliescu la sediul PCC Sterom a constituit un prilej pentru muncitorii de la Rafinăria Steaua Română de a-şi face publice nemulţumirile. Încă de dimineaţă, înainte de trecerea preşedintelui Iliescu în zonă, 300-400 de sindicalişti au ocupat trotuarul de la Casa Tineretului până în dreptul stadionului. Fără să manifeste încrâncenare sau revoltă zgomotoasă, oamenii au preferat să lase textele scrise pe pancarte să vorbească în numele lor. „SOS Rafinăria” scria pe cele mai multe dintre acestea, dar manifestanţii voiau ca preşedintele să vadă şi întrebări retorice sau răspunsuri dramatice cum ar fi: „Rafinăria moare! Noi murim odată cu Rafinăria Steaua Română!” 

Dincolo de aceste mesaje pe care oficialităţile s-au obişnuit probabil să le considere ca făcând parte din peisaj, se află o situaţie dramatică. „Vrem să atragem atenţia asupra a ceea ce se întâmplă la noi. Oamenii sunt cu adevărat disperaţi. Tot personalul a fost propus pentru disponibilizare, 559 de persoane, vă daţi seama?!” – au declarat liderii sindicali Doina Mateescu şi Constatin Sperlea. Pentru ca nu cumva, din cauza vitezei coloanei oficiale, supărarea lor să treacă neobservată, oamenii şi-au luat măsuri de prevedere. O delegaţie condusă de preşedintele sidicatului Rafinorul, Gheorghe Sandu, a fost pregătită pentru a înmâna preşedintelui Iliescu un memoriu. În cazul în care accesul acestora ar fi fost împiedicat de forţele de ordine, deputatul Victor Bercăroiu, prezent în delegaţia oficială, urma să-i dea şefului statului o copie a memoriului. (…) Înainte de a pleca, Iliescu a fost reţinut în sala de protocol a celor de la PCC Sterom de cei trei lideri sindicali din Rafinărie care i-au prezentat în câteva cuvinte situaţia societăţii. Preşedintele Iliescu i-a ascultat şi dând din umeri i-a trasat sarcină lui Şerban Mihăilescu să se ocupe de probemă. (…) După 45 de minute, Iliescu a părăsit firma câmpineană, nu înainte de a-şi lua rămas bun de la cei prezenţi, singurul asupra căruia a făcut o remarcă specială fiind Florea Radu, preşedintele PSD Câmpina, despre care a spus că arată mai bine. 

Observaţia a reprezentat un lung prilej de glume între cei prezenţi. Afară, preşedintele Iliescu era aşteptat de câteva zeci de oameni, care l-au asaltat cu memorii şi tot felul de cereri.

La ieşirea de la discuţia cu Ion Iliescu, întrebat de reporteri cum comentează criza în care se află acum cea mai veche rafinărie din ţară, Gheorghe Sandu a declarat: „Este clar că Steaua Română este văzută ca un concurent puternic pentru Rafo Oneşti, Petrom şi Petromidia, societăţi afiliate politic. Patronatul de la Steaua Română nu face parte din niciun partid politic. Noi încercăm să ne defăşurăm activitatea pe principii economice cinstite, iar dacă acest lucru nu ni se permite, vom continua acţiunile sindicale la Prefectură, Guvern şi poate chiar vom bloca DN1”. (10 iunie 2003)

De la 1 ianuarie 2007, toate instituţiile publice sunt obligate să transmită Agenţiei pentru Serviciile Societăţii Informaţionale, date privind firmele cu care au contracte. În baza acestor date publice, colegii de la Ziarul Financiar au realizat topul primelor 500 de firme care au afaceri cu statul, pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 28 februarie 2008. Aşa cum era şi firesc, în acest top apar şi societăţi câmpinene… Capul de afiş al firmelor prahovene este deţinut de Rafinăria „Steaua Română” din Câmpina, aflată pe locul 10 în topul naţional, care a încheiat afaceri cu statul în valoare 572,44 miliarde lei vechi. Următoarea firmă din Câmpina este EdilConst, pe locul 71, cu o valoare de 134,94 miliarde. În acelaşi top se mai situează şi alte firme din Câmpina: Compania Energopetrol, locul 222, cu o valoare de 41 miliarde, precum şi Neptun, locul 280, cu 31,42 miliarde lei vechi. (19 martie 2008)

V-am promis în ediţia precedentă că vom dezvolta subiectul privind neregulile constatate de inspectorii Curţii de Conturi la ultimul control efectuat la Primăria Câmpina. Sunt multe semne de întrebare, sunt menţionate anumite firme favorizate de administraţia locală – mereu aceleaşi – dar controlul a identificat şi un prejudiciu total de aproximativ 5,5 miliarde lei vechi şi a stabilit inclusiv responsabilii. (…) Printre altele, inspectorii Curţii de Conturi au stabilit că „prin schimbarea nelegală a categoriei de terenuri curţi – construcţii în suprafaţă de 283.792 mp în alte categorii de terenuri agricole (fâneaţă, terenuri cu ape, terenuri neproductive) nu s-a stabilit, înregistrat, urmărit şi încasat un impozit pe teren în sumă de 2.028.100.000 lei vechi, cu accesorii aferente de 1.811.730.000 lei vechi, din partea Rafinăriei «Steaua Română»”. (…) Chestionat asupra concluziilor raportului Curţii de Conturi, primarul Horia Tiseanu ne-a declarat în privinţa acestei modificări a încadrării unor terenuri ale Rafinăriei că „prejudiciul a fost recuperat integral în timpul controlului”. (20 octombrie 2008)

Cine şi de ce vrea „moartea” rafinăriei câmpinene?

Timp de trei zile, la începutul săptămânii trecute, sindicaliştii de la Rafinăria „Steaua Română” au protestat în faţa Guvernului. Reacţia autorităţilor faţă de problemele celor 409 salariaţi spune multe despre faptul că soarta rafinăriei a fost pecetluită în alte cercuri.

Ziua I

Sindicaliştii de la Rafinăria „Steaua Română” nu au mai fost primiţi de premierul Emil Boc, aşa cum li se promisese. În schimb, ei au reuşit să ajungă la unul dintre consilierii ministrului Muncii, căruia i-au înmânat o listă cu problemele financiare pe care le are societatea. Sindicaliştii susţin că modul în care ANAF tratează situaţia rafinăriei câmpinene reprezintă un abuz şi solicită deblocarea în regim de urgenţă a celor peste 400 miliarde lei vechi, pe care Ministerul de Finanţe îi datorează societăţii. (…) Instituţiile statului nu reacţionează din cauza procesului intentat Guvernului de conducerea rafinăriei. „Steaua Română” mai are de recuperat încă 90 miliarde lei vechi de la Electrocentrale Oradea şi CET Iaşi pentru păcura livrată anul trecut. Potrivit directorului Nicolae Bucur, oprirea activităţii rafinăriei are consecinţe sociale şi economice deosebit de grave. Sociale – pentru că peste 400 de oameni rămân pe drumuri, iar economice – pentru că influenţele la bugetul local şi la cel de stat vor fi negative, rafinăria fiind unul dintre cei mai mari contribuabili.Toţi cei peste 400 de salariaţi ai Rafinăriei „Steaua Română”, unii dintre ei cu tot cu familii, au pichetat câteva ore sediul Guvernului. Totul după ce aceştia au primit notificare de concediere colectivă, din cauză că societatea a intrat în incapacitate de plată zilele Rafinăriei fiind, practic, numărate.

Ziua a II-a

Toţi cei peste 400 de salariaţi ai Rafinăriei „Steaua Română” au pichetat din nou sediul Guvernului. Totul după ce, la finalul săptămânii trecute, aceştia au primit notificare de concediere colectivă, din cauză că societatea a intrat în incapacitate de plată. Faţă de prima zi de proteste în Piaţa Victoriei, în a doua zi nimeni nu i-a mai băgat în seamă pe sindicaliştii de la rafinăria câmpineană. Absolut nimeni, ceea ce nu face cinste noilor autorităţi.

Ziua a III-a

La protestul din a treia zi au participat – la fel ca şi în primele două zile – aproape toţi salariaţii disponibilizaţi ai Rafinăriei. Viceliderul de sindicat de la „Steaua Română”, Dan Telegescu susţine că va urma un miting de amploare la Cotroceni pe 10 sau 11 martie. Dan Telegescu aşteaptă acordul pentru a se organiza un astfel de miting. Ministrul Finanţelor Publice, Gheorghe Pogea, şi preşedintele ANAF, Sorin Blejnar, s-au întâlnit în a treia zi a protestelor cu directorul şi liderii de sindicat de la Rafinăria „Steaua Română” pentru a discuta cererile acestora referitoare la rambusararea TVA de către stat. La finalul discuţiilor, ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea, a declarat că statul va achita eşalonat obligaţiile către „Steaua Română”, numai dacă justiţia va da câştig de cauză rafinăriei în procesul cu ANAF.

Liderul Sindicatului „Rafinorul” din „Steaua Română” este într-o situaţie delicată. Şi asta pentru că el este şi lider local al PD-L, ba chiar a fost şi preşedinte al filialei locale, atunci când Tiseanu dezertase în favoarea altor formaţiuni politice. Sandu este şi consilier local al PD-L, dar în calitatea sa de sindicalist s-a văzut nevoit să protesteze împotriva Guvernului Boc, adică a şefului său de partid! Şi nu se poate spune că a găsit înţelegere la şeful său de partid. Ba dimpotrivă, mai ales că Boc nici măcar nu a dorit să dea ochii cu sindicaliştii de la rafinărie. (9 martie 2009)

După un proces îndelungat între Rafinăria Câmpina şi ANAF, sentinţa a fost favorabilă societăţii câmpinene, iar zilele trecute au intrat în conturile Rafinăriei 10 milioane euro, contravaloarea TVA-ului aferent perioadei august 2007 – decembrie 2008. Lumea s-a bucurat, sperând într-o rezolvare a problemei, dar…

În ciuda existenţei în conturile Rafinăriei a acestei sume, nici o bancă nu este dispusă să elibereze scrisoarea de garanţie bancară, absolut necesară pentru semnarea contractului cu Petrom şi reluarea activităţii. „Pur şi simplu, fără nici o explicaţie, nici o bancă nu ne eliberează scrisoarea de agranţie absolut necesară pentru semnarea contractului cu Petrom. Practic, ne-am întors la situaţia anterioară procesului…”, ne-a declarat liderul sindicatului din Rafinărie, Gheorghe Sandu.

În acest moment nimeni nu ştie cum se va rezolva această problemă… Dacă se va rezolva… Doar trăim în România… (3 august 2009)

Vă informam în ediţia noastră trecută asupra faptului că Rafinăria şi-a primit cele 10 milioane euro de la stat, dar că nu se găseşte nici o unitate bancară dispusă să acorde o scrisoare de garanţie pentru ca societatea să poată relua contractul cu Petrom. Senatorul Georgică Severin, cel care s-a implicat şi a promis rezolvarea situaţiei, a declarat, în cadrul unei conferinţe de presă: „Tot timpul s-a vorbit de faptul că această societate este împiedicată, la nivel guvernamental, să iasă din situaţia gravă în care se află. Ultima dată când am discutat acest subiect, v-am spus că s-a ajuns la un proces cu ANAF, din iniţiativa Rafinăriei, că procedurile sunt absolut fireşti şi că, la modul în care se dau termenele în justiţia noastră, Rafinăria a avut parte de un proces rapid, cu o sentinţă definitivă şi irevocabilă, prin care i s-a acordat dreptul de a-şi recupera TVA din perioada august 2007 – decembrie 2008. După aceea, apăruse o altă problemă: cine o să le dea banii şi mai ales când? Decât să stăm să ne văicărim, eu am considerat că este mai bine să acţionez şi am luat legătura atât cu premierul Boc, cât şi cu ministrul de Finanţe, Gheorghe Pogea, am avut şi sprijinul Robertei Anastase, şi pot să vă anunţ că ANAF a virat integral suma în contul societăţii câmpinene. Pot să spun, cu toată responsabilitatea, că Guvernul Boc a acordat maximum de sprijin posibil, în condiţiile legale date, acestei unităţi economice. Aceşti bani puteau fi daţi în patru tranşe sau mult mai târziu, dar iată că banii sunt toţi acum la dispoziţia societăţii. În acest moment, statul nu mai datorează absolut nimic, Guvernul s-a mişcat cu o rapiditate extraordinară, a făcut toate plăţile la zi şi se reintră în raporturile comerciale, care sunt de cu totul altă natură şi care-i privesc pe acţionarii de la «Steaua Română» şi pe cei din administraţia de acolo”. (10 august 2009)

Criza economică loveşte serios – poate chiar mai grav decât se aştepta – localitatea noastră. După ce fabrica de ciorapi „Elca” şi-a închis definitiv porţile, începând cu 1 august se închide şi Rafinăria „Steaua Română”, iar 344 din cei 360 de salariaţi ai societăţii vor fi concediaţi, ceilalţi urmând să se ocupe de pază şi conservarea utilajelor. Astfel, după ce timp de 20 de ani Câmpina s-a mândrit cu faptul că nu s-a închis nici una dintre marile întreprinderi care funcţionau înainte de 1989, iată că, într-un interval foarte scurt, două dintre ele sunt puse pe butuci.

În cazul Rafinăriei „Steaua Română” lucrurile sunt ceva mai complexe, iar problemele acesteia nu sunt noi. La începutul anului trecut, când au început să se acutizeze problemele financiare, rafinăria avea 410 angajaţi. Jumătate dintre ei au intrat în şomaj tehnic din ianuarie 2009, iar cealaltă jumătate, trei luni mai târziu, în aprilie 2009. Între timp, 40 dintre salariaţii rafinăriei şi-au găsit alte locuri de muncă ori s-au pensionat.

Liderul de sindicat din cadrul Rafinăriei, Gheorghe Sandu, ne-a declarat că sindicatul a primit de la conducere un proiect de concediere colectivă. Acum se parcurg etapele preliminare, iar oamenii vor fi disponibilizaţi de la 1 august. „Un proiect similar am primit şi anul trecut, dar atunci nu s-a mai pus în practică pentru că s-a găsit soluţia cu şomajul tehnic. Actualul proiect de concediere îi vizează pe aproape toţi angajaţii. Nu ştiu ce se va întâmpla şi cum se vor rezolva problemele, dacă se vor rezolva. Trebuie să se ocupe cineva de conservarea utilajelor şi de pază”, ne-a spus Gheorghe Sandu. Astfel, la 115 ani de la înfiinţare, rafinăria câmpineană îşi va închide porţile. Cine mai urmează? (13 iulie 2010)

La începutul săptămânii trecute Garda de Mediu Prahova a prezentat, în cadrul Colegiului Prefectural, sinteza activităţii pe 2014. Cu această ocazie au fost aduse în discuţie şi rafinăriile din judeţ care nu au finalizat toate măsurile impuse de Uniunea Europeană în privinţa protecţiei mediului.

Din cele cinci rafinării aflate sub incidenţa prevederilor Directivei 96 a Consiliului Europei, aflate sub monitorizare, patru nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate: Petrotel Lukoil, Rafinăria „Astra Română”, Rompetrol Rafinare şi „Steaua Română”.

Rafinăria câmpineană „Steaua Română SA” este în insolvenţă încă din anul 2013, oprind temporar activitatea de rafinare din anul 2009. Perioada de tranziţie de care beneficiază societatea este până la 31.12.2015, atunci când, pe lângă o altă serie de măsuri pe care trebuie să le îndeplinească, va trebui să rezolve şi problema batalelor, la care până la această dată nu au fost demarate niciun fel de lucrări. (10 martie 2015)