Știri

ROATA NOROCULUI. O viaţă între cacealma şi quinta royală

Am făcut facultatea de Filologie – Istorie – Filozofie la Iaşi, între anii 1959 – 1964, rămânând din acea perioadă cu mulţi prieteni foarte apropiaţi. Am păstrat cu mulţi dintre ei relaţii strânse şi din când în când, vreme de 50 de ani, când ne întâlneam, evocam amintiri din cei cinci ani de studenţie care ne umpluseră viaţa cu fapte şi evenimente ieşite din comun.
Uneori ne întâlneam în Iaşi, alteori la Câmpina. În oraşul nostru am avut plăcerea să regăsesc un moldovean din perioada studenţiei, care se stabilise aici. Nicolae Stadoleanu făcuse studii pedagogice şi profesa meseria de învăţător în şcolile din Proviţa şi ulterior în oraş. Era un băiat de o mare delicateţe, sfios ca o fată, excelent învăţător şi foarte bun familist. Un om liniştit, prea liniştit poate, pe care viaţa nu l-a cruţat de o serie de necazuri. Când ne vedem, rar, vorbim despre fratele său mai mare, Virgil, a cărui viaţă a fost o continuă aventură. 
Virgil Stadoleanu era un personaj fabulos, demn de un roman picaresc, provenit dintr-o familie numeroasă şi înstărită din Ţara de Sus a Moldovei. Tatăl, un gospodar fruntaş, s-a ambiţionat să-şi trimită toţi copiii, băieţi şi fete, să facă studii superioare. Virgil, de care am devenit ulterior foarte apropiat, avea o minte foarte iscusită. A dat exemen la Facultatea de Matematică a universităţii ieşene, facultate grea, cu examen de admitere dificil, pe care l-a trecut cu brio. Nu a trecut însă examenele dificile de la sfârşitul anului. Venit în Iaşiul care mai păstra încă multe urme din epoca lui de glorie, tânărul s-a aruncat în vârtejul vieţii mondene. Trecea tot mai rar pe la cursuri şi cum cu matematica nu te joci, a rămas repetent. În acea perioadă studenţii care nu promovau anul I erau exmatriculaţi şi obligaţi să dea din nou examen de admitere. 
În perioada scurtei sale studenţii, Virgil a beneficiat de o importantă subvenţie de la familia sa. Tatăl, care îşi cunoştea bine odrasla, i-a spus: „Virgile, dacă în zece ani reuşeşti să termini facultatea, îţi dau o mie de lei pe lună”, în condiţiile în care o bursă studenţească era atunci de 330 de lei. Bătrânul prevăzuse că Virgil va întârzia mult pe băncile facultăţile ieşene atunci când îi oferise aceste subsidii pentru un deceniu. 
La cursuri se ducea foarte rar, dar căpătase patima jocurilor de noroc. Aşa a cunoscut un evreu, pe conu’ Alecu, fost stâlp de cafenea şi mare jucător de poker. Mia de lei venită de acasă o pierdea regulat la partidele ţinute în casa lui Alecu, unde se întâlneau jucători versaţi. Ajuns repetent, a rămas şi fără banii trimişi de acasă, aşa că a început să aducă el însuşi partenerului care îl jupuise, alţi amatori să-şi încerce norocul la masa verde. Alecu, care era un trişor versat, şi l-a făcut asociat, pentru ca împreună să-i poată devaliza mai uşor pe clienţii racolaţi. Pas cu pas, i-a arătat toate secretele meseriei de trişor la jocurile de cărţi sau de zaruri. Cărţile erau însemnate cu un punct aproape invizibil, erau grandate cum se spunea în termenii lor, existând şi multe procedee prin care, atunci când se distribuiau cărţile, să-i pasezi coechipierului figurile cele mai avantajoase. Zarurile se măsluiau schimbându-le centrul de greutate cu un bob de mercur, astfel încât atunci când ştiai cum să arunci, scoteai dublele cele mai mari. Pare o banalitate, dar în realitate îţi trebuia îndemânarea măiastră a unui adevăr prestidigitator. 
Virgil şi Alecu au devenit un cuplu care a străbătut multe oraşe din Moldova şi a făcut prăpăd în capitală, unde existau încă cercuri de mari jucători. La un moment dat, Alecu a emigrat în Israel. În drum, a poposit la Monte Carlo şi în celebrul casino de acolo a dat lovitura. I-a scris lui Virgil, spunându-i că a ajuns la Tel Aviv şi că acum are bani ca să facă de o sută de ori drumul cu avionul România – Israel. Mai târziu a fost propulsat de o reţea mafiotă care l-a plimbat prin toate cazinourile din Europa şi America de Sud. A revenit târziu în Iaşi, ocupându-se acum şi de trafic de diamante. 
Virgil şi-a depăşit însă maestrul. Avea ambiţia să facă studii de drept, pentru a se putea apăra dacă dădea de vreun necaz. Admiterea la drept era extrem de dură, zeci de candidaţi bătându-se pe un singur loc. Posibil să fi trişat şi la examen, la care a obţinut o notă mare, ceea ce i-a permis să devină student.  Cei care nu aveau loc la drept, dar aveau medii foarte bune, erau repartizaţi la alte facultăţi umaniste. Aşa a ajuns Virgil în amfiteatrul nostru, al studenţilor la istorie. Noi, câţiva colegi care terminaserăm liceul la 16 ani, eram fascinaţi de acest bărbat elegant, frumos, şarmant, plin de umor, care ne-a tolerat în anturajul lui. Asta nu-l împiedica să ne jupoaie de bani când luam bursa, la partidele de poker de care studenţii ieşeni erau foarte atraşi. 
Unul dintre colegii noştri, Georgică Hulub, stătea la gazdă în subsolul unei case bătrâneşti de pe străduţa Abrahamfi, unde se crease un fel de club, în care toată boema studenţească se aduna în serile în care nu avea bani să meargă la elegantul Restaurant Moldova. Îşi petreceau timpul cu jocul de cărţi la mize mici. Într-o seară ploioasă, târziu, ne-am trezit la uşă cu un tânăr înalt, care s-a prezentat inginer Adrian Rusu, venit de la Combinatul Săvineşti. Şi-a făcut intrarea cu fraza: „Domnilor, am auzit că aici se poate juca un poker!” 
Am sărit pe el cu mare entuziasm, crezându-l bun de jumulit. Rusu, însă, era un jucător cu o intuiţie formidabilă şi deşi noi trişam (învăţaserăm câte ceva de la Virgil), ne-a jupuit în câteva ceasuri pe toţi. Disperaţi că ne luase aproape toţi banii din bursă, am plecat rapid să îl căutăm în oraş pe salvatorul nostru, care era la o partidă cu actorii Teatrului Naţional. Virgil şi-a lăsat partenerii, a luat un taxi şi a venit să ne salveze. Atunci am văzut ce înseamnă cu adevărat jocul de noroc. Inginerul Rusu juca făcând cele mai fantastice combinaţii, dar n-a putut întrece măiestria amicului nostru, astfel că după o partidă ce s-a lungit toată noaptea, a rămas fără bani, lăsându-şi gaj ceasul şi un inel masiv din aur. 
A doua seară a revenit cu bursa soţiei, care era studentă la chimie şi cu inelul pe care aceasta îl primise în dar de la naşa sa, o mare boieroaică moldavă. Era un inel cu un safir mare cât o alună, într-o montură de platină în care erau încrustate mici diamante. Bineînţeles că a pierdut din nou. Şi-a lăsat până şi elegantul fulgarin de nylon fumuriu din Cehoslovacia, care atunci era foarte la modă. Dimineaţa, ca într-o scenă de film, i-am văzut pe Virgil şi Rusu plecând împreună, primul îmbrăcat în fulgarinul fumuriu, care-l apăra de o ploaie măruntă de toamnă, iar Rusu cu gulerul sacoului ridicat, mergând zgribulit pe lângă el. 
Am avut atunci bani să petrecem mai multe seri în Restaurantul Moldova, fostul Hotel Traian, restaurant în care venea crema Iaşului. Bucuria n-a durat însă mult, iar explozia a venit de unde nu ne aşteptam. Soţia lui Adrian Rusu, care-i tolerase multe, nu a acceptat să piardă acel valoros inel, pe care Rusu îl lăsase la masa de joc pentru o sumă derizorie, aşa că ne-a reclamat la şeful de cadre al universităţii ieşene, tovarăşul Batcu. Acesta era un muncitor simplu, fost mare comunist în ilegalitate în grupul CFR-iştilor ieşeni condus de Ilie Pintilie. Era un tip modest, îmbrăcat muncitoreşte, dar cu o  putere de decizie mai mare decât a rectorului universităţii. Pentru el era de neconceput ca nişte tineri studenţi, trimişi de partid cu bursă să înveţe şi să formeze pătura de intelectuali devotaţi principiilor moralei comuniste, să fie mai înrăiţi în năravuri decât elementele burgheze împotriva cărora luptase în tinereţe. Nu putea să conceapă că existau asemenea cercuri în rândul fiilor clasei muncitoare, trimişi de partid la studii. 
Adrian Rusu a dovedit atunci un mare fair-play. Nu a recunoscut nimic, iar când a fost întrebat cu cine a jucat, a răspuns cu tupeu că a jucat singur în oglindă. Lui nu avea ce să-i facă, în schimb nouă, eram vreo şase, ni se înmuiaseră picioarele în timpul anchetei. Tovarăşul Batcu cerea insistent explicaţii. Între noi, cel mai în vârstă era Tibi, poreclit Crapul, student la drept de vreo zece ani, fără să fi reuşit să-şi încheie studiile. În calitatea lui de viitor avocat a luat cuvântul. „Tovarăşul Batcu, aţi văzut vreodată câinii trăgând de un hoit? Ei bine, noi eram câinii!” Surprins de francheţea Crapului nostru, Batcu a fost dezarmat. Eram prea mulţi ca să fim exmatriculaţi şi am fi făcut de râs tineretul studios, aşa că ne-a iertat. 
Virgil avea harul să iasă din toate afacerile necinstite cu faţa curată. Una din isprăvile lui a distrat societatea ieşeană ani şi ani de zile, fiind povestită şi repovestită la toate chefurile studenţeşti. Era în perioada când studenţii din ţările africane, cei din familii înstărite, făceau studii la noi plătind taxe mari. Aşa se face că doi studenţi de culoare, care primiseră la aeroportul din Otopeni două baxuri cu caruşe de Kent, mai preţioase decât valuta pe vremea aceea, l-au solicitat pe Virgil, care avea de acum maşină, să-i ducă la aeroport să îşi ridice marfa. Acesta s-a executat cu cea mai mare plăcere. Ajuns la aeroport a încărcat baxurile în portbagaj, apoi a scos din buzunar o sumă măricică şi s-a adresat clienţilor săi: „Măi băieţi, luaţi banii ăştia şi veniţi la Iaşi cu trenul, pentru că dacă merg cu voi pe drum, miliţia vă vede negri, ne opreşte, ne controlează şi vă confiscă ţigările!” Considerând că are dreptate, aceştia s-au conformat. 
Ajuns cu maşina în marginea Iaşului, Virgil s-a oprit la postul de control. S-a dus cu tupeu la miliţianul care dirija circulaţia şi i-a cerut insistent să-i dea o amendă, motivând că trebuie să se justifice faţă de soţie pentru că lipsise o noapte de acasă, urmând să-i pretexteze acesteia un accident de maşină. Înţelegător, miliţianul i-a făcut pe plac. 
Odată rezolvată această problemă, Virgil a intrat într-o toaletă publică, şi-a rupt gulerul cămăşii, s-a zgâriat pe obraji şi s-a prezentat apoi la întâlnirea cu clienţii săi, ce îl aşteptau nerăbdători. Nu i-a lăsat nici măcar să deschidă gura. Furbind a început să-i înjure: „Nenorociţilor, din cauza voastră m-au luat la miliţie! M-au bătut toată noaptea, mi-au dat amendă şi au confiscat şi ţigările. Aveţi noroc că nu v-am turnat. O păţeaţi mai rău decât mine! Să îmi plătiţi amenda şi hainele şi rupte şi să vă duceţi dracului să nu vă mai văd!”
Povestea ne-o spunea cu mare haz unul din profesorii noştri, Agrigoroaie, care ajunsese acum decan şi era invitat la revederile organizate din cinci în cinci ani de studenţii din anul nostru. 
După revoluţie, cu talentele sale, Virgil s-a ocupat câţiva ani de contrabandă aducând mărfuri din Rusia şi din Turcia. Un avocat câmpinean, prezent într-un grup de turişti întorşi în ţară de la Constantinopol, mi-a povestit şi el o întâmplare hazlie cu amicul meu, care făcând mereu cursele Turcia – România, era cunoscut la vamă ca un cal breaz. Aşa se face că avocatul a fost martorul unui dialog între vameş şi Virgil, care a făcut întregul grup să se prăpădească de râs:
– V-am spus domnule profesor să nu mai veniţi decât cu un singur aparat video?
– Păi nu vezi că nu am decât unul?
Vameşul siderat îi mai arată încă unul, la care Virgila, furios, exclamă:
– Mă tâmpitule, ăsta e al tău, nu vezi că ăsta e al tău?! 
Virgil şi-a făcut o situaţie înfloritoare şi a cumpărat multe proprietăţi. Avea o tavernă în centrul Iaşiului, un adevărat cuib în care mafioţii veneau cu genţi diplomat pline de dolari. Norocul, care i-a fost favorabil atâta vreme, l-a părăsit. Grav bolnav de cancer, i-a spus frumoasei sale soţii, Zâna, care i-a tolerat viaţa plină de peripeţii, că nu vrea s-o lase încurcată. Şi-a vândut toate proprietăţile şi a cumpărat o casă elegantă pe unul din bulevardele centrale ale Iaşiului, unde şi-a instalat soţia şi pe fiul său, Ovidiu, un băiat cuminte, care a făcut carieră universitară. Pe patul de spital a fost vizitat de cei mai apropiaţi prieteni din vremea boemei studenţeşti, Miki Zaim (prieten bun cu Florin Piersic) şi Călin Catargiu, cărora le-a mulţumit pentru vizită şi cu umorul ce nu îl părăsise nici pe patul morţii le-a spus: „Să nu mă lăsaţi să vă aştept prea mult!” 
Alin CIUPALĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare