Proprietara singurului magazin din Câmpina cu denumirea de ALIMENTARA rezistă în lupta cu supermarketurile

După 30 de ani de la căderea comunismului, puţini îşi mai amintesc de vremurile în care cozile lungi din faţa magazinelor tip Alimentara reprezentau un mod de viaţă pentru societatea condusă de regimul totalitar ceauşist.

Alimentarele erau magazine aflate în proprietatea statului, construite de obicei la parterul blocurilor, care desfăşurau comerţul cu amănuntul de produse alimentare. După căderea comunismului, alimentarele au fost transformate în societăţi comerciale cu capital de stat, căzând în cele din urmă pradă privatizărilor dirijate şi speculanţilor imobiliari.

În anii ‘80, pe fondul organizării economice deficitare, aprovizionarea a suferit mari lipsuri de produse de bază, la care s-a adăugat şi obstinaţia dictatorului Nicolae Ceauşescu de a plăti în ritm accelerat întreaga datorie externă a statului.

Dintr-un articol publicat de plaforma digi24.ro, „ROMÂNIA FURATĂ. Alimentara, o avere de care s-a ales praful” aflăm următoarele: „Povestea Alimentara începe în 1912, când regele Carol I înfiinţează Sfatul Negustoresc. Negustorii deschid băcănii, strămoşii viitoarelor Alimentare. Graţie afacerilor cu alimente, negustorii devin rapid o forţă financiară. În 1947, comuniştii ajung la putere şi le strică rostul. Pe unii îi catalogheză burghezi şi îi arestează, pe alţii îi folosesc pentru a deschide magazine alimentare. Pe lângă spaţiile deja ridicate de negustori, comuniştii construiesc altele noi. În anii 60 şi 70, Alimentara comunistă avea rafturile pline şi marfă pentru orice buzunar, de la brânza telemea la şvaiţer, de la hamsii la caviar. Bogăţia se sfârşeşte în anii 80, când românii, sub Ceauşescu, sunt forţaţi să plătească datoria externă a ţării. Populaţia face economii la sânge, iar Alimentara devine Mecca înfometaţilor – locul unde oamenii stau ritualic la rând zeci de ore, cu mobilierul dedicat, scăunelul şi accesoriile strict necesare: sticlele de lapte, borcanele de iaurt şi nelipsita sacoşă din nylon. Doi pui care nu cântăresc nici măcar un kilogram intră în istoria colectivă ca „Fraţii Petreuş”. Ca și sloganul: „Să se dea câte unul, să ajungă la toată lumea!”. Pentru unele generaţii, Alimentara a fost templul flămânzirii naţionale. Pentru altele, nu înseamnă nimic. Nici poveştile părinţilor, oricât de inspirate ar fi, nu le pot oferi imaginea magazinului cu de toate plin cu nimic. Şi mai există o categorie, a celor câţiva pentru care Alimentara a fost o afacere de milioane. A fost unul dintre cele mai mari tunuri post-decembriste”.

La Câmpina, povestea alimentarelor comuniste se încheie la câţiva ani distanţă de momentul evenimentelor din decembrie 1989. Societatea de stat ICSM Câmpina, proprietarul tuturor magazinelor de acest tip din oraş, se privatizează sub conducerea directorului Sandu Octavian şi se transform în SC Paltinu SA, societate care la rându-i a fost cumpărată de omul de afaceri Mihai Anastasescu. Fostul director, Sandu Octavian, se privatizează şi el în acel moment, achiziţionând prin intermediul Fishing Tour, o mică parte din spaţiile fostei societăţi de stat. 

Pe marginea istoricului fostei întreprinderi comerciale de stat se ţes însă şi alte poveşti, aşa cum este cea pe care aveţi ocazia să o aflaţi astăzi din mărturisirile unei femei care timp de 45 de ani a muncit şi trăit învăţând negustoria în comerţul socialist, pentru ca ulterior prăbuşirii sistemului să-şi continue activitatea prin propriile forţe în singurul spaţiu comercial din oraş unde trecutul îşi mai face simţită prezenţa prin firma rămasă prinsă în perete aşa cum a rămas în conştiinţa multor generaţii: Alimentara.

Născută în anul 1958 în comuna Şotrile, Mariana Tudorache îşi petrece copilăria în satul natal, Lunca Mare, într-o familie de oameni simpli, cu venituri mici, în care numai tatăl era salariat, iar mama se ocupa de gospodărie. Aşa se face că la vârsta de 15 ani şi jumătate, după absolvirea a opt clase primare, adolescenta de atunci îşi caută de lucru şi se angajează la restaurantul „Valea Prahovei”, unde urmează timp de trei luni cursuri de calificare la locul de muncă în meseria de ospătar-vânzător. Isteaţă, muncitoare şi foarte corectă, Mariana Tudorache avansează repede în carieră, ajungând în anii următori să fie un om de bază al ICSM Câmpina, societatea de stat la care era angajată. Astfel, în toată perioada în care a fost salariată a întreprinderii comerciale de stat, a lucrat în magazine mixte, cofetării, alimentare, între care se numără Complexul ABC, Complexul 3 de lângă Peco, BIG, Cofetăria Crinul Alb, alimentara de la linie condusă de cunoscutul Buzăţoiu, dar şi altele.

După evenimentele din decembrie 1989, noua conducere a societăţii, reprezentată de directorul Sandu Octavian, îi încredinţează gestiunea alimentarei de vis-à-vis de biserica de la brazi, pentru ca în anul 1998 să i se impună privatizarea afacerii şi preluarea cu chirie a spaţiului comercial.

Astăzi, după 45 de ani de negustorie, Mariana Tudorache a rămas acelaşi om modest, care munceşte 12 ore pe zi în slujba clientului şi se încăpăţânează să păstreze fixată în perete, deasupra magazinului său, titulatura de Alimentara.

„M-am angajat la restaurantul Valea Prahovei când încă nu aveam 16 ani”

– De la început vă mărturisesc că nu mă aşteptam să vă găsesc, în calitate de proprietară a magazinului, în spatele tejghelei, echipată cu halat alb, vânzând marfă clienţilor. Aveam impresia că am să vă găsesc într-un birou, ca pe orice proprietar din zilele noastre. 

– Doamne fereşte! Eu nu sunt genul acela de proprietar. Vând la tejghea de 45 de ani şi asta este viaţa mea. Am doar doi angajaţi, contabila şi o vânzătoare. În rest, mă ocup eu de toate. Dimineaţa la ora 6 sunt la tejghea, servesc clienţii şi după ora 12, când vine la program vânzătoarea, mă ocup de celelalte probleme, inclusiv de vânzare, alături de ea. Comerţul este o meserie grea şi dacă nu stai de vorbă cu oamenii, să le oferi atenţie şi marfă bună, rişti să dai faliment. După cum vedeţi, biroul meu este aici, în mijlocul magazinului, printre clienţi. Şi atunci când fac actele sau vorbesc cu furnizorii sunt cu o ureche la cerinţele celor care intră în magazin să cumpere ceva. Mulţi dintre ei au nevoie de un sfat şi eu sunt aici să îl ofer. Stau în magazin de dimineaţă de la ora șase şi până seara la ora opt, de luni până duminică, pentru că altfel n-am nicio şansă de supravieţuire în competiţia cu marile magazine de tip supermarket. 

– Pare o muncă istovitoare, în fiecare zi, şapte zile din şapte, cu atât mai mult cu cât asta se întâmplă de zeci de ani fără întrerupere. Când vă mai odihniţi?

– Sincer, nu am mai avut concediu de ani de zile. În schimb, o dată la două săptămâni, sâmbăta şi duminica, plec să mă plimb prin ţară, la mănăstiri şi în alte locuri frumoase, mai ales la munte. Îmi place tare mult să conduc, în ciuda faptului că am o problemă  la picioare şi mă deplasez mai greu. Vârsta îşi spune cuvântul! Când sunt la volan uit de toate problemele. Înainte făceam sute de kilometri pe săptămână, atunci cănd mergeam după marfă, prin toată ţara. Acum nu prea mai plec, pentru că mă aprovizionează distribuitorii. În rest, mă mai duc la fiul meu, Tudorache Radu Gabriel, care s-a stabilit în Anglia cu familia. Odihna nu e de mine! Nu pot să stau, pentru că muncesc de la vârsta de 15 ani şi mi-am clădit viaţa prin muncă. Aşa am învăţat de la părinţii mei, oameni simpli, care au muncit pe brânci toată viaţa. Mama își cârpea ciorapii, pentru că nu își permitea să cumpere alții.

– Să înţelegem că lucraţi în comerţ din adolescenţă, adică de mai bine de 45 de ani sau au mai fost şi alte locuri de muncă în toată această perioadă?

– Sunt gestionară de 45 de ani şi am lucrat numai în acest domeniu, la I.C.S.M Câmpina, încă de la terminarea şcolii gimnaziale. Eram foarte săraci în vremea aceea şi imediat după absolvirea celor opt clase am fost nevoită să îmi găsesc de lucru şi să mă calific la locul de muncă. M-am angajat la restaurantul „Valea Prahovei” şi timp de trei luni am făcut cursuri de calificare la locul de muncă în meseria de ospătar-vânzător. Încă nu aveam 16 ani, eram un copil cuminte şi cei de acolo m-au ajutat să învăţ repede această frumoasă meserie. N-a fost uşor, dar îmi plăcea şi mă descurcam foarte bine. Atunci am învăţat să fac ciorbă de burtă, să plămădesc pâine şi multe altele. Stăteam toată noaptea să fierb carnea de burtă şi să pregătesc pâinea pentru a doua zi. Eu le pregăteam şi bucătarii le găteau în fiecare dimineaţă. După perioada de calificare, am fost repartizată la grătarul de afară, în grădina de vară. 

Făceam şi vindeam mii de mici în fiecare zi. Era coadă interminabilă la mici şi bere Azuga. Ulterior am învăţat, de la domnul Anghel, barman cu experienţă – preparator chimist, să fac tot felul de cockteiluri şi să prepar băuturile preferate de clienţi în vremea aceea. Îmi amintesc că una dintre băuturile pe care le preparam cel mai mult era „coada de cocoş”. Aşa am ajuns să ajut şi la bar şi să servesc şi în restaurant. Făceam de toate şi mă apreciau colegii. Îi aveam şefi de unitate pe domnii Ungureanu şi Enescu, oameni de calitate, de la care am învăţat foarte multe. Aveau mare încredere în mine, pentru că eram serioasă şi foarte corectă. La un moment dat, prin anul 1976, mi-au dat cheile de la beciul unde se ţineau alunele, măslinele, ţigările BT şi KENT, băuturile fine şi navetele de Pepsi şi Coca-Cola. Vă daţi seama că în vremea aceea nu se găseau uşor astfel de produse şi era o gestiune cu mare răspundere! N-am pus niciodată mâna pe nimic din ceea ce nu îmi aparţinea, cu toate că în gestiunea mea erau de toate: cărnuri de toate felurile şi produse care nu se găseau în comerţ. Am preferat să îmi văd de treabă şi consider că mi-a prins bine în viaţă. Am lucrat mai bine de trei ani la restaurantul „Valea Prahovei” şi pot să spun că acolo am învăţat meserie. 

– Se poate spune că această perioadă de început a fost una destul de grea în viaţa dvs. Cu toate astea, se ştie că ospătăria avea şi părţile ei bune în acele vremuri.  

– A fost destul de greu, pentru că eram foarte tânără şi eram nevoită să fac de toate. De exemplu, descărcam sute de lăzi cu marfă şi le încărcam cu ambalaje, până nu mai puteam să ridic mâinile şi să merg pe picioare. Stăteam câte 10 – 12 ore să servesc clienţii, pentru că terasa şi restaurantul erau pline tot timpul, mai ales de primăvara până toamna. Nu vă imaginaţi că ne rămâneau cine ştie ce bani din bacşişul primit, pentru că oamenii ne cereau restul până la ultimul bănuţ şi în plus eu eram la început de drum în meserie şi nu puteam emite pretenţii în faţa celor mai bâtrâni. Nu pot să spun că o duceam râu, dar nici strălucit. Cu toate astea, a fost o perioadă foarte frumoasă, pentru că îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam şi treceam peste orice greutăți. Aveam fel de fel de clienţi, cunoşteam multă lume şi îmi făceam relaţii. Ţin minte că restaurantul avea o cramă deosebită şi acolo mergeau clienţii importanţi. Eu nu prea aveam acces, dar îi mai vedeam când coboară şi ştiam că se aranjează o masă specială. În privinţa controalelor, erau foarte puţine în comparaţie cu ce se întâmplă azi. Venea controlul oamenilor muncii şi foarte rar Miliţia Economică. Nu se ştia de Sanepid ori de zecile de instituţii care controlează acum, cu toate că aveam marfă şi clienţi înzecit faţă de ce există în prezent. Una peste alta, m-am descurcat şi a fost bine pentru o fetişcană venită de la ţară.

„Până după 1989 nu am avut şansa să primesc un magazin în gestiune, pentru că nu am vrut să intru în partidul comuniștilor”

– O fetişcană isteață de la ţară, care avea să se descurce bine şi ulterior, ţinând cont de faptul că şi azi vă ocupaţi de comerţul cu alimente. Ce a urmat după perioada de ucenicie în ospătărie?

– Da, se poate spune că am fost isteaţă de mică. Încă din copilărie făceam comerţ cu fructe şi aveam bani mereu. Părinţii nu aveau de unde să îmi dea bani pentru cele necesare, aşa că adunam fructe din grădină şi le vindeam în gară. Am avut de mică talentul ăsta de a vinde şi de a atrage clienţii. După perioada petrecută la restaurant am fost transferată, să ţin locul unei colege gravide, la cofetăria „Crinul Alb”, unde gestionară era Maria Tabacu şi ulterior, pentru că mă descurcam peste tot, am lucrat la magazinul 3, de lângă Peco, unde sunt azi chinezii. 

Cei de la I.C.S.M mă trimiteau oriunde era nevoie şi aşa am învăţat toate formele de comerţ. Pe vremea aia, directorul I.C.S.M-ului era domnul Paul Tifigiu, adjunct era domnul Chiţu, la cadre lucra doamna Ciocodeică şi mai era şi domnul Bebe Năstase, şef de birou. Am lucrat mult la ABC, circa cinci ani şi la domnul Buzăţoiu, la Alimentara de la Linie, alţi cinci ani. Acolo am învăţat multe lucruri, pentru că Buzăţoiu era un gestionar foarte priceput. Până după 1989 nu am avut şansa să primesc un magazin în gestiune, pentru că nu am vrut să intru în partidul comuniștilor. Nu îmi plăcea să particip la şedinţe de partid şi să spăl varză, aşa cum făceau alţii. Îmi amintesc de tovarăşa Nina, gestionară la barul de lângă Casa Modei, mare comunistă, care înfiera pe toată lumea în şedinţe şi ea avea puşcărie la activ. Mă rugam de cei de la I.C.S.M să îmi dea măcar un chioşc de ziare şi nu mi se aproba pentru că nu eram membră de partid. În schimb, trăiau foarte bine nevestele de miliţieni care primeau locuri de muncă la casa de marcat ori primeau gestiuni în locuri bune. Eu nu aveam pe nimeni şi eram nevoită să merg acolo unde eram trimisă.

– Isteaţă, cu personalitate, dar fără pilele şi relaţiile ce funcţionau din plin şi în acea perioadă, Mariana Tudorache rămâne o anonimă în comerţul comunist. Ce s-a întîmplat după căderea regimului, în decembrie 1989?

– După 1990 am avut şansa să primesc, pe fondul desfiinţării multor unităţi, gestiunea magazinului unde mă aflu şi azi. Întâmplarea a făcut ca acest spaţiu, altă dată folosit ca depozit pentru Alimentara lui Buzăţoiu, să fie transformat în magazin de lactate şi alte produse ce nu încăpeau în spaţiul comercial de la Linie. Iniţial, gestiunea a fost preluată de două fete de la BIG, Mioara şi Marilena, una dintre ele soţia lui Ilie de la morga spitalului, care în scurt timp s-au apucat de prostii şi au fost date afară. În aceste condiţii, în martie 1990 am preluat eu gestiunea, fără să ştiu exact ce era acolo. Din nefericire, situaţia era destul de gravă, pentru că exista un stoc de băuturi alcoolice îndoite cu apă şi riscam să trag ponoasele fără să ştiu. La puţin timp după ce am luat în primire gestiunea a venit Hogea de la Miliţia Economică să mă avertizeze de situaţie şi să mă pună să distrug acel stoc, pentru că altfel riscam puşcăria. El ştia povestea, pentru că instrumenta dosarul penal pe numele celor două gestionare. Aşa am început eu activitatea în acest magazin, în perioada aceea de mari transformări. A fost foarte greu să îl pun pe picioare, pentru că nu era un vad foarte bun şi în plus se desfiinţau unităţile pe capete şi toată marfa o transferau la mine. Mă suna domnul Sandu Octavian, noul director de la I.C.S.M  şi mă anunţa să ridic stocul de marfă din cutare magazin închis. Vindeam tot ce rămânea. La un moment dat, vindeam cât trei magazine de pe centru, aşa de bine mergea. Timp de opt ani am lucrat din greu pentru un salariu minim şi nu mai puteam să continui în acest ritm. Aşa că am mers la sediu să cer mărire de salariu şi mi se răspundea că nu sunt bani pentru așa ceva. Atunci, în 1998, am hotărât să îmi fac firmă şi să încerc să merg pe cont propriu. Am înfiinţat societatea „Tudorache Paltinu SRL” imitând, într-un fel, noua denumire a I.C.S.M-ului – Paltinu S.A, din dorința de a le arăta că și eu sunt în stare să mă privatizez. Paltinu S.A. este societatea care a ajuns în proprietatea domnului Anastasescu, în timp ce Fishing Tour este societatea domnului Sandu Octavian. La privatizare, fiecare dintre aceste două societăți a preluat un număr de spații comerciale din fostul I.C.S.M. Spațiul în care funcționez eu și astăzi a aparținut inițial domnului Sandu, iar acum aparține domnului Anastasescu. Din 1998 și până în prezent plătesc chirie în valoare de 500 de euro pe lună, plus utilități. În perioada 1990-1998 nu am avut posibilitatea să primesc spațiul în locație de gestiune ori să îl cumpăr, așa cum au făcut foarte mulți din oraș, pentru că nu mi s-a dat voie. Cred că atunci am greșit și eu, pentru că legea permitea acest lucru și puteam să acționez în consecință. Din nefericire, m-au îmbrobodit și n-am făcut ce trebuia, iar acum e prea târziu. Dar să revin la privatizare mea. După ce am făcut firma, m-am trezit că mă cheamă directorul Sandu și îmi pune în vedere ca în trei zile să preiau magazinul și să trec cu activitatea pe firma mea. N-aveam niciun leu și era practic imposibil să investesc atât. Aici a intervenit domnul Sandu și m-a ajutat, în sensul că am preluat toată marfa existentă, am făcut transferul de la firma dumnealui la firma mea, am primit și o mașină de marfă, cu condiția de a achita totul într-un an. A mers treaba și am achitat datoria către domnul Sandu, în termenul stabilit. De 20 de ani țin acestă afacere pe banii și munca mea și încă fac față marilor lanțuri de magazine care au împânzit orașul și lumea.

„Cea mai grea perioadă din activitatea de până acum a fost atunci când s-a deschis Complexul Fibec”

– Vă simțiți mai confortabil în calitatea de „patron”, comparativ cu aceea de gestionară la stat? 

– Sunt două perioade total diferite. Când lucram pentru stat munceam tot la fel de mult ca acum. Aveam răspundere la fel de mare, dar parcă mai puțin stres. Azi muncesc pentru mine și vă mărturisesc că nu reușesc să agonisesc mai nimic. După douăzeci de ani de muncă pe cont propriu stau în același apartament la bloc, pe strada Maramureș, am o mașină obișnuită și nu îmi permit lucruri ieșite din comun. Mă simt mai bine în ipostaza de proprietar de firmă, pentru că răspund doar eu de ceea ce fac și mă întind cât îmi este plapuma. 

– Care a fost cea mai grea perioadă din activitatea d-voastră până în prezent?

– Cea mai grea perioadă din activitatea de până acum a fost atunci când s-a deschis Complexul Fibec. Am fost controlată de toate instituțiile statului, inclusiv de Corpul de Control sosit de la Guvern. Reprezentantul Guvernului era un anume domn Moise, care stătea pe aici, pe la Lac. Daca vă imaginați așa ceva! Eu, o firmă de doi lei, controlată de Guvernul României. Atunci am traversat o perioadă de cumpănă mare de tot. Am plătit amenzi grele, zeci de milioane, pentru nimic. Eram gata să dau faliment, cu sechestru pe bunuri. Eram un ghimpe pentru ei. Dar până la urmă Complexul Fibec nu mai există și eu merg mai departe. Dumnezeu nu doarme!

– Cei 45 de ani neîntrerupți de negustorie, din care 30 de ani în economia post-decembristă de tranziție, vă recomandă drept o performeră în acestă breaslă. Care este secretul acestei longevități în comerţul cu amănuntul?

– Nu îmi vine să cred că au trecut 45 de ani! Parcă ieri învârteam mici pe grătarul de la „Valea Prahovei”. Secretul este seriozitatea, respectul față de client, corectitudinea și prețul bun. Cine nu înțelege aceste lucruri, care nu se învață în școli, nu are ce căuta în negustorie. Și, în plus, trebuie să îți placă această meserie, pentru că altfel nu faci față. În ziua de azi, angajații de la marile magazine nici nu se uită la tine dacă îi întrebi ceva, sunt aprope robotizați. Nu merg în astfel de locuri, pentru că nu suport ignoranța acestor salariați. Eu stau de vorbă cu oamenii, le explic amănunte legate de produse, îi asigur de calitatea acestora, aduc marfă la comandă și fac în așa fel încât clientul să plece mulțumit. Dacă cineva pleacă nemulțumit din magazinul meu înseamnă că am pierdut un client și asta nu este bine deloc. De asta pot să spun că negustoria nu este pentru oricine. Pentru că tot vorbiți de longevitate, vă spun că în prezent nu știu să mai existe în Câmpina o altă persoană cu o vechime atât de mare, neîntreruptă. Toate fostele mele colege s-au lăsat de mult de această meserie. Nu vreau să mă laud, dar ăsta este adevărul.  

– Trecem zi de zi pe lângă magazinul dumneavoastră, situat vis-a-vis de Biserica de la Brazi și puțini observăm faptul că păstrați numele de Alimentara, vechiul și celebrul brand din perioada comunistă, pe seama căruia românul a făcut și multe bancuri. Care este explicația?

– Sincer vă spun că nu mă deranjează cu nimic. O vreme chiar am investit în reparația acestei firme, cumpărând componente electrice de la fabrica din Fieni, adică literele acelea făcute din tub de sticlă. Arăta foarte frumos atunci când o aprindeam seara. Ulterior n-am mai găsit și am renunțat. Dacă vreți, denumirea asta face parte din viața mea și îmi amintește de toți anii petrecuți în comerțul socialist. A fost perioada în care m-am format ca om, cu bune și cu rele. În Câmpina nu mai există un magazin care să păstreze această denumire și cred că nici în județ. Nu știu la nivel național, dar cu siguranță au rămas foarte puține. Așa că și din punctul ăsta de vedere are o anumită valoare.