La începutul anilor ’60, o grupare de tineri câmpineni reuşea examenul de admitere la mai multe facultăţi din capitală, studenţii câmpineni păstrând în Bucureşti strânse legături. Tinerilor aflaţi în pragul vârstei de 18 ani, capitala le oferea numeroase distracţii. Era o perioadă mai liberală, când România se deschidea spre Occident. În Bucureşti se deschiseseră o serie de baruri – Melodie, Catanga, Restaurantul Berlin, Ambasador ş.a. – unde puteai asculta muzică de jazz ori formaţia lui Willy Donea, dar şi pe Aurelian Andreescu, Denis Constantinescu ori alte nume acum uitate. Băieţi şi fete, câmpinenii noştri treceau mai rar pe la şcoală şi se ţineau mai mult de distracţii.
Un grup mai important era acela al studenţilor de la ASE, format din Bebe Cioată, Marcel Ungureanu, Lili Panciu, Băilă, Ică Răduţoiu. Unii dintre ei au reuşit să-şi dea la timp examenele şi au terminat facultatea, alţii însă s-au pierdut pe drum. Unul dintre ei, bunul meu prieten Bebe Cioată, a deţinut chiar un record – „Cel mai vechi student din România”, acesta fiind şi titlul unui articol din „Scânteia Tineretului”, în care i se prezenta cariera de veteran: 15 ani de studii superioare la ASE, Facultatea de Matematică, Politehnică.
Era atunci o lege dată de Ministerul Învăţământului: cei care rămâneau repetenţi în anul I erau exmatriculaţi şi trebuiau să dea din nou examen de admitere. Ambiţios, Bebe Cioată a dat de nenumărate ori examenul de admitere pe la diverse facultăţi, până când, într-o studenţie neîntreruptă de 15 ani, a reuşit să termine Facultatea de Construcţii. A devenit ulterior un foarte bun inginer, şef de lucrări la mai multe baraje din ţară. Bebe a avut ambiţia să termine totuşi o facultate, alţii însă au renunţat, între aceştia aflându-se şi amicul nostru, Marcel, care a pierdut anul datorită unei furtunoase legături sentimentale cu o cântăreaţă aflată atunci la început de carieră.
Marcel Ungureanu provenea dintr-o familie bună. Părinţii, cadre didactice, i-au dat o educaţie îngrijită. Era un bărbat atrăgător, un brunet cu câteva fire argintii prin părul negru ca pana corbului, distins, manierat, cu mare succes la femei. Mariana Bădoiu, cântăreaţa pe care specialiştii o considerau o a doua Maria Tănase, s-a îndrăgostit nebuneşte de el. Tânără, frumoasă, cu mulţi admiratori, l-a ales dintre toţi pe Marcel, care a pierdut examenul de final de an. Cum se întâmpla mereu pe vremea aceea, studenţii exmatriculaţi erau luaţi imediat în armată.
Eram student la Iaşi în perioada aceea. Mai aveam câţiva câmpineni pe la diverse facultăţi ieşene: Mişu Nicolau, boxer campion, la Facultatea de Sport de la Institutul Pedagogic ieşean; Iucu Pastor, coleg cu el; Tudor Petrovan pe la Politehnică. Într-o zi, ne-am trezit cu amicul Marcel, îmbrăcat în haină militară, care ne căuta. Iubita lui, ca să îi fie aproape, la Iaşi, unde făcea armata, se angajase dizeuză la cel mai select local din oraş, Restaurantul Moldova. Focoasa brunetă cânta seara de seară, acompaniată de orchestra fraţilor Popovici, unul pianist compozitor, celălalt un mare baterist. Localul select era plin de crema Iaşiului: profesori universitari, actori ai Teatrului Naţional, cântăreţi de la Opera ieşeană, balerine din trupa de balet, ofiţeri şi medici militari. În Iaşi funcţiona atunci cel mai mare spital militar din Moldova. Cunoscând multă lume bună, fascinanta Mariana Bădoiu s-a împrietenit cu medicii de la Spitalul Militar şi a reuşit să-l scoată pe Marcel din cazarma unde îşi făcea stagiul şi să-l interneze în Spitalul Militar pentru o lungă perioadă. Îmbrăcat civil, îl aducea câteodată seara în local, unde se întâlnea cu prietenii câmpineni. A reuşit cu destulă anevoinţă (atunci era aproape imposibil să scapi de armată) să obţină pentru Marcel un diagnostic care îl încadra la categoria inapt pentru serviciul militar.
Au plecat împreună la Bucureşti şi îi mai întâlneam uneori prin Câmpina, după ce terminasem facultatea. Prima dată când ne-am întâlnit, Mariana m-a întrebat ce am de gând să fac în continuare. I-am răspuns că sunt profesor în apropiere de oraş şi că mă gândesc să mă stabilesc în Câmpina şi să-mi fac o casă. Rămăsese foarte surprinsă că nu doresc să plec în străinătate. Era visul pe care îl aveau atunci mulţi tineri absolvenţi cu studii superioare, care nu se împăcau deloc cu stagiul lung pe care trebuiau să îl petreacă la ţară sau muncind în condiţii grele pe şantierele patriei.
Un timp i-am pierdut din vedere pe cei doi mari îndrăgostiţi. Am aflat la un moment dat că Mariana Bădoiu a renunţat la promiţătoarea carieră pe care o avea la Teatrul de Revistă din Bucureşti şi a fugit în Occident. A ajuns în America, unde a reuşit să se impună, cântând în cele mai elegante restaurante din New York. Un bun prieten din Câmpina, regretatul Tutu Kovaliuc, fratele marelui campion de nataţie şi antrenor Dorian, şi el absolvent de ASE, făcuse o strălucită carieră în turism, având un post de conducere la Oficiul Naţional de Turism. După Revoluţie a făcut numeroase excursii conducând grupuri de turişti în străinătate. Pentru el, care avea şi calificarea de ghid pentru turism internaţional (vorbea engleză şi germană, limba lui maternă), nu era greu să plece în străinătate. Într-o deplasare în interes de serviciu a ajuns şi la New York. Avea acolo un coleg de liceu, pe inginerul Cornel Moraru, fugit din ţară de vreo 40 de ani, care devenise antrenor de tenis şi se descurca foarte bine. Tutu l-a căutat şi pentru a sărbători întâlnirea, l-a invitat la unul din cele mai luxoase localuri din New York, cel de la hotelul Waldorf Astoria. În holul hotelului au avut surpriza să vadă un mare afiş, ce înfăţişa o femeie superbă, în costum de scenă. Pe afiş scria cu litere mari: „În seara aceasta cântă pentru dumneavoastră Mimi Bădoiu”. Mariana noastră ajunsese cineva în lumea artistică a marelui oraş american.
Marcel, rămas singur în ţară, era obsedat; făcuse o idee fixă să plece după ea. În anii ’70 era însă greu să obţii o viză şi pentru o ţară socialistă, dar mai ales pentru Occident. Se aştepta ani de zile. Pentru a scurta timpul necesar obţinerii unui paşaport, s-a gândit că o soluţie ar fi să mergă pe litoral şi să căute o turistă din occident cu care să stabilească o legătură, astfel încât să obţină o chemare în străinătate. Mi-a povestit cu multe amănunte cum a şi reuşit.
Era ultima seară din sejurul pe care el şi vărul său îl petreceau pe litoral. Colindaseră prin mai multe staţiuni şi erau decepţionaţi că nu găsiseră ce căutau. Se aflau într-un bar din Mamaia când, la ora 3 dimineaţa, a intrat un grup măricel de turişti din RFG. Vărul lui s-a ridicat, vrând să invite la dans o doamnă din grup, însă Marcel l-a reţinut şi i-a cerut să-l lase pe el. Aşa se face că a dansat cu nemţoaica până dimineaţa. Norocul i-o scosese în cale. Era divorţată, avea doi copii şi nu mult a durat pentru a se îndrăgosti până peste cap de prietenul nostru, cu care s-a şi căsătorit. Aşa a ajuns Marcel Ungureanu să se stabilească în RFG, renunţând să-şi mai caute dragostea din tinereţe şi străduindu-se să se acomodeze cu stilul de viaţă al nemţilor, unde munca era pe primul plan. În familie de asemenea se purta, cum spunem noi, nemţeşte. Fiecare dintre soţi avea venitul lui şi împărţeau cheltuielile. S-a lansat în afaceri, ocupându-se cu instalarea de aparate pentru parcurile de distracţii. Şi-a făcut un atelier în care producea instalaţii pentru bungee jumping pe care le livra prin toată Europa.
Marcel venea des şi în ţară. Ca tot românul care s-a ajuns, avea un Mercedes elegant. Îşi petrecea concediile pe litoral, la munte, în capitală, căutându-şi foştii colegi. Venea şi cu soţia, care vedea numai partea frumoasă a lucrurilor de la noi în acea perioadă, pentru că preţurile la hoteluri şi la restaurante, dar şi alimentele ori îmbrăcămintea erau la preţuri foarte convenabile pentru ei. Cu cât ar fi cheltuit să stea o zi în Franţa, pe celebra Coastă de Azur de la Nisa, puteau să stea la Mamaia două săptămâni. O maşină Dacia costa atunci cam 2000 de dolari. Îmi amintesc că am văzut într-un bazar din staţiunea Neptun, într-o vitrină, o rochie în stil naţional, din borangic, care costa mai mult de 2000 de dolari, era deci mai scumpă decât o Dacie.
Marcel Ungureanu ţinea legătura cu un câmpinean care locuia în zona lui, medicul Virgil Dioma, care revine des în Câmpina. De la acesta am aflat, cu părere de rău, că Marcel Ungureanu a murit subit, la o vârstă la care ar fi trebuit să se bucure de traiul prosper pe care şi-l asigurase printr-o viaţă de muncă.
Alin CIUPALĂ
