Rânduri transcrise din „(i)realitatea imediată” (4)

În rest e loc, suficient loc, pentru uriaşa noastră, neiertată vreodată, indiferenţă

Joi, 21 iulie actual, spre seară, în cimitirul central din strada Bobâlna, încojurat de iarba crescută în neorânduială, netunsă şi necurăţată, acoperit cu „flori”, şi ele trecute deja…, la mormântul pictorului N. Grigorescu doar crucea din piatră a sculptorului Măţăoanu mai amintea, mângâietoare evlavie, trecerea acum a 104 ani de la moartea artistului.
… O lumânare ruptă, stinsă abia ce a fost aprinsă, sub acoperământul de tablă găurită, mâncată de rugină, al unui felinar trist, se reculegea la mormântul pictorului.
O alee  duce aici (de ce?) în spatele său şi nu în faţa mormântului, cum ar fi fost firesc.
… Mestecenii au dispărut de mult, pantele deluroase ale Muscelului acoperite cândva cu linţolii de flori smălţuite, atât de umblate de paşii săi, au dispărut după siluetele din beton, metal şi sticlă în culoarea amară a tristeţii  unor hale singuratice, semne contemporane ale unei industrii trecătoare…
… Doar de sus, din înalt, în curăţenia şi împăcarea albastrului său, cerul îi veghează eternitatea.

La bustul pictorului din centrul urbei, aceeaşi iarbă, crescută în neorânduială, neîngrijită, în care scâteiau, e drept, albastru metalizat, lângă câteva tufe de trandafiri cu floarea ofilită, câteva fire rebele de cicoare.
El însuşi obiect de artă, soclul bustului îşi picura, în linişte, căzută pe marginea de marmură lată cu care edilii locali au înţeles, de la ei putere, să-l înalţe, tencuiala cu care tot ei, pângărindu-l astfel, încă o dată, i-au acoperit „rănile” provocate de la o mutare la alta.

Un alt loc uitat şi el, neîngrijit de ani de zile, este mormântul din acelaşi cimitir central al scriitorului Al. Tudor – Miu. S-au împlinit, la 26 iulie actual, 50 de ani de la moartea sa.
… Un felinar spart cândva, câteva cioburi rămase tot de atunci, iarba crescută şi aici la întâmplare, resturi de crengi căzute din mojdreanul crescut şi el un mormânt mai încolo, crucea muşcată ici-colo de caria vremii, sub care numele poetului, cioplit în ciment şi marmură…
… Nici o floare…
Doar o ramură din acelaşi mojdrean, aplecată deasupra sa în semn de evlavie, mângâie din când în când, în legănarea ei, amintirea poetului…
Până aici nu duce nici măcar o alee…

Pe stradă, o lume pestriţă îşi târăşte existenţa în umbra unor „autorităţi” care nici ele nu ştiu, de fapt, ce se întâmplă.

Ion T. ŞOVĂIALĂ

P.S. Rânduri care m-aş fi bucurat să lipsească: oriunde în altă parte de lume ar fi existat, ţinute în îngrijirea cuvenită respectului datorat (nu trebuie să accesăm în acest sens fonduri europene), cele două morminte (şi nu doar ele) ar fi fost incluse, cu siguranţă, de mult, circuitului turistic cultural. La noi…