Prieteni dragi din lumea celor care nu cuvântă

În copilărie am fost fermecat mult timp de cartea „Din lumea celor care nu cuvântă” a lui Emil Gârleanu, scriitor valoros, din păcate acum uitat. Emil Gârleanu a scris o suită de povestiri care nu aveau un suport real, fiind rodul imaginaţiei sale cu scopul de a-i emoţia pe tinerii săi cititori.

Spre deosebire de personajele însufleţite de Gârleanu şi de lumea iluzorie descrisă de acesta, animalele care au făcut parte din viaţa şi familia mea şi peripeţiile mele cu acestea sunt cât se poate de reale. 

În copilărie, petrecându-mi vacanţele în satele din împrejurimi, mai ales la Proviţa de Sus, am avut ocazia să văd cum îşi tratau ţăranii animalele din gospodărie, care aveau fiecare un rol important în viaţa de zi cu zi. În general îşi îngrijeau foarte bine vacile, oile, caprele, păsările de curte, de pe urma cărora îşi procurau hrana. Mai ales pentru vitele mari aveau o atenţie deosebită. În grajd era o curăţenie exemplară; seara vacile erau ţesălate, li se curăţau copitele şi primeau hrană din belşug. La fel de bine erau îngrijiţi boii şi caii şi nu cred să fi văzut vreodată vreun sătean bătându-şi animalele de tracţiune sau forţându-le peste puterile lor. Câinii şi pisicile aveau un rol mai puţin important, dar pentru că şi acestea trebuiau să-şi merite cumva hrana, aveau câteva îndatoriri precise. Câinii, cărora seara li se dădea drumul, trebuiau să păzească acareturile şi casa, în timpul zilei fiind legaţi cu lanţul pe o sârmă lungă, care le înlesnea mişcarea, iar pisicile trebuiau să stârpească şoarecii. Nu am văzut în satele noastre câini maidanezi sau pisici vagaboande. Este drept că atunci când făceau pui, gospodarul selecţiona dintre ei pe cel care era mai de rasă (alegeau căţelul care era negru în cerul gurii, semn că era mai rău), iar pe ceilalţi îi eliminau cu duritate (un gest care pare acum barbar, dar care evita înmulţirea lor necontrolată). Nu existau atunci pentru ţărani ceea ce numim azi animale de companie. 

Peste ani, când am reuşit să îmi fac o casă modestă, cu un pic de curte, am primit în dar o corcitură de căţeluşă şoricar pe care, pentru culoarea ei neobişnuită, copiii au numit-o Alba. Era extrem de drăgălaşă şi toată lumea o răsfăţa. Când am pierdut-o (mă tem că otrăvită de cineva), a fost o mare jale. Am mai avut de-a lungul timpului şi alte animale. Într-o vreme am crescut purcei, dar şi mulţi iepuri de casă şi în felul acesta am început să mă apropii sufleteşte de animalele din curte şi să le descopăr multe calităţi: aveau sentimente, erau inteligente, blânde, aş puteau spune că aveau chiar un comportament mai civilizat decât al multora dintre semenii noştri.

O surpriză extrem de plăcută a venit din partea fiicei mele, Raluca. În acea vreme, tânăra domnişoară farmacistă lucra la o firmă germană care aproviziona cu medicamente numeroase spitale din ţară. În curtea spitalului de la Mizil a găsit un pui de câine din rasa Huski, de care s-a ataşat foarte mult. De fiecare dată când se ducea la acel spital, îi ducea mâncare şi se juca cu el. Văzând că-l îndrăgeşte, un paznic i-a sugerat să-l ia acasă, pentru că acolo oricum nu avea cine să-l îngrijească. L-a ţinut câteva zile în apartamentul din Bucureşti, apoi l-a adus la Câmpina. Aşa a intrat Lucky în familia noastră. Era extraordinar de prietenos cu toată lumea; nu lătra pe nimeni, se juca cu copiii şi nu strica nimic în grădină sau în casă, unde îl găzduiam iarna, în nopţile friguroase. Fiind un câine din rasa celor care trag la ham săniile din tundra siberiană, trebuia să meargă mult, aşa că îl scoteam zilnic la plimbare, făcând mulţi kilometri împreună. Niciodată nu l-am legat şi nici nu l-am închis în vreun ţarc. Se plimba prin toată curtea fără a sări gardurile să treacă la vecini. În fundul curţii aveam un garaj în care se intra pe Aleea Luceafărul, o fundătură a străzii Plevnei. Găzduiam aici un bun prieten, profesorul Victor Nichifor, care odată, fiind grăbit pentru că întârziase la şcoală, când a plecat cu maşina a uitat deschisă poarta ce dădea în străduţă. Lucky a ieşit şi s-a plimbat câţiva paşi, mirosind maşinile parcate în zonă de cei care lucrau la Institut. 

Lucram pe atunci la Muzeul Peleş şi întors târziu acasă de la serviciu, am găsit poarta deschisă şi câinele dispărut. Trei zile am umblat disperat prin toate locurile în care obişnuiam să ne plimbăm împreună. Nu puteam să suport gândul că l-am pierdut. Întrebam toţi vecinii şi trecătorii pe care-i întâlneam dacă n-au văzut un câine cu blana arginitie şi ochii albaştri. A treia zi, spre seară, am plecat din nou să-l caut şi la primii paşi făcuţi pe străduţă, am găsit un fel de plic făcut dintr-o foaie de format A4 pe care scria „Citeşte-mă”. Nervos, cu gândurile la Lucky, dădeam cu piciorul în plic, ducându-l aşa, din şut în şut, până aproape de colţul străzii, unde erau garajele Institutului. Nici acum nu ştiu ce pornire am avut să mă aplec şi să ridic acea hârtie. Îmi imaginam că este vreo scrisoare din cele către Sfântul Anton, cu o rugăciune pe care eşti invitat să o multiplici. Mi s-au tăiat picioarele când am citit, desfăcând foaia: „câinele dvs. Huski a fost urcat în maşina Dacia cu nr……”. Într-o suflare am ajuns la poliţia de pe bulevard. În camera de gardă, câţiva tineri poliţişti stăteau la şuetă. Era vineri seara şi se pregăteau de weekend. Le-am explicat prin ce necaz trec de trei zile, le-am arătat scrisoarea şi le-am cerut să-mi spună cine este proprietarul maşinii cu numărul respectiv, asigurându-i că nu-i voi face niciun scandal şi o să încerc doar să-mi recuperez câinele pe cale paşnică. Nu s-au sinchisit deloc şi mi-au spus să revin luni cu o cerere pe care să o las la registratură. Înnebunit de ideea că ratez poate unica şansă de a-mi găsi câinele, am încercat să le explic că este un animal de rasă scump şi până îmi vor răspunde ei la cerere, hoţul probabil că o să îl vândă.  Insistenţele meu nu au avut însă niciun rezultat. Am pornit din nou pe strada Plevnei, din poartă în poartă, încercând să aflu dacă ştie cineva a cui este Dacia care îl răpise pe Lucky. Impresionat probabil de frământările mele, paznicul din curtea Institutului mi-a spus într-un final, cu o oarecare reţinere, că Dacia este a unui domn Buzeţoiu, care lucra într-o echipă de reparaţii la clădirea Instititutului şi că locuieşte în Pietriceaua. Sâmbătă, la prima oră, cu fiica mea în maşină, am pornit pe drumul Brebului. În trecere, l-am luat pe nea Virgil, grădinarul Muzeului Doftana, un bun prieten de-al meu, ca să ne arate drumul spre Pietriceaua, unde nu fusesem niciodată şi am pornit astfel pe urmele celui care-mi răpise câinele. Întrebând în sat, am aflat că are o Dacie de culoare albastră şi că locuieşte pe o uliţă lăturalnică. De la înălţime l-am văzut pe Lucky legat într-o curte şi lăsându-se jumulit de un copilaş care se juca cu el. Pentru a nu atrage atenţia, am trimis-o înainte pe fiica mea, care a intrat degajată în curte, l-a dezlegat pe Lucky, care sălta de bucurie şi l-a adus la maşină. Nu îmi venea să cred când l-am văzut din nou acasă. A fost cel mai bun prieten pe care l-am avut. Cred că avea darul telepatiei şi îmi citea adesea gândurile. S-a îmbolnăvit şi a fost de trei ori operat pe colon. Internat într-o clinică a unui medic veterinar italian din Bucureşti, i s-a prelungit viaţa cât s-a putut. A cheltuit fata mea cu el bani cu care puteai să cumperi o maşină. Îmbătrânit (aceşti câini trăiesc în jur de 13 ani), s-a stins lăsându-ne un mare gol în inimă. De atunci am refuzat să mai iau alt câine. 

În schimb, fiul meu, Dan, m-a pricopsit treptat cu două pisici, de a căror prezenţă nu am fost deloc încântat la început. A adus-o mai întâi la Câmpina pe Suzi, când i se născuse fetiţa. Sfioasă, a stat o săptămână ascunsă sub un dulăpior, nu a mâncat nimic şi ieşea numai noaptea să bea apă. S-a ascuns apoi o vreme în curte, iar la un moment dat dispăruse şi credeam că am pierdut-o. Când a apărut flămândă, câteva zile mai târziu, am luat-o în braţe şi de atunci ne-am împrietenit. Este o pisică dolofană, tărcată în alb şi negru, care în scurtă vreme a devenit stăpâna casei. Am trecut şi cu ea printr-o adevărată dramă. După un timp, a început să nu se mai mulţumească cu plimbările prin curte şi mai sărea gardul la un vecin, care avea şi el câteva pisici. Odată, nu a mai revenit din aceste plimbări pe care le făcea frecvent în vecinătate. Iarăşi zile de căutări din curte în curte, din vecin în vecin, pe o rază din ce în ce mai mare. După aproape o săptămână, când îmi luasem orice gând, am ieşit pe stradă şi l-am văzut în curte, la soare, aşezat pe un scaun, pe domnul Dima, vecinul nostru, care fiind în vârstă ieşea rar din casă. Din stradă l-am strigat să-l întreb dacă n-a văzut cumva o pisică cu pete albe şi negre şi mi-a spus că nu e la el. Câteva ore mai târziu, doamna care îi făcea menajul a venit să-mi spună că în curtea unei case părăsite din apropiere, unde proprietarul lăsase un căţel pe care îl hrăneau vecinii, a văzut când s-a dus să-i dea acestuia de mâncare că se învârtea agitat în jurul unui copac, lătrând furios. Ridicând privirea, a văzut că în vârf de tot era agăţată o mâţă tărcată şi astfel venise să mă întrebe dacă nu cumva aceasta este pisica pe care o căutăm de zile întregi. Văzusem şi în filme că pisicile care se urcă la mare înălţime, în copaci sau pe acoperiş, de frică nu mai coboară singure, de multe ori fiind chemaţi pompierii. Eu am avut noroc că mă ajuta în grădină un tânăr ţigănuş, pe care l-am luat cu mine. Ager, acesta s-a urcat până în vârful zarzărului, de la baza căruia  strigam grijuliu „Să nu o scapi, că te omor”, a băgat-o în sân şi a coborât cu tânăra Suzi, care aproape o săptămână stutuse în vârful pomului nemâncată, nebăută, nedormită. Ajunsă acasă, micuţa aventurieră  nu s-a uitat la mâncare; a bătut doar apă şi a dormit 24 de ore. 

Poziţia de stăpână a casei i-a fost uzurpată la ceva vreme de surata ei, Upsi. Aceasta, o roşcată cu blana în dungi, ca un mic tigru, are şi ea o poveste. Plecând într-o seară de iarnă de la serviciu, Dan, care iubeşte pisicile, a văzut într-o cutie trei pisoiaşi zgribuliţi, miorlăiţi, lăsaţi la voia întâmplării pe stradă. S-a oprit, i-a mângâiat şi cu regret că nu-i poate ajuta, având deja o altă pisică, a plecat mai departe. După câţiva paşi, privind în jos, a văzut agăţată de gheată o mică mâţă, cât un pumn. Nu s-a putut răbda şi a luat-o acasă; din jigărită şi bolnavă cum era e reuşit să o pună pe picioare. 

Fetiţa lui a făcut însă, la ceva timp, o alergie căreia niciun doctor nu-i găsea cauza. Presupunându-se că de vină ar putea fi  convieţuirea cu Upsi, mi-a propus să o iau şi pe aceasta la mine. Soţia lui, disperată, mi-a explicat că dacă nu o primesc, va trebui să o eutanasieze. Bombănind şi fără pic de entuziasm, am acceptat. Plângându-mă că Dan mă înzestrează numai cu pisici, în timp ce unui coleg îi cumpărase fiu-său o casă în vecinătate, fiică-mea m-a pus pe gânduri spunându-mi că ar trebui să fiu fericit că am salvat un suflet. Şi trebuie să mărturisesc că am descoperit că pisicile au într-adevăr suflet. 

Cele două mâţe, deşi trăiseră o vreme în acelaşi apartament, nu se mai împăcau acum deloc. Amândouă erau în dispută şi căutau să mă atragă fiecare de partea ei. Upsi, mai mlădioasă şi mai dinamică decât grăsana de Suzi, dormea la picioarele mele. Era atât de linguşitoare, de calină şi de şmecheră, încât nu mă înduram să o alung. Pe Suzi o lovea cu lăbuţa şi ocupa toate locurile preferate. Într-un final au ajuns să se tolereze; nu se mai bat, fiecare are obiceiurile ei, culcuşurile ei, vasul ei de băut apă, mâncarea ei (Upsi mănâncă de regim). Mi-au devenit foarte dragi şi apropiate şi nu regret deloc că le-am primit în casa mea, fiind acum parte integrantă a familiei noastre. 

Alin CIUPALĂ