Recunosc că nu am fost prieten cu Sorin Stoica, chiar dacă am făcut parte, pentru câteva luni, din redacția ziarului Partener. Parcă o dată ne-am aflat în același timp în biroul conducerii și probabil că eram în aceeași sală atunci când toți colaboratorii au fost convocați pentru a fi informați de apariția unui rival periculos – Zarva. O denumire de publicație predestinată la mari fapte de arme. O minunată trambulină de lansare către viața politică pentru un personaj care a apucat hățurile politicii și nu le-a mai dat drumul decât pentru a deveni tehnocrat în audiovizual. O rețetă încercată de atâția alții. Lăsăm la o parte că personagiul nostru a întors în mod remarcabil armele, chiar de mai multe ori, atât de tipic valah.
Foto: www.graphicfront.ro |
În mod sigur, eu și Sorin Stoica am bătut aceleași holuri și săli de clasă ale Liceului Nicolae Grigorescu (bănuiesc că nu și terenul de baschet, căci din tot ceea ce a scris este vizibil că era adeptul hotărât al fotbalului și nu iubea baschetul), el fiind cu un an mai mic, născut în anul 1978. Dar eram sute de liceeni dezorientați, intimidați de cei/ cele cu mai mult tupeu. Dacă voi reuși strângerea celor aproximativi 250 de bucăți diverse pe care le-a scris din 1999 până în 2006, o să mă duc la actualul Colegiu pentru a-i descoperi poza de pe panoul absolvenților, cum era moda acum două-trei decenii.
Nu știu dacă voi reuși tipărirea publicisticii lui câmpinene, din ziarul Partener, atât de complexe dar și amuzante. Nu mai există nici urmă de siguranță sau predictibilitate în domeniul editorial, atât de afectat de pandemie. Dar și de lipsa apetenței românilor pentru cultură și Carte. Ceea ce șochează la paisprezece ani de la moartea lui și la aproximativ două decenii de la scrierea acestei publicistici, este marea ei actualitate. Cam același lucru se întâmplă cu schițele sau piesele de teatru ale lui Caragiale, cu a cărui oralitate narativă îl putem compara pe Sorin Stoica, fără a exagera prea mult.
În numărul 230, din anul 2004, Sorin Stoica scria un articol extrem de actual despre „Baronii instituționali”. Situația pare a se fi agravat de atunci. „Am impresia că pe lângă ceva mai mediatizata categorie a baronilor locali, se poate vorbi despre apariția în România ultimilor ani a unei categorii extrem de nocive, aceea a baronilor instituționali. Vorba titlului. Indivizi care stăpânesc prin metode cvasi-medievale o instituție de cultură, politică, economică. Frustrați, ignorați de majoritatea oamenilor serioși, baronii se mulțumesc cu statutul de ayatollah de gang. De remarcat la el e că nu înseamnă ceva decât în mica lor enclavă, în care s-au izolat autist de orice intrus care le-ar putea proba impostura. Dacă ies de acolo nici măcar nu i-ar mai angaja cineva. Niște anonimi în fond. (…) Necăjiții care scot reviste literare în cine știe ce urbe obscură. Și care își laudă unul altuia producțiunile lălâi și trase de par cu un ton care maimuțărește un fel de solemnitate a culturii înalte. Dar aceasta nu e în fond decât o manevră consolatoare de ratat. Care încearcă să se împace cu ideea că măcar e cel mai mare scriitor de la el din cartier. Supărătoare nu e preocuparea lor pentru cultură. Deși unii sunt indicați pentru literatură la fel ca, vorba lui Țuțea, sifilisul la sistemul nervos. În fond, ei ar putea fi utili, recuperabili. Într-un orășel amărât, cineva vorbește despre Balzac. Supărătoare e însă disproporția dintre ceea ce se pretind a fi și caricaturile care sunt în realitate”.
Despre jaful și impostura academică, ce se profila încă de la începutul anilor 2000, Sorin Stoica nu avea cum să nu aibă o părere avizată, având în vedere că știa fenomenul din interior. Aceste rânduri au fost scrise după ce autorul își terminase studiile universitare (2000), începându-le pe cele postuniversitare (a urmat doua masterate). De altfel, el avea să fie păstrat în cadrul catedrei de Antropologie Culturală a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării, până în anul 2005, când nu a mai putut merge la serviciu (conform schiței biografice din ziarului Partener, ediția din 12 ianuarie 2006, dedicat lui Sorin Stoica, prilejuită de moartea lui). „Deși ar trebui să fie o elită, cred că în momentul de față media de inteligență a studențimii române nu o depășeste cu mult pe cea a întregii populații a țării. Foarte mulți absovenți dau la facultate doar ca să scape de armată. Vorbesc de partea masculină. Sexul slab are și el destule reprezentante care se pomenesc studente, doar pentru a scăpa de gura părinților. Care părinți se tem că, din lipsă de preocupări, fata lor va ajunge să-și facă veacul prin parcări, să o poreclească lumea flautistă (…) Unde mai pui că nu există posturi pentru toți. Cu inflația de absolvenți la teologie nu-i exclus ca în curând fiecare familie să aibă preotul ei. Sau fiecare scară de bloc. Cunosc un student la particulară care scrie cu litere de tipar” (în nr. 87/ 22-28 august 2001)
Umorul său curge în cascade în aproape fiecare articol plasat în cadrul rubricii Aberații de bun simț. De multe ori, în articolele sale locale, Sorin Stoica pleca de la un fapt/ incident aparent minor, pe care în general nici nu-l mai băgăm în seamă, pentru a emite o judecată de valoare, moralizatoare. Doar un exemplu: „În tren, nu am dat niciodată șpagă nașului. Mi-e jenă de momentul ăla când trebuie să-i înfigi bancnota în nădragi și pur și simplu mi-ar fi silă de mine dacă aș da șpagă. Indivizii care dau șpagă au în primul rând o problemă cu respectul de sine. Adică au o foarte proastă părere despre ei înșiși. De-aia trebuie să îndeși în buzunarele celui care <te servește> cât mai multe atenții. Pentru că ai o bănuială că el te-a desconspirat și și-a dat seama ce poama ești”. („O atenție, o măslină”, 24 februarie 2005).
Cum-necum, Sorin Stoica a fost legat de Câmpina și poate că ar trebui să fim mai conștienți de treaba asta. Am încercat să strecor un panou cu Sorin Stoica la Casa de Cultură „Geo Bogza”, dar am eșuat lamentabil. „Câmpina e un oraș ca o proză scurtă. Probabil Bucureștiul este un bildungsroman. Telega și Bobolia niște hai-ku-uri. Băneștiul –o epigramă. Sau hai, un sonet. Trebuie să ne referim strict la litere. Poți citi orice. Orice chip, orice gest spune ceva semnificativ. Deși, uite, dacă orice e semnificativ înseamnă că nimic nu mai e semnificativ.” („Câmpina ca o sală de lectura”, Partener, nr. 131, 17-23 iulie 2002)
Sorin Stoica s-a ținut departe de viața culturală câmpineană, atâta câtă era era în timpul vieții lui mult prea scurte. Să sperăm că măcar atât de târziu viața culturală câmpineană îl va recunoaște, integra și prețui. Ca și cum ar mai conta pentru el.
Codruț Constantinescu