Cu acest al treilea episod se încheie relatarea excursiei făcută în vara anului 1920 de către 40 de elevi câmpineni, împreună cu profesorii lor Stoica Teodorescu şi Constantin Rădulescu.
Am reprodus aproape în întregime această povestire savuroasă (aici şi aici puteţi citi episoadele anterioare), o adevărată fotografie a vremurilor, mentalităţilor şi sentimentelor românilor în anii de avânt patriotic care au urmat după constituirea României Mari. O povestire scrisă de profesorul Stoica Teodorescu cu mult talent literar, ce ne îndeamnă să facem o comparaţie între fericitele vremuri de atunci şi cele din zilele noastre.
„Dimineaţa, voie bună se citea pe faţa fiecărui elev şi mulţumirea adresată colegilor binevoitori se traduse repede printr’o prietenie, parcă de când lumea. Sufletul de şcolar repede se regăseşte şi se îmbie pretutindeni şi’n orice loc. O zi întreagă de stat în Câmpulung. Pentru toţi, localitatea absolut nouă şi prin urmare, cunoaşterea amănunţită se impunea de la început cu toată ardoarea. Cercetarea sumară se făcu repede asupra părţii moderne de constituire a oraşului. Ne interesa partea istorică, pe care o făcurăm fără grabă şi cât se poate mai ştiinţifică. Vizitarăm Biserica Domnească, care ascunde poate trupul lui Nicolae Alexandru Voievod, fiul „marelui Basarab Voievod”. Vizitarăm „Cloaşterul” – Kloster – vechiu, al primelor încercări de răspândire şi stăpânire a catolicismului în aceste părţi. Văzurăm statuia lui „Negru Vodă” de odinioară, bineînţeles fără „a lui ceată, toţi voinici cu fruntea lată şi cu plete lungi pe spate”, anonimul Domn care în tradiţia orală de pe aici, l’a numit Negru Vodă, coborâtor cândva de peste munţi şi descălecător aici şi întemeietor de „domnie” şi clăditor şi ctitor de biserici. Bineînţeles că n’am perdut ocaziunea de a le reaminti şcolarilor capitolul cel mai important şi mai obscur din istoria noastră, al întemeerei Principatelor Române. Vedeam în sufletul fiecărui elev bucuria mare de a călca şi ei meleagurile pe unde în secolul XIV, primii Voievozi au încercat cu credinţă’n Dumnezeu şi rezemaţi pe străduinţa poporului românesc, a întemeia sâmburile politic al statului de azi. Recreaţi o în zi întreagă, cu masă bună, păream şi mai hotărâţi a merge mai departe cu aceeaşi bărbăţie. La ora trei noaptea plecarăm spre gară şi cu trenul spre Piteşti – Curtea de Argeş. La ora unu, sosirăm în C. d. Argeş, iar o telegramă anticipată anunţa sosirea noastră directorului gimnaziului de acolo, coleg de al meu. Poliţia oraşului – probabil din multa obişnuinţă a oficialităţilor regale, ne eşi înainte, foarte ceremonioasă. „Descinserăm” din vagonul nostru şi iată-ne prezentaţi celor în drept. Amabilitatea era sinceră şi nesilită, dar o scurtarăm noi, spunându-le că ne este foame. Am fost conduşi la un restaurant, unde ni se servi mâncare de carne de oaie. S’a zis, din cine ştie câtă observaţie, că „foamea este cel mai bun bucătar”; dar pentru această dată, toţi protestarăm vehement, fără să ţinem seama de filozofia proverbului. Foamea ni era mare, dar nu putea să fie potolită aşa de bine de… carnea de oaie. Ce nenorocit animal şi cât de folositor şi de iubit este… biata oaie. La urma urmei, cedarăm şi animalul sacrificat primi la urmă binecuvântarea stomacurilor pline şi de nevoie mulţumite. După o scurtă pauză, pornirăm spre Biserica Domnească, atât de enigmatică; iar săpăturile nouă conduse de Comisia Monumentelor Istorice vor putea dezlega probleme cronologice şi istorice mai vechi decât cele existente. N-am putut pătrunde înlăuntru, fiind închisă (…). Le explicai elevilor forma exterioară de un stil curat bizantin, alternanţa perfectă a pietrelor cu cărămizi, înfloriturile chenarelor de la ferestre etc. Ne luarăm drumul spre Mănăstirea C.d. Argeş. Pătrunserăm uşor în curtea mănăstirii şi ca un adevărat monument se nalţă smerit şi demn această ctitorie a evlaviosului Voievod Neagoe Basarab, în mijlocul unui parc destul de larg, dar foarte foarte puţin… îngrijit. Prin bunăvoinţa veşnic smerită a unui călugăr, intrarăm înlăuntru. Aur pretutindeni şi din belşug lipit pe orice parte de zid. Somptuos lucrată şi pictată şi după părerile oamenilor cunoscători ai artii – dar şi ai tradiţiunilor cromatice şi picturale ale trectului nostru – se spune că este îmbibată de prea mult aur şi modernism pictural, care ţipă în ochii lor şi umplu de extaz ochii bieţilor profani, gură cască după orice aureală fără fond şi fără sens. (Mănăstirea Curtea de Argeş, restaurantă în timpul domniei lui Carol I de arhitectul şi pictorul francez Lecomte de Noüy, a fost criticată de mulţi specialişti din epocă pentru că a alterat, prin bogăţia de ornamente somptuoase, stilul sever al vechii picturi bizantine – n.r.). Ne înduioşează mormântul primului rege şi regină a României, Carol I şi Elisabeta. Am simţit şi mai mult că Sf-ta Mănăstire este pentr’un moment şi un mausoleu al neamului nostru, renăscut şi ridicat destul de mult, prin domnia plină de fapte adevărate ale aceluia care-l cuprinde în adâncul ei de câţiva ani. Mai vizitarăm şi fosta locuinţă de vară a reginei Elisabeta (după moartea lui Carol I, în 1914, regina Elisabeta şi-a petrecut ultimii doi ani în palatul ridicat de soţul ei în parcul mănăstirii Curţii de Argeş, lăsând Castelul Peleş şi anexele sale în folosinţa noii familii regale, Ferdinand şi Maria. A murit la Curtea de Argeş în 1916 – n.r.) şi ieşirăm repede spre fântâna meşterului Manole, care’şi aţinea izvoarele sale limpezi sub malul de la dreapta eşirii porţilor mănăstirii. Apa dulce şi înviorătoare o băurăm cu nesaţ şi înghiţind-o ne gândirăm la bietul meşter, care’n zborul lui cu aripi de şindrilă se prăbuşi. (…) Seara se apropia văzând cu ochii şi masa – de astă dată mai bună, ne aştepta fără întârziere tot la acelaşi restaurant. Dormitul era aranjat pe la gospodarii argeşeni şi încartiruirea se făcu repede, cu ajutorul poliţiei. (…) A doua zi dimineaţa, ne înşiruirăm pe drumul mare ce ducea de la Curtea de Argeş la Râmnicul Vâlcii. Mergeam lăsând în dreapta şi’n stânga căsuţele satelor argeşene, nu tocmai bine îngrijite, cu acoperişul ascuţit, acoperit cu şindrilă şi zdramiţă, negru de fumul hornului deschis în pod. Cu pridvorul – ceardac, foişor – în faţă, cu temelie ridicată mult în sus şi cu pereţi de un alb mai… cenuşiu. Părăsim drumul întortocheat, dictat de meleagurile deluroase şi pe o potecă lăturalnică ne continuăm drumul. (…) Mergeam scutiţi de praful şoselii, printre fâneţe, livezi, codrii mărunţi, mici lanuri cu porumb şi grâu şi încet, încet, dădurăm în Valea Topologului. Locul de odihnă fu ales satul Ciofrângeni şi fiindcă eram simpli drumeţi călători, traserăm la cârciuma satului. Doamna crâşmăriţă ne oferi castraveţi cruzi din grădina sa, un coş plin şi… gratis. În schimb, avea ţuică bună. După masa rece, compusă din brânză, castraveţi etc. se impunea o potolire a acestor alimente atât de înşelătoare. Apa bună a unui puţ cu cumpănă era gata a ne-o înlătura (…). După un repaos de vreo 2 ore, şi fiindcă în astfel de ocaziune „călătorului îi şade bine cu drumul”, pornirăm mai departe. Megeam, încet, încet şi tot întrebând dacă mai este departe până la R. Vâlcii, căpătam răspunsuri binevoitoare, dar cât se poate de… neexacte. Pe drum o întâmplare de care plânserăm. Trecând pe lângă casele unui cătun răzleţ, ne apare de pe un drumeag o bătrână atrasă de vorba şi gloata noastră. Fără bună ziua, fără nimic, plângând cu hohot, cu faţa crispată şi mânele ciolănoase, dar rugătoare, ne întrebă dacă n’am văzut sau n’am auzit de Ion, feciorul său, care-l tot aşteaptă, dar vedea că nu mai vine acasă din răzbel. Rămaserăm încremeniţi şi cu lacrimile şiroaie înţeleserăm marea durere ce frământa mintea şi sufletul chinuit al sărmanei bătrâne care nu-şi mai putea vedea în pragul morţii pe fiul iubit, mort cine ştie unde pentru apărarea de eri a patriei. Cu aceste simţăminte în sufletul nostru, drumul ni se păru mai lung, dar în fine, pe sub seară ajunserăm la muchea feţei. Într-adevăr, ne găseam pe muchea de deal muntos, cea mai îndepărtată a Văii Oltului. Trecurăm podul peste Olt şi o luai înainte mai repede, pentru a ajunge cât mai pe lumină în oraş pentru aranjarea mesei şi dormitului. În R. Vâlcii aveam un coleg profesor, preotul Grigore Radoescu, care fiind om cunoscut în oraş, o trăsură mă duse la locuinţa sa. (…) Ne revedeam după vreo 10 ani şi îi spusei rostul meu. Repede, spre centrul oraşului, în aranjarea mesei de seară şi întrucât R. Vâlcii este un orăşel bine ticlit şi gospodăresc, repede aranjarăm masa la două restaurante. Găzuirea ni se asigură tot de prietenul meu, la Seminarul local. A doua zi vizitarăm mănăsirea Episcopiei Râmnicului – clădire bună şi frumoasă.
Pornirăm spre centrul oraşului vizitând grădina publică, un zăvoiu mare bine întreţinut şi foarte răcoros. (…) Masa bine pregătită, cu o friptură bună şi garnită, fiecare căpătând şi câte-o limonadă. Şi fiindcă proverbul zice că „nepoftitul n’are scaun”, iată trei scripcari care au fost repede poftiţi, dar cu o condiţie, de a ne face „cântări” numai naţionale olteneşti. (…) Într-o atmosferă plină de voie bună, pornirăm către gară, părăsind acest orăşel muntos, plin de farmec şi aer sănătos. Trenul sosi exact şi după vreo 20 de minute, debarcarăm în gara Călimăneşti. Trecerea’n sat trebui să fie făcută pe un pod plutitor, peste apele limpezi şi încetinite ale Oltului. (…) Călimăneşti este un sat de munte, mare cu băi şi aer bun. (…) Hoteluri mari, luxoase, cu terase încăpătoare şi veşnic ocupate (…). Drumul mare – vechiul drum roman al străbunilor noştri antici – este străbătut la minut de automobile care trec în grabă, când în sus, când la vale. Furăm primiţi cordial şi prietenesc de un câmpinean în vilegiatură – d-l N. Boeru – care’şi aştepta feciorul iubit, ce mersese cu noi în excursie. Furăm trataţi cu cafea cu lapte şi ne plăti un autocamion care mergea spre Brezoi. După ce vizitarăm Căciulata, tămăduitoarea bieţilor rinichi ai omului, cu apa sa sulfuroasă greu de băut, ajunserăm în satul Brezoi, sat mare, aşezat la vărsarea alpinului râuleţ Lotru – purtător de bogăţii imense, ale falnecelor păduri de brad care acoperă din belşug munţii Parâng. Ţărani voioşi, plin de viaţă, curat îmbrăcaţi, cu pălării de pâslă neagră cu fundul rotund şi mic, pepturile desfăcute puţin de acoperământul cămăşii, tot satul vorbăreţ şi vesel era adunat la hanul satului, fiind zi de sărbătoare. Seara luarăm masa rece şi la ora zece pornirăm spre gara Lotru, de unde în miez de noapte aveam a pleca spre Sibiu. (…) N’am dormit deloc şi am ţinut cu tot dinadinsul de a vedea după patru ani, măcar din fuga trenului: Sărăcineştii, Robeştii, Câinenii, muntele Robu, gara Lunci şi Turnul Roşu, locul unde în răzsoiu luptaserăm pentru o cauză sfântă şi pe care acum le revedeam cu ajutorul Celui de Sus şi prin sacrificiul întregului românism, localităţi nu de hotar, ci în mijlocul unei ţări mărite (…). În Sibiu vizitarăm: Mitropolia Ortodoxă, muzee, grădina publică, dumbrava. Merserăm la Ocna Sibiului, frumoasa staţiune balneară, iar a doua zi luarăm trenul spre: Făgăraş, Braşov, Câmpina. După patrusprezece zile de călătorie, iată-ne ajunşi la vetrele noastre (…) purtând în sufletul nostru amintirea lucrurilor văzute. (…). Astfel cred că se va fi născut în sufletul elevilor mei măcar un gram mai mult de iubire de patrie şi neam, fără de care nu putem supravieţui pe acest pământ.
FINE
Stoica Teodorescu
Profesor de istorie – geografie
Liceul Câmpina”.
Această povestire este menită a readuce câmpinenilor în memorie portretul celui care a fost valorosul istoric al oraşului nostru, un dascăl cu un excepţional talent pedagogic, un savant cu multă muncă de cercetare ştiinţifică pe tărâmul istoriei şi nu în ultimul rând un mare patriot, care a ştiut să insufle elevilor săi iubirea de ţară.
Alin CIUPALĂ
