Război în piaţă

În toamna anului 1964, tânăr absolvent al Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Iaşi, m-am prezentat la post la Şcoala Generală nr. 2 Plaiul Câmpinei, sat care aparţinea de comuna Şotrile. Am avut ocazia, în felul acesta, să cunosc foarte bine o comunitate de ţigani care îşi spuneau rudari, datorită ocupaţiei lor de a confecţiona obiecte din lemn. Aveam să aflu de la săteni că, în urmă cu câteva decenii, cârciumarul satului, care avea mult pământ, adunase într-o râpă din marginea Plaiului câteva sălaşe de rudari. Vara, acesta angaja mulţi lucrători zilieri, pe plată şi mâncare şi avea nevoie de linguri când le servea masa. Rudarii erau specialişti în linguri din lemn, fuse, copăi, mături, jucării pentru copii. Nu a fost o idee fericită, deoarece rapid, prolifici, aceştia au reuşit să se înmulţească şi să formeze un adevărat cătun. 

Când am ajuns profesor, mergeam să fac recensământul copiilor care urmau să fie înscrişi la şcoală. M-a îngrozit ce am găsit la aceşti nefericiţi oameni. O singură odăiţă, făcută din nuiele împletite, întărite cu lut. Patru pari bătuţi în pământ, acoperiţi şi câteva scânduri şi o rogojină formau patul familiei. Iarna, când se retrăgeau la adăpost, sub pat erau înghesuite caprele, iar pe podina de lemn era adunată numeroasa familie, care avea foarte mulţi copii. Condiţii sanitare nu existau. Nu aveau niciun fel de toaletă. Apa din fântână era murdară, pentru că din găleata în care adăpau caii scoteau şi apa de băut. Când începea şcoala, agentul sanitar îi tundea pe copii pe piele, ca să-i mai uşureze de păduchi şi îi despăduchea cu D.D.T. 

Veneau la şcoală câteva luni, pentru că ştiau că le aduc haine uzate de la o casă de copii din Buşteni şi, după ce-i îmbrăcam, dispăreau. Părinţii aveau o mârţoagă, pe care o înhămau la o căruţă pe care o încărcau cu mături din nuiele de mesteacăn şi plecau la câmp, unde făceau un troc: o mătură pentru mai mulţi ştiuleţi de porumb, pe care îi vindeau când ajungeau în sat. Se întorceau cu bani şi trei zile nu mai ieşeau din cârciumă. 

Mă tem că situaţia lor nu s-a îmbunătăţit nici acum. Mă întâlnesc cu unii din foştii mei elevi, firavi, sărăcăcios îmbrăcaţi şi plini de necazuri. S-au înmulţit foarte mult, întrecând ca număr pe sătenii români din Plai. Îi vedem în Piaţa Centrală, unde au un rol pozitiv în aprovizionarea câmpinenilor cu tot felul de bunătăţi culese de ei de pe întreaga Vale a Doftanei. Imediat ce se topeşte zăpada, vin cu urzici, leurdă şi flori de primăvară. Mai apoi începe perioada bureţilor şi a ciupercilor. De la bureţii de prun, o adevărată delicatesă care creşte în livezi primăvara, la bureţii vineciori, gălbiori, la renumitele mânătărci, la bureţii negri de fag aduşi din munte, împreună cu delicioşii păstrăi şi până la ghebe, câmpinenii se aprovizionează de la ei. Aduc şi plante medicinale, flori de tei, sunătoare, ţintaură, măceşe, cătină, dar şi fructe de pădure găsim la ei: fragi, zmeură, mure, cireşe negre, alune, nuci. Recunosc că nu fac un comerţ civilizat. Uneori îşi mai dau în petec, vorbesc urât, se ceartă între ei şi îşi agresează clienţii prin insistenţe. Trebuie însă să se ţină cont că sunt extrem de săraci, au familii numeroase şi muncesc mult ca să culeagă aceste roade ale naturii. Să culegi un coş de cătină e o pedeapsă. 

În acest context, sunt neplăcut surprins de atitudinea Poliţiei Comunitare. Băieţii ăştia bine plătiţi, îmbrăcaţi în uniforme ca în filmele americane, au o pornire de a-i hărţui permanent. Îi alungă de colo-colo, uneori le răstoarnă coşurile, îi ameninţă cu amendarea. Mă întreb dacă sunt tot aşa de exigenţi şi cu cei care rup copăceii plantaţi pe străzile principale, care mâzgălesc cu graffiti oribile băncile de pe Bulevard şi zidurile din parcul de pe versantul bulevardului. Primăria a avut grijă să planteze în faţa Hotelului Muntenia şi în faţa clădirii telefoanelor mulţi bulbi de lalea, care acum au înflorit şi sunt o splendoare. La Poştă însă, aproape jumătate dintre ei au fost furaţi. Niciodată nu am auzit să fi fost sancţionat vreun infractor care rupe copacii sau degradează bunurile din parcurile oraşului. 

Aş sugera Consiliului Local, care administrează piaţa oraşului, o piaţă deosebită, pe care toţi străinii veniţi în Câmpina o laudă, să găsească o soluţie şi pentru aceast comerţ ambulant practicat de ţiganii rudari. Nimeni nu mai are nevoie de linguri din lemn, fuse sau copăi.  Singurele lor produse sunt cele culese din natură. Cu câţiva ani în urmă a existat un segment în piaţă unde au fost amplasate tarabe la care îşi puteau vinde marfa. S-a renunţat la acestea, iar ei au fost mutaţi la Autogară, unde nu aveau clienţi. Trebuie căutată o soluţie, care să fie atât în avantajul câmpinenilor, care cumpără frecvent de la ei, cât şi al lor, pentru a-şi asigura un venit minim şi a nu fi nevoiţi să se apuce de furat pentru a-şi întreţine familiile. 

Alin CIUPALĂ