Profesorul Alexandru Blanck a împlinit recent 80 de ani: „Câmpina trebuie să fie marea noastră familie”

În comunism, capitala județului nu a fost niciodată prea receptivă la problemele Câmpinei, mai ales că legea nici nu impunea acest lucru. Mă gândesc, desigur, doar la solicitudinea de care poate ar fi trebuit să dea dovadă reprezentanții administrației municipiului Ploiești în relațiile instituționale cu reprezentanții administrației câmpinene. Cum să spun, așa, ca de la o soră mai mare la o soră mai mică. Nu ne așteptam la prea multă larghețe, nu ne-am bazat niciodată pe mizericordia fruntașilor politici și administrativi ploieșteni, dar orișicât… Nu putem uita, noi, cei mai în vârstă, că înainte de 1989 fondurile de dezvoltare nu ajungeau la Câmpina în sume cu prea multe zerouri, fiindcă toate investițiile din Ploiești erau prioritare. Nici că pe fotbaliștii talentați de la Poiana Câmpina îi lua Petrolul Ploiești (cu arcanul și cu intervenții politice), nici că Liceul „Nicolae Grigorescu” nu trebuia să ajungă înaintea marilor licee ploieștene, și nici că… ce să mai vorbim, scriem ș.a.m.d. Ce mai tura-vura, tot ce era mai bun (capital uman sau economic), trebuia să ajungă de la Câmpina la Ploiești, mereu în același unic sens. Un fel de subordonare politico-administrativă nedreaptă, construită pe criterii injuste care subordonau toate domeniile vieții sociale, economice, culturale, sportive și care or mai fi fost atinse în acele vremuri comuniste de ”robia ploieșteană”. Puține întâmplări bune (cu fapte deosebite și oameni minunați) ne-au venit dinspre Ploiești. Printre acestea, la loc de frunte, întâmplarea care a făcut ca pe meleagurile câmpinene să se așeze, în 1965, tânărul ploieștean Alexandru Blanck, proaspăt absolvent al Facultății de limba engleză din Universitatea București. Mare pierdere pentru ploieșteni și mare câștig pentru câmpineni, din mijlocul cărora primul profesor de engleză al orașului nostru din perioada comunistă avea să se ridice semeț și să se implice cu mult devotament în viața Cetății Câmpina, pe care a slujit-o cu credință prin toate faptele sale; nu puține și nu lipsite de importanță. Zilele trecute, profesorul Alexandru Blanck a împlinit 80 de ani, dintre care, mai mult de o jumătate de secol în slujba Câmpinei și a câmpinenilor. Interviul de mai jos se vrea a fi o urare frumoasă dedicată celui care și-a iubit cu patimă orașul adoptiv, infinit mai mult decât orașul său natal, de parcă ar fi fost câmpinean la a șaptea generație. O urare de viață lungă, și mai lungă, cu sănătate și împliniri, pentru cel care este unul dintre cetățenii de onoare ai Câmpinei, fiindcă a știut să fie un bun cetățean în multiple activități: profesor de engleză renumit, gazetar și editor respectat, traducător, artist amator, polisportiv talentat (campion județean la volei și tenis de masă), lider sindical al învățământului câmpinean ș.a. 

– V-aș fi solicitat să vă prezentați în câteva cuvinte cititorilor noștri, dar fiindcă sunteți foarte cunoscut, mă gândesc că ar fi mai potrivită o altă formulare. Ce trebuie să știe câmpinenii despre dvs.? Ce fațete nevăzute ale omului Alexandru Blanck ascunde profesorul Alexandru Blanck?

– M-am născut acum 80 de ani la Ploiești, unde am și copilărit și am urmat liceul. Facultatea am făcut-o la București. Nici mie nu-mi vine să cred că au trecut atâția ani, mai ales că nu simt în mod deosebit povara celor opt decenii, iar după mine, vârsta este cea pe care o simți, nu cea din cartea de identitate. În 1965 am terminat facultatea și am venit la Câmpina prin repartiție guvernamentală. Eram decis să nu stau deloc în acest oraș, dar până la urmă pașii nu m-au mai purtat pe alte meleaguri, decât poate numai în concedii, de unde reveneam mereu cu plăcere în Câmpina, orașul care m-a adoptat și m-a format ca om al cetății și al semenilor mei. Dumnezeu a vrut ca destinul meu să fie în totalitate unul câmpinean, și privind retrospectiv, acum, la 80 de ani, nu pot să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a făcut câmpinean. Am venit la Câmpina după un sezon în care lucrasem pe Litoral și urma să fiu angajat la Oficiul Național de Turism (cum se numea pe atunci Ministerul Turismului). Venisem ca să spun că nu mă voi prezenta la post, întrucât trebuia să lucrez la ONT. Țin minte că am venit pe 22 octombrie 1965, era o zi de toamnă frumoasă. Mi-a plăcut orașul, pe care atunci îl descopeream cu adevărat. Mi-a plăcut felul în care m-a primit direcțiunea școlii unde fusesem repartizat. Mi-au plăcut oamenii din oraș, pe care i-am simțit din prima clipă calzi, primitori. Mi-au plăcut frumusețile naturale ale orașului, aflat pe o terasă între două râuri, înconjurat de multe păduri și dealuri. În scurt timp, mi-am schimbat planurile și, la insistențele directorului Școlii generale nr. 2 (azi, Școala Centrală), am promis că voi reveni la postul repartizat. M-au fermecat frumusețile orașului, dar și una din frumoasele orașului, Lelia, viitoarea mea soție, cea care a avut rolul determinant în rămânerea mea la Câmpina. Am făcut naveta aproape doi ani, după care m-am căsătorit cu iubita mea Lelia și am primit o locuință. În decembrie 2016, am sărbătorit 50 de ani de căsnicie, ”nunta de aur”, cum se zice. Am fost primul profesor de limba engleză din Câmpina, din perioada comunistă, și prin mâinile mele au trecut mulți elevi care au devenit ulterior profesori de engleză foarte buni. La vreo doi ani după mine, a venit si al doilea profesor de engleză al orașului. Am predat cel mai mult la Școala 2 și la Liceul Grigorescu. În 1981 am fost numit director al Școlii nr. 2, funcție pe care am deținut-o două mandate, până în iunie 1989, cu câteva luni înainte de Revoluție. Nu am fost doar dascăl și director de școală, fiindcă am deținut mulți ani și funcția de președinte al Sindicatului Învățământ din Câmpina. Am înființat o formație culturală a acestui sindicat, în care aveam un cor, o trupă de teatru de amatori, o brigadă artistică, soliști de muzică ușoară și muzică populară. Existau în acele timpuri concursuri culturale între sindicate, la care participam cu succes. Am fost textier, dar și interpret în brigada artistică. Mi-a plăcut tot ce am făcut în viață, nu am făcut nimic care să îmi displacă. Imediat după Revoluția din Decembrie, am tradus împreună cu soția mea și cu fiul meu vreo șase-șapte cărți importante, din engleză în română. Am fost redactor al ziarului Valea Prahovei, care a apărut în perioada 1991 – 1993. Am făcut și sport de performanță. Am fost în lotul naționalei studențești de volei, am jucat și tenis de masă, sport la care am fost multiplu campion județean. Am jucat volei și în Câmpina, la echipa Electrica, cu care am câștigat de multe ori campionatul județean. Mi-a plăcut să mă implic în viața comunității, în toate domeniile în care mă pricepeam. Am fost și consilier municipal, între 1996 și 2000, fiind implicat și în fenomenul politic. Am fost președintele PSDR Câmpina (lider național era Sergiu Cunescu), unul dintre cele trei partide istorice din România. Din partea PSDR am participat în iunie 2000 la alegerile pentru Primăria Câmpinei. Împreună cu soția mea, o femeie deosebită, am un băiat Andi, cu care ne mândrim, care lucrează la o multinațională în București. Avem și un nepoțel pe care îl iubim nespus, care la toamnă va merge la școală. Vă spun sincer, dacă ar fi să aleg din nou, aș da iarăși Ploieștiul pe Câmpina. 

– Într-o perioadă în care limba rusă era la mare putere, ați popularizat cu succes limba engleză prin școlile în care ați predat. Din cauza englezei, cea mai importantă limbă a Occidentului capitalist, ați avut cumva parte de un tratament special din partea organelor Securității Statului?

– Până în anii 1960, rusa era limba de bază în învățământul românesc. În școli se studia nu doar limba rusă, ci și istoria și geografia Uniunii Sovietice, precum și istoria PCUS (partidul comunist al URSS). Apoi, încet-încet, după mijlocul anilor 1960, limbile străine din Occident au căpătat o importanță tot mai mare. Nu-i mai puțin adevărat că noi, profesorii de engleză și franceză, eram considerați spioni ai țărilor capitaliste din Vest, ai imperialismului capitalist atât de criticat de ideologii comunismului. Probleme am întâmpinat la studierea documentației pentru lucrarea necesară în vederea obținerii gradului I didactic, pentru că trebuia să cercetez prin cărțile din Biblioteca Americană de la București. Cel care răspundea din partea Securității de Școala nr. 2 m-a sfătuit să nu mă mai duc la Biblioteca Americană, ”că este mai bine așa, tovarășe”. L-am ascultat și am realizat lucrarea cu informațiile pe care le obținusem până atunci.

– Care este secretul longevității dvs.? Este un clișeu, dar n-am cum să evit această întrebare.

– Am ajuns la această vârstă venerabilă și datorită faptului că am dus o viață fără excese, dar și datorită soției mele, care mi-a înseninat mereu anii petrecuți împreună, ajutându-mă să trec mai ușor peste greutățile vieții. Secretul longevității mele constă în viața de familie armonioasă pe care am trăit-o, în permanenta activitate în care am fost angrenat, dar și în faptul că am avut, cum am spus mai devreme, o viață echilibrată, fără excese. Pentru fiecare zi pe care am trăit-o i-am mulțumit lui Dumnezeu (ceea ce am făcut și fac în fiecare seară). Apoi, trebuie să le mulțumesc părinților mei pentru că mi-au dat viață și pentru tot ce m-au învățat, astfel încât să fiu pregătit să înfrunt viața. Îi mulțumesc, de asemenea, și soției mele, care mi-a înseninat mereu viața, dar și copilului nostru, care ne-a făcut adesea să ne simțim cei mai mândri părinți din lume. Desigur, profilul meu sănătos nu se putea obține fără sporturile pe care le-am practicat. Aș mai adăuga la toate acestea faptul că mi-a plăcut întotdeauna să fiu activ, nu contează în ce domeniu, dar să nu mă las copleșit de inactivitate. Eu nu am avut vacanță niciodată, fiindcă în timpul vacanțelor lucram pe Litoral sau altundeva, ca ghid. Și după ce m-am pensionat, am căutat să fiu activ. Am predat engleza la Școala de Poliție și la Școala Centrală până în urmă cu patru ani. Pănă acum cinci ani, când am avut probleme de sănătate de natură cardiacă, nu am luat niciun medicament.

– Cum era Litoralul românesc în anii 1960 – 1970, când erați dvs. ghid?

– Încă din studenție am lucrat ca ghid pe Litoral. Pe vremea aceea, încărcarea cu turiști era de 100%, astfel că pentru a obține o cameră pentru familia mea trebuia să intervin pe la directorul-general al stațiunii. Era celebru Barul Melody din Mamaia, dar și alte baruri și restaurante. După 1985, Litoralul a început să decadă, fiindcă Securitatea era tot mai activă în supravegherea străinilor, iar aceștia au început să nu mai vină în România. 

– Ați avut multe generații de elevi pe mână. Cum erau elevii anilor 1970-1980 în comparație cu cei din zilele noastre?

– Eu nu pot vorbi decât despre limba engleză. Azi elevii care vor să învețe engleza o pot face mai ușor, pentru că au la dispoziție multe materiale. Au și o altă motivație, deoarece mulți intenționează să plece din România după terminarea studiilor, iar afară te poți descurca aproape în orice țară cu limba engleză. Înainte de 1989, era mai dificil pentru elevi să învețe engleza, mai ales că aveau puține cărți la dispoziție, dar și atunci cine era dornic să învețe temeinic această limbă o putea face cu succes, dacă avea înclinații și era perseverent. Astăzi, s-a căzut cumva în cealaltă extremă, fiindcă mulți elevi citesc cărți în limba engleză pe tablete sau pe laptopuri, dar plăcerea de a citi o carte tipărită nu poate fi înlocuită de nicio tehnologie modernă, de niciun suport electronic. Foșnetul paginilor, mirosul de hărtie și de cerneală tipografică nu pot fi înlocuite cu nimic care să le semene.

– Pentru tot ce ați făcut pentru Câmpina, administraţia locală v-a acordat titlul de cetățean de onoare.

– Da, în 2008 mi s-a acordat titlul de cetățean de onoare al Câmpinei. Am fost printre primii profesori care au primit această distincție, ce mă onorează și mă motivează în continuare să promovez, după puterile mele, imaginea orașului în țară și în lume, în excursiile organizate de agențiile de turism cu care colaborez, în calitate de ghid. Chiar și la pensie, mă gândesc mereu cum i-ar fi mai bine orașului meu, inspirat și de călătoriile mele prin străinătate, unde am vizitat sute de orașe din aproape 60 de țări de pe toate continentele. Dragostea de Câmpina nu iese niciodată la pensie.

– Ce sfat ați da câmpinenilor de azi și de mâine?

– Să rămână aceiași oameni pe care eu i-am cunoscut și alături de care eu am trăit, încă din 1965. Adică o viață de om trăită printre alte zeci de mii de vieți de oameni frumoși. Iar edililor de azi și de mâine le doresc să țină la oraș la fel de mult pe cât țin la propriile familii. Să se gândească foarte bine la fiecare investiție publică, la avantajele și fondurile necesare acesteia, fiindcă au privilegiul de a fi edili într-un oraș atât de dăruit de Dumnezeu, încât merită să se învârtă după soare. Iar asta fiindcă, în opinia mea, și cred cu tărie că nu este doar a mea, pentru toți câmpinenii adevărați, Câmpina trebuie să fie marea noastră familie. 

Adrian BRAD