r e m e m b e r – NATAȘA TRIFAN ÎN IMPERIUL HASDEU

„Trecut-au anii/ Ca norii lungi pe șesuri”… aud clipa privind imberbă pe fereastră, mutând genunchiul drept peste cel stâng… Mă veghea răsfoind una din Agendele de gazetar – trecute peste 60 – în căutarea subiectului pe care să brodez o relatare din atâtea trăite și în care – nolens-volens – viața culturală a Câmpinei palpită de peste 30 de ani!… Norocos, clipa mă surprinsese pe o pagină cu un crochiu schițat în timp ce personajul urmărit, venit parcă dintr-o lume de basm, dansa aproape aerian, prin ierburile și ele cuprinse de suflul vântos al amiezii acelei zile de 11 iunie 1999, revărsându-se în valuri ovidiene peste pajiștea din spatele Castelului Julia Hasdeu…

Câteva persoane asistau deja la spectacolul ce părea multora ceva improvizat, pe care Natașa TRIFAN – solistă a unor pasaje din „Petrușka” – balet al lui Igor Stravinski (1882 – 1971), idol al melomanilor americani, îl dezlănțuise, cea mai emoționată fiind – cu lacrimile bucuriei în ochii dânsei mari – mama suavei artiste, doamna Trifan, copleșită de incandescența emoțiilor – repetate – care o fericeau vizibil. Revenită lângă Mama, în casa părintească, în orașul natal Câmpina, juna balerină desena pe fundalul verde al peisajului hasdeean, grații cândva gravate în nemurire de Maia Plisețkaia… 

Aplauzele se întretăiau cu strigătele de „bravo!”. Șpagato-urile se împleteau cu salturi adesea acrobatice, ușoare, vaporoase, țesând dantelăria dansului care – îmi spunea foarte juna și frumoasa balerină, într-un moment de respiro – „Mă aduce un pic mai aproape de Dumnezeu!” Din 1996 urcând și interpretând capodoperele secolului pe scenele teatrului liric american, Natașa exulta imperial, trecuse dincolo de scenariul intrinsec al respectivului dans și antrena curenții nevăzuți ai spiritelor Hasdeilor, oprindu-le preț de aproape o oră, mișcările browniene. Conversația n-a fost neapărat liniară, sub vraja spațiului post-castelard.

Pe vremea aceea nu aveam aparat fotografic (încă cu rolfilm în el), iar despre telefoanele mobile nici vorbă nu era. Desenul a fost și este și azi și pasiune și modalitate de a surprinde un chip, un peisaj, o clădire, un obiect. 

Retrasă câteva momente, să atenueze reciproca ardoare a revederii cu mama și publicul care o asista, mulțimea doamnelor– vecine, cunoștințe, rubedenii, radiind de fericirea care o trăia superlativ, Natașa rostea cuvinte cu ton de impresie, sigur că febrilă, aprinsă de aerul spontanei sărbători în care domnia sa prefăcuse apariția în livada cu spirite a Castelului. Hipnotizați, ascultam și priveam cu toții la minunea în jurul căreia ne prinseserăm în cerc. Notam nebunește (uitasem reportofonul la redacție!) și-i trasam cu pixul liniile feței în agendă, ascultând-o cu șapte urechi!

Amintirea orelor de liceu în clasa domnului profesor Constantin Trandafir o tulbură mai cu seamă printre străinii unde soarta s-a încumetat să-i poarte ființa și pașii – modelați de frumoasa dar aspra artă a Baletului. Personalitatea ilustrului său dascăl a însoțit-o îndeosebi prin librăriile metropolei, unde obișnuiește să intre, universul acesta înrudindu-se de minune cu „meseria” îmbrățișată. Nume de colege și colegi, ale altor domni și doamne profesoare de la liceul odinioară numit „Barbu Știrbey”, prestigios de la o generație la alta, dau ambianței o strălucire forte…

Emoționată tot timpul, iradiind de bucuria reală, pe care, fără să știm careva că o pusese la cale, delicată și călduroasă, proaspăta absolventă de studii jurnalistice Jenica Tabacu și-a învins tracul, timbrul de soprană povestind ceremonios… „Eu am vrut să vină aici și să ne onoreze cu arta sa, pe care – citisem într-un ziar londonez – superba Natașa Trifan o dăruiește cu pătimaș talent publicului newyorkez… Nu întâmplător Natașa este – și acum vedem cu toții adevărul semnalat în articolul englezesc – „Trup și suflet, materie și mit!”, doamnelor și domnilor, autentică „rara avis in terris”, adică o pasăre rară pe pământul scenei lirice românești și mondiale!” Viitoarea autoare a celor peste 15 volume despre familia și opera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, despre meteorica scriitoare Julia Hasdeu, atașa biografiei sale un inedit fapt de proporții culturale unice.

Lângă noi era și distinsul hasdeolog, istoric, jurnalist, grafician și dramaturg profesorul Octavian Onea, pe care Natașa îl asculta subjugată de elanurile momentului sigur intuit, dar cu mult peste, jubilând sub accentele cordialei retorici, din care, parcă și mai precipitat de fuga secundelor și apropierea implacabilă a finișului, aproape că nu mai vedeam ce scriu… „Natașa a vrut să danseze pe malul unui râu, încă unul faimos, cum este Hudson și a izbutit cu brio. Azi e foarte aproape de răul natal, Prahova, aici, în parcul Hasdeu, pe care Julia nu l-a călcat niciodată, din păcate…! Eveniment epocal pentru noi și pentru istoria Castelului Hasdeu, unde acum rezonează, prin vocația și dăruirea Natașei, Muzica de amploare universală!”

Ce alt final ar fi fost darul din partea gazdelor, decât revederea – după anii de folositoare absență –, vizitarea Castelului ridicat în memoria strălucitei sale Fiice, de Magul de la Câmpina, spațiu sacru care a smuls eminentei musafire o cardinală mărturisire: „În acest Templu intră, să rămână, sufletul meu!”