Știri

Prof. Stoica Teodorescu, istoric şi literat (2)

Talentul de povestitor al profesorului şi istoricului Stoica Teodorescu, autorul „Monografiei oraşului Câmpina” (1924), continuă să ne surprindă în descrierea „excursiunei din vara anului 1920 – 1921”, pe care a făcut-o alături de un grup de elevi câmpineni, luând trenul din gara Câmpina spre Braşov. Relatarea făcută de acesta în Anuarul liceului „D.B. Ştirbey” din 1919 – 1923 (a cărei primă parte o puteţi citi AICI) aminteşte de scrierile lui Calistrat Hogaş, culese în volumul „Pe drumuri de munte” şi poate fi apreciată ca o veritabilă nuvelă.
„Branul este un sat de munte, dar numele său este legat de atâtea fapte istorice şi de comerţ ale trecutului nostru, formând legătura oficială în trecut, pe unde care braşoveneşti, cai cu poveri, oşti şi voievozi biruitori s-au pribegit… vor fi trecut pe lângă el, pe curmătura ce leagă plaiurile nordice şi sudice ale aceloraşi Carpaţi româneşti. Fiind prin urmare un loc de vamă – o trecătoare – i s-a adaos la intrarea imediată un castel-turn, care fiind proprietatea Braşovenilor, aceştia au găsit de cuviinţă să-l ofere în dar M.S. Reginei Maria, călăuziţi desigur de înalta stimă şi iubire ce i-o datorăm cu toţii Măriei Sale, ca un mic omagiu singular pentru marea jertfă a inimii Sale, pentru acest neam românesc, în vremurile cele mai grele de existenţă. Ne urcăm spre dânsul, pe un mic deal; este mic ca întindere, cu cupole şi intrare sumbră, zăvorât de grele porţi ferecate, dar se vede, imediat ce ai ajuns lângă el, că predomină întreaga intrare a trecătoarei, deci bun loc de atac şi apărare. Era în refacere şi modernizare numai interioară; exteriorul rămânând acelaşi, aceasta întrucât M.S. a înţeles pitorescul înconjur şi prin urmare va fi înţeles poate să-l facă din când în când locul de odihnă sufletească şi trupească al Său. 
La d-l hangiu, după masă, am explicat elevilor importanţa istorică a Branului şi «prelegerea» fiind terminată o luarăm la drum, reconfortaţi. Mergeam tot suind pe această curmătură între munţii Făgăraş uniţi cu Perşani şi munţii Bârsei. Încet, încet, mergeam prin satul Moeşti, aşezare omenească de munte, dar folosind numai această curmătură, deci sat lung, fără ramificaţii şi cu cât înaintam pe versantul sudic al munţilor cu atât casele se răreau. Casele erau mici, cu acoperişul înalt şi cu înfăţişare de cetate de… scânduri. Mergeam încet şi sigur, iar când ne aruncam privirea’n urmă, lăsam din ce în ce în fund satul Bran. La stânga noastră se ridica, paralel cu drumul nostru, masivul colţuros şi continuu al munţilor Leaota, iar pe dreapta al Făgăraşului. Casele deveneau din ce în ce mai rare, iar ploaia munţilor veşnic scuturători de nori ne ameninţa la orice pas, dar măntăile de ploaie ne asigurau de orice eventualitate. Precipitarea unei ploi fiind însă prea mare, furăm siliţi a ne adăposti la o casă. Gospodarii, buni primitori pentru astfel de oaspeţi ca nevăzuţi pe aceste meleaguri, ne primii cu toată cinstea; şi ca un semn al ospitalităţii, se oferiră repede a ne da lapte dulce şi caşcaval afumat, cu mămăliguţă fierbinte şi binevenită pentru aceste locuri atât de răcoroase. Noi mulţumirăm de atenţiune, dar plătirăm nu atât laptele din belşug pe aici, cât mălaiul, atât de rar şi greu de procurat de nişte locuitori atât de alpini. Sosirăm după un mers vreo 2-3 ore, cam pe la ora 5 d.a., la vechea graniţă. Ne oprirăm puţin şi ea încă purta rănile şi sfărâmăturile ghiulelelor şi gloanţelor din timpul războiului trimise cu disperare de ambele părţi; unele din ele apărând un trecut ce trebuia să-şi capete o altă dreptate, susţinută pe baza dreptului istoric românesc. Fosta vamă era pustie şi pe lângă ea trecurăm tăcuţi, gândindu-ne cu toţi la cei care au apărat-o pentru a ne-o prezenta nouă acum, lipsită de stăpânitorii de eri, cărora în acel moment al trecerii noastre aveam a le înfăţişa sub ochii lor bănuitori, paşaportul de liberă trecere de pe pământ românesc pe pământ românesc. Schimbăm drumul mare ca-n palmă – puţin mai la dreapta, unde pe o altă vale, încet, încet, ajunserăm la satul cel mai din «creierul» muntelui, Podul Dâmbovicioarei. Cum satul era mic, poposirăm la cârciuma satului, la d-l Ghica Oreto. Ce om de treabă! Cam de vreo 36 ani, un muntean negricios la faţă, comunicativ, foarte isteţ şi grozav de primitor. Ai fi crezut că era la mijloc interes… profesional! Ferească Dumnezeu! Cât ai clipi din ochi – deoarece înţelesese că aici vom poposi – convocă pe: cumătru, văr, cumnat, cuscru… şi într-o clipă, găzuire pentru toţi. Am găsit la dânsul lucruri bune: pâine proaspătă de la brutăria sa şi brânză, caşcaval foarte bun, produsele adevărate şi unice ale acestui sat de munte. Elevii repartizaţi au căpătat fiecare: lapte, mămăligă, brânză şi învelişuri de lână lăţoasă. Abia acum am înţeles eu că ospitalitatea este un dar sufletesc al românului. După somnul răsplătitor al mersului apostolesc din ziua trecută, a doua zi după luarea unei lipii şi a unui pahar cu lapte dulce, am pornit spre Peştera Dâmbovicioarei. O cavernă nu tocmai mare, cu stalactite şi stalagmite, dar interesantă pentru elevi, care au înţeles văzând cu ochii cum munţii de calcar, sub acţiunea apei de ploaie, pot fi scobiţi prin dizolvarea lui. 
Părăsim acest cătun cu amintirea cea mai plăcută şi ne îndreptăm spre Rucăr. Drumul este încântător şi trecem prin uriaşul defileu – Chee al Dâmbovicioarei, ca printr’un gang uriaş sprijinit de zidurile masive roşiatice ale munţilor, cotind când la dreapta când la stânga. 
Iată-ne eşiţi din el şi dăm în depresiunea muntoasă a satului Rucăr. Frumuseţea naturală se amestecă cu

nenorocirea încă vizibilă a întregului sat, care a fost aproape ras după suprafaţa pământului de ghiuleaua tunului nemţesc, care sistematic a lovit cu setea distrugerii acest mândru şi semeţ sat muntenesc. Vestit prin aerul său însănătoşitor al făpturilor slabe şi prin cusăturile sale naţionale, Rucărul îşi îmbrăcase haina cernită a jalei pe care cu greu o va ridica chear cu tot concursul «reconstituirii oficiale» pe care Statul a înţeles a i-l da în semn de dreaptă recunoaştere a nenorocirii. Prânzul fu luat aici la două restaurante, unde mâncarăm destul de bine şi nu tocmai scump. Deşi în creerul muntelui arşiţa soarelui de vară a lunei lui «Cuptor» cam moleşise puţin avântul tineresc al şcolarilor mei, diminuat din ce în ce şi prin drumul de o jumătate de zi, făcut până aici. Remediul fu repede găsit, în apele limpezi şi căldicele ale râuleţului străbătător al satului, care oferi pe lângă hidroterapia naturală şi un mic prilej neastâmpărului copilăresc prin mişcarea buştenilor de brad care pluteau din vârful muntelui pe apă, la vale, spre fabricile de cherestea înşirate pe valea aceluiaşi râu. Iată pe şcolarii mei, transformaţi în plutaşi de ocazie, dând brânci butucilor cari par’că şi ei ezitau a merge pe apele spumegânde ale râului, spre fierăstrăul sfârtecător care cu nerăbdare îi aştepta mai la vale. După vreo trei ore de repaos părăsirăm satul Rucăr şi pe vechiul drum de negoţ al trecutului istoric ne îndreptarăm spre marele şi lungul sat ce s’aţinea’n cale, Dragoslavele. Mergem, încet încet, înşuiriţi ici, colo, pe întregul drum, nesupăraţi încă în această înaintare lentă aproape de nicio trăsură sau automobil. Şi cu acelaşi ritm al pasului negrăbit, aveam tovarăşi din loc în loc doar trei-patru căruţi munteneşti încărcate cu: şindrilă, cofe, cârdaie etc. care pe mijlocul drumului scurgeau încet şi sigur truda şi munca munteanului spre târguri. Spre ora patru şi jumătate ne găsirăm spre partea sudică a satului, unde poposirăm. Era locul de unde trebuia să părăsim drumul mare şi să o luăm pe altul mai scurt către Câmpulung. Popasul fu pentru noi toţi şi un mare moment de reculegere morală. Ne găseam în faţa unui cimitir destul de mare, aliniat frumos, bine întreţinut, fiecare mormânt având semnul creştinesc al crucii frumos făcut, foarte bine şi citeţ scris. Era un cimitir nemţesc. Printre numele legionarilor Kaiserului, se amestecă din belşug şi nume de-ale soldaţilor români. Stăturăm parcă cu toţi încremeniţi şi multora dintre noi, o lacrimă involuntară udă ţărâna mută picurând din ochii noştri aţinţi asupra acestei mici păduri de cruci sfinte, sub care se ascundeau trupurile şi sufletele eroilor români, apărătorii acestor meleaguri muntoase. Era şi firească această spontană exteriorizare a simţămintelor noastre, căci după drumul făcut până aici înţelesesem «de ce şi pentru ce» toţi cei cu crucea la căpătâiul mormântului ascuns au trebuit şi au înţeles să moară. Reuniţi şi reculeşi sufleteşte părăsirăm acest loc al vitejiei în slujba apărării patriei şi cotind la dreapta o apucarăm pe o cărare ce urca muntele Pravăţ. Drept ca un zid, ne trebui aproape două ore de urcat până la creasta lui. De pe vârful lui se zărea apa râului Târgului. Popasul necesar unei astfel de sforţări fu prilejul unei povestiri a unui om care ne arătă pe teren, sincer şi drept, lupta la care el însuşi luase parte pe acest blestemat de Pravăţ. Ne arătă tranşeele, reţelele de sârmă şi în povestirea-i înflăcărată vedea în acest erou de eri mândria soldatului care alături de mulţi alţii cutezase să apere cu ultima energie pământul pe care în acel moment îşi păştea vitele sale, care într’un nesaţ astâmpărat, rupeau iarba fragedă şi mare crescută pe pământul udat cu sângele atâtor eroi.

Plecarăm mai departe, ţinând albia râului drept înainte. Merserăm vreo oră şi iată-ne ajunşi în satul vecin Câmpulungului, Nămăieştii. Sat măricel, plin de gospodării frumoase şi curate, pe sub poalele muntelui, se desprindea în proporţii mici mănăstirea de călugăriţe, locaş de odihnă sufletească şi datină monastică ortodoxă. Nici această mică bisericuţă, jumătate’n stâncă, nu scăpase de furia duşmanului – creştin – profanator, care’n ideologia lui militaristă şi în aspiraţiunile sale de stăpânire universală, înţelegea să brutalizeze până la sânge şi să jefuiască până la osul gol averea şi gospodăria; până şi oasele, tinichelele vechi, părul câinilor, nucile şi jirul pădurilor, după reţeta, devenită dogmă socială pentru el, „langsam und sicher”. Trecem repede prin acest sat martir al celor mai grele vremuri ale neamului nostru, cântând imnuri patriotice în pas cadenţat. Cântecul nostru era singurul şi unicul nostru prinos de recunoştinţă pe care-l puteam oferi noi, excursioniştii, acestui frumos sat. Strecurându-ne repede, ne vedem eşiţi din el şi cu apropierea serii, căutăm să ajungem cât mai repede la Câmpulung, popasul dorit pentru noaptea care se apropia grăbită. Dar drumul fiind lung, oboseala zilei întregi de mers pedestru reclama din ce în ce mai multă rezistenţă din partea şcolarilor, care în mod eroic mergeau încă fără să-i cedeze. Pe la 9 seara, iată că descălecăm în vechiul oraş muntos, cu renumele istoric al primelor formaţiuni politice ale neamului nostru şi ca prima tabără luarăm în primire fără esitare şi fără multă formalitate toate băncile recreatoare ale bulevardului (…). Prima grijă: masa şi dormitul,trebuia să-şi capete fără zăbavă dezlegarea cea mai urgentă. Soluţia fu repede găsită şi aici stă marele secret al excursiunilor în general. Masa fu angajată la un restaurator român, d-l Scarlat Dumitrescu. Mă prezentaiu repede, îi arătaiu că suntem prahoveni şi atunci fără esitarea omului de afaceri ne oferi un «menu» bun, cu preţul de lei 6, căci spunea d-sa: «Datori suntem fiecare la rândul nostru să vă ajutăm pe dv. profesorii, ca să puteţi da copiilor noştri şi iubirea ţării noastre, văzând-o şi cunoscând-o prin excursiuni». Mirat de atâta înţelegere sufletească din parte-i, i-am mulţumit pentru aceste cuvinte şi pentru românescul său «Bine aţi venit sănătoşi şi poftiţi la masă!» I-am lăsat pe toţi să mănânce, iar eu repede spre Şcoala Normală, singura noastră nădejde pentru dormit. Primit în audienţă de d-l director, un om bătrân, venerabil şi arătându-i scopul, mă trată cu… refuzul oficial, din lipsă de locuri, deoarece întreg internatul era ocupat încă de la începutul vacanţei de multe colonii şcolare. Dar, probabil, gândindu-se şi d-sa mai bine la situaţia mea şi a copiilor mei, îmi dădu formula tratativelor cu d-nii conducători ai acestor colonii, dacă ar putea ceda câteva paturi, iar coloniştrii să strângă puţin rândurile între ei camaradereşte pentru odihna tot a unor camarazi. Dar norocul se ivi anticipat convorbirilor, şi iată colonia elevilor giurgiuveni – cărora le-am fost cândva profesor – îmi împrăştie repede grijile oferind cu toţi paturile lor elevilor mei. M-am întors spre restaurant destul de târziu, totuşi mă aşteptau cu nespusă răbdare. Comunicându-le locul de odihnă, un zâmbet zbură pe feţele lor obosite şi mulţumiţi aşteptară să mânânc şi eu.”.
(va urma)
Alin CIUPALĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare