Geniul universal Michelangelo Buonarroti, cunoscut pentru operele sale din pictură,
sculptură sau arhitectură, a fost totodată și un foarte bun anatomist. Secretul
a fost dezvăluit în urma unei analize făcute de doi experți în neuroanatomie de
la Școala de Medicină a Universității Johns Hopkins din Baltimore, Maryland.
Experții au analizat scena Facerii Lumii, pictată de artist pe plafonul Capelei
Sixtine a Vaticanului în 1512. Concluzia a fost că în reprezentare a fost
ascunsă, în spatele lui Dumnezeu, imaginea creierului uman. Cercetătorii susțin
că a fost realizată o înfățișare foarte precisă a creierului uman și a măduvei
spinării. Meshberger Frank, primul care a identificat aceste organe anatomice,
afirmă că pictorul a împrejmuit pe Dumnezeu reprezentat cu acea mantie similară
ca formă creierului uman, pentru a sugera că Divinitatea l-a înzestrat pe Adam
nu doar cu viață, ci și cu inteligența supremă. Ultima scenă pictată îl
reprezintă pe Dumnezeu, care separă lumina de întuneric. Aici cercetătorii au
descoperit că Michelangelo a ascuns trunchiul cerebral, ochii, dar și nervul
optic. Tot ei au fost surprinși de anumite imperfecțiuni anatomice ale gâtului
personajului principal, dar și de modul în care este luminată această zonă. Suk
Tamargo afirmă că în aceste imperfecțiuni se află un mesaj ascuns.
Neuroanatomiștii observă că în nici o altă pictură nu se mai repetă această
imperfecțiune anatomică a gâtului uman, și că eroarea completează de fapt, în
mod științific, trăsăturile creierului de pe fundal. De asemenea, nervii optici
ar fi reprezentați în aceeași manieră în care au fost ilustrați de Leonardo da
Vinci în 1487. Experții din Baltimore ajung așadar la concluzia că geniul renascentist a îmbogățit pictura cu
imagini criptate ale creierului,
glorificănd astfel nu numai Divinitatea, ci și creația acesteia. Nu
cunoaștem motivul inserării reprezentării creierului uman în opera sa, însă
este evidentă combinarea artei cu știința într-o capodoperă renascentistă.
sculptură sau arhitectură, a fost totodată și un foarte bun anatomist. Secretul
a fost dezvăluit în urma unei analize făcute de doi experți în neuroanatomie de
la Școala de Medicină a Universității Johns Hopkins din Baltimore, Maryland.
Experții au analizat scena Facerii Lumii, pictată de artist pe plafonul Capelei
Sixtine a Vaticanului în 1512. Concluzia a fost că în reprezentare a fost
ascunsă, în spatele lui Dumnezeu, imaginea creierului uman. Cercetătorii susțin
că a fost realizată o înfățișare foarte precisă a creierului uman și a măduvei
spinării. Meshberger Frank, primul care a identificat aceste organe anatomice,
afirmă că pictorul a împrejmuit pe Dumnezeu reprezentat cu acea mantie similară
ca formă creierului uman, pentru a sugera că Divinitatea l-a înzestrat pe Adam
nu doar cu viață, ci și cu inteligența supremă. Ultima scenă pictată îl
reprezintă pe Dumnezeu, care separă lumina de întuneric. Aici cercetătorii au
descoperit că Michelangelo a ascuns trunchiul cerebral, ochii, dar și nervul
optic. Tot ei au fost surprinși de anumite imperfecțiuni anatomice ale gâtului
personajului principal, dar și de modul în care este luminată această zonă. Suk
Tamargo afirmă că în aceste imperfecțiuni se află un mesaj ascuns.
Neuroanatomiștii observă că în nici o altă pictură nu se mai repetă această
imperfecțiune anatomică a gâtului uman, și că eroarea completează de fapt, în
mod științific, trăsăturile creierului de pe fundal. De asemenea, nervii optici
ar fi reprezentați în aceeași manieră în care au fost ilustrați de Leonardo da
Vinci în 1487. Experții din Baltimore ajung așadar la concluzia că geniul renascentist a îmbogățit pictura cu
imagini criptate ale creierului,
glorificănd astfel nu numai Divinitatea, ci și creația acesteia. Nu
cunoaștem motivul inserării reprezentării creierului uman în opera sa, însă
este evidentă combinarea artei cu știința într-o capodoperă renascentistă.
Începând cu secolul XV, cum aminteam mai sus, perfecționarea tehnicilor
de navigare și a ambarcațiunilor au implicat noile descoperiri geografice.
Toate acestea, dar cu precădere inventarea tiparului de către Gutenberg, au
condus inerent la difuzarea culturii spre orice tip de public, iar religia a
pierdut preponderență. Umanismul a survenit ca o nouă tendință culturală și a
deschis calea spre un concept mai științific al omului, al Universului și
implicit al creației artistice. Pictura renascentistă a suferit o notabilă
evoluție în plan tehnic și estetic. Studiile
de perspectivă, matematica aplicată, secțiunea de aur, introducerea uleiului pe
suport de lemn sau pânză au condus la opere cu mare efect realist.
Frumusețea nu a mai fost simbolică precum în era medievală, ci a căpătat o
compenentă rațională și măsurată, bazată pe armonie și proporție. Pe lângă
Leonardo da Vinci sau Michelangelo Buonarroti, se remarcă pictorul și
arhitectul Rafael Sanzio. Acesta a
dezvoltat propria versiune a tehnicii sfumato, pentru a da subtilitate
reprezentării carnale. A dezvoltat schimbarea de priviri între grupuri, chiar
dacă erau mai puțin enigmatice decât cele reușite de Leonardo da Vinci.
Istoricul de artă Michael Levey avea să remarce că Rafael dădea figurilor sale o grație și o claritate supraumane, într-un
univers de certitudini euclidiene.
de navigare și a ambarcațiunilor au implicat noile descoperiri geografice.
Toate acestea, dar cu precădere inventarea tiparului de către Gutenberg, au
condus inerent la difuzarea culturii spre orice tip de public, iar religia a
pierdut preponderență. Umanismul a survenit ca o nouă tendință culturală și a
deschis calea spre un concept mai științific al omului, al Universului și
implicit al creației artistice. Pictura renascentistă a suferit o notabilă
evoluție în plan tehnic și estetic. Studiile
de perspectivă, matematica aplicată, secțiunea de aur, introducerea uleiului pe
suport de lemn sau pânză au condus la opere cu mare efect realist.
Frumusețea nu a mai fost simbolică precum în era medievală, ci a căpătat o
compenentă rațională și măsurată, bazată pe armonie și proporție. Pe lângă
Leonardo da Vinci sau Michelangelo Buonarroti, se remarcă pictorul și
arhitectul Rafael Sanzio. Acesta a
dezvoltat propria versiune a tehnicii sfumato, pentru a da subtilitate
reprezentării carnale. A dezvoltat schimbarea de priviri între grupuri, chiar
dacă erau mai puțin enigmatice decât cele reușite de Leonardo da Vinci.
Istoricul de artă Michael Levey avea să remarce că Rafael dădea figurilor sale o grație și o claritate supraumane, într-un
univers de certitudini euclidiene.
 |
| Capela Sixtină – Michelangelo// Madonna Belvedere – Rafael Sanzio |
Tot în arta renașterii, Pieter Brueghel
excelează ca maestro al peisajului natural și al perspectivei aeriene, iar
pictorul și matematicianul german Albrecht
Dϋrer a
utilizat proiecția ortogonală dublă, sistemul diedric, și a expus construcția
spiralelor și epicicloidelor cu ajutorul compasului. Arta lui Dϋrer, bazată pe o tehnică extenuantă și
perfecționistă, a exercitat o influență extremă în arta occidenală, mai ales
prin masiva circulație a gravurilor sale care au fost copiate cu frecvență.
excelează ca maestro al peisajului natural și al perspectivei aeriene, iar
pictorul și matematicianul german Albrecht
Dϋrer a
utilizat proiecția ortogonală dublă, sistemul diedric, și a expus construcția
spiralelor și epicicloidelor cu ajutorul compasului. Arta lui Dϋrer, bazată pe o tehnică extenuantă și
perfecționistă, a exercitat o influență extremă în arta occidenală, mai ales
prin masiva circulație a gravurilor sale care au fost copiate cu frecvență.
Melancolia realizată în 1514, este considerată
cea mai misterioasă gravură a sa datorită iconografiei sale complexe și a
simbolismului preponderent. Personajul central este un înger, înconjurat de
instrumente de lucru creativ, dar oscilează trist, cu senzația de a nu ajunge
în nici un final. 1
cea mai misterioasă gravură a sa datorită iconografiei sale complexe și a
simbolismului preponderent. Personajul central este un înger, înconjurat de
instrumente de lucru creativ, dar oscilează trist, cu senzația de a nu ajunge
în nici un final. 1
Sunt reprezentate compasul, rigla, ciocanul,
cuiele, fierăstrăul, dar și o balanță și un ceas. Sunt elemente tehnologice
exacte, relaționate cu geometria, meșteșugurile sau măsurarea precisă a
timpului. Pe lângă toate acestea se observă un pătrat magic. El este considerat a fi primul din artele europene.
Este un pătrat de ordin patru, în care se obține mereu constanta magică (34)
prin sumare pe rânduri, coloane și diagonale principale. Aceeași constantă
magică se obține și în alte patru submatrici de ordin doi, în care se poate
diviza pătratul. În mod curios, cele două cifre centrale ale ultimului rând
reprezintă anul execuției lucrării.
cuiele, fierăstrăul, dar și o balanță și un ceas. Sunt elemente tehnologice
exacte, relaționate cu geometria, meșteșugurile sau măsurarea precisă a
timpului. Pe lângă toate acestea se observă un pătrat magic. El este considerat a fi primul din artele europene.
Este un pătrat de ordin patru, în care se obține mereu constanta magică (34)
prin sumare pe rânduri, coloane și diagonale principale. Aceeași constantă
magică se obține și în alte patru submatrici de ordin doi, în care se poate
diviza pătratul. În mod curios, cele două cifre centrale ale ultimului rând
reprezintă anul execuției lucrării.
În
secolul XVI au apărut și tratate complexe de arhitectură, dar care nu au urmat
un caracter istoriografic, ci tehnic și concomitent estetic. În opere apăreau
date tehnice despre opere de artă din trecut sau contemporane. Se remarcă cu
enorme influențe în arta renascentistă în această direcție spaniolul Diego de
Sagredo cu Medidas del Romano – 1526,
portughezul Francisco de Holanda cu De
pintura antigua – 1548, italienii Andrea Palladio cu I quattro libri dell arquitecttura – 1570, sau Vicezo Scamozzi cu La ideea de la arquitectura universal –
1615, francezul Philibert del Orme cu Le
premier tome del Arquitecture – 1567 sau germanul Wendel Dietterlin cu Arhitectura – 1593.
secolul XVI au apărut și tratate complexe de arhitectură, dar care nu au urmat
un caracter istoriografic, ci tehnic și concomitent estetic. În opere apăreau
date tehnice despre opere de artă din trecut sau contemporane. Se remarcă cu
enorme influențe în arta renascentistă în această direcție spaniolul Diego de
Sagredo cu Medidas del Romano – 1526,
portughezul Francisco de Holanda cu De
pintura antigua – 1548, italienii Andrea Palladio cu I quattro libri dell arquitecttura – 1570, sau Vicezo Scamozzi cu La ideea de la arquitectura universal –
1615, francezul Philibert del Orme cu Le
premier tome del Arquitecture – 1567 sau germanul Wendel Dietterlin cu Arhitectura – 1593.
 |
| Divina proporţie – Paciolli// Melancolia – Dürer// Pătratul magic – Dürer |
În Renaștere a început să se cristalizeze o
schimbare de mentalitate, separându-se știința de artă. În artă s-a inclus
pentru prima dată poezia, considerată până atunci un tip de filosofie sau chiar
un mod de profeție. Determinantă în acest sens a fost crearea Academiei platoniene din Florența, de către Cosimo de Medicis,
în anul 1459. Această instituție a fost stabilită sub influența filozofului
bizantin Georgios Gemistos Plethon, principalul impulsor al studiului în lumea
latină a limbii grecești, și a operelor lui Platon. Instituția a fost imitată
progresiv și în alte orașe din Italia, și posterior în toate națiunile
europene. În această mare schimbare a intervenit treptata îmbunătățire a
situației și poziției sociale a artistului, datorată interesului pe care nobilii
și comercianții bogați din peninsula italică au început să îl manifeste pentru
frumos. Produsele create de artiști au ajuns să aibă un nou status. Ele au
devenit obiecte destinate consumului estetic și, prin ele, arta a devenit un
mediu de promovare socială. Concomitent s-au dezvoltat școlile de profil,
precum și colecționismul de artă. Tot în acest context prielnic, au apărut
tratate teoretice despre artă precum „De
Pictura” și „De statua” ale lui
Leon Battista Alberti, în 1439, respectiv 1460, sau „Los comentarios” a lui Lorenzo Ghiberti, în 1447. Ghiberti a fost primul care a periodicizat
istoria artei, distingând antichitatea clasică, perioada medievală, și ceea ce
el a numit „renașterea în arte”. În secolul XVI a început să se considere că
arhitectura, pictura și sculptura erau activități ce cereau nu numai
îndemânare, ci și un gen de concepție intelectuală ce le făcea superioare altor
tipuri de manualități. Lua naștere așadar conceptul modern al artei, care de-a
lungul Renașterii a purtat numele de „arte del disegno”, prin care se înțelegea că această activitate – de a
configura conceptual – era cea principală în geneza operelor de artă.
schimbare de mentalitate, separându-se știința de artă. În artă s-a inclus
pentru prima dată poezia, considerată până atunci un tip de filosofie sau chiar
un mod de profeție. Determinantă în acest sens a fost crearea Academiei platoniene din Florența, de către Cosimo de Medicis,
în anul 1459. Această instituție a fost stabilită sub influența filozofului
bizantin Georgios Gemistos Plethon, principalul impulsor al studiului în lumea
latină a limbii grecești, și a operelor lui Platon. Instituția a fost imitată
progresiv și în alte orașe din Italia, și posterior în toate națiunile
europene. În această mare schimbare a intervenit treptata îmbunătățire a
situației și poziției sociale a artistului, datorată interesului pe care nobilii
și comercianții bogați din peninsula italică au început să îl manifeste pentru
frumos. Produsele create de artiști au ajuns să aibă un nou status. Ele au
devenit obiecte destinate consumului estetic și, prin ele, arta a devenit un
mediu de promovare socială. Concomitent s-au dezvoltat școlile de profil,
precum și colecționismul de artă. Tot în acest context prielnic, au apărut
tratate teoretice despre artă precum „De
Pictura” și „De statua” ale lui
Leon Battista Alberti, în 1439, respectiv 1460, sau „Los comentarios” a lui Lorenzo Ghiberti, în 1447. Ghiberti a fost primul care a periodicizat
istoria artei, distingând antichitatea clasică, perioada medievală, și ceea ce
el a numit „renașterea în arte”. În secolul XVI a început să se considere că
arhitectura, pictura și sculptura erau activități ce cereau nu numai
îndemânare, ci și un gen de concepție intelectuală ce le făcea superioare altor
tipuri de manualități. Lua naștere așadar conceptul modern al artei, care de-a
lungul Renașterii a purtat numele de „arte del disegno”, prin care se înțelegea că această activitate – de a
configura conceptual – era cea principală în geneza operelor de artă.
Renașterea a fost o epocă de splendoare
culturală în Europa. Religia a făcut loc unei concepții mai științifice a
omului și universului, luând naștere
umanismul. Cum aminteam, noile descoperiri geografice au făcut ca civilizația
europeană să ajungă treptat în toate continentele, iar inventarea tiparniței a
presupus o universalizare a culturii. Arta se inspiră așadar în arta
antichității clasice grecești și greco-romane, și astfel se vorbește de o
„renaștere” artistică venită după obscuritatea medievală. Survin noi modele de
reprezentare inspirate din natură, precum și folosirea tridimensionalității.
Arhitectura a recuperat modelele clasice și le-a reelaborat într-un concept mai
naturalist, dar și cu baze științifice. Sculptura a căutat de asemenea
perfecțiunea idealizată a clasicismului. Renașterea
a constituit aşadar reîntoarcerea artei la formele estetice din antichitatea
clasică. În perioada timpurie, Giorgione a eliberat culoarea de dominația
desenului și a abordat nudul. Leonardo da Vinci aduce în pictură inovația tehnică
numită sfumato, iar Michelangelo exprimă prin personajele sale acea consacrată
„terribilita” – forță supraomenească.
Rafael realizează efecte cromatice în tonuri calde, vii, luminoase și
exprimă în pictură senzualitate și liniște. Modulații cromatice fără precedent
întâlnim și la Tiziano. Pictura a suferit o notabilă evoluție de la formele medievale
la formele naturaliste cu tematică profană sau mitologică, alături de cea
religioasă creștină. Remarabili pe lângă cei amintiți deja, sunt Botticelli,
Perugino, Piero della Francesca, Andrea Mantegna, Albert Dürer sau Pieter
Brueghel. Van Eyck introduce pictura în ulei, culorile devenind transparente.
Se realizează așadar o apropiere a chipului reprezentat de perfecțiunea
anatomică.
culturală în Europa. Religia a făcut loc unei concepții mai științifice a
omului și universului, luând naștere
umanismul. Cum aminteam, noile descoperiri geografice au făcut ca civilizația
europeană să ajungă treptat în toate continentele, iar inventarea tiparniței a
presupus o universalizare a culturii. Arta se inspiră așadar în arta
antichității clasice grecești și greco-romane, și astfel se vorbește de o
„renaștere” artistică venită după obscuritatea medievală. Survin noi modele de
reprezentare inspirate din natură, precum și folosirea tridimensionalității.
Arhitectura a recuperat modelele clasice și le-a reelaborat într-un concept mai
naturalist, dar și cu baze științifice. Sculptura a căutat de asemenea
perfecțiunea idealizată a clasicismului. Renașterea
a constituit aşadar reîntoarcerea artei la formele estetice din antichitatea
clasică. În perioada timpurie, Giorgione a eliberat culoarea de dominația
desenului și a abordat nudul. Leonardo da Vinci aduce în pictură inovația tehnică
numită sfumato, iar Michelangelo exprimă prin personajele sale acea consacrată
„terribilita” – forță supraomenească.
Rafael realizează efecte cromatice în tonuri calde, vii, luminoase și
exprimă în pictură senzualitate și liniște. Modulații cromatice fără precedent
întâlnim și la Tiziano. Pictura a suferit o notabilă evoluție de la formele medievale
la formele naturaliste cu tematică profană sau mitologică, alături de cea
religioasă creștină. Remarabili pe lângă cei amintiți deja, sunt Botticelli,
Perugino, Piero della Francesca, Andrea Mantegna, Albert Dürer sau Pieter
Brueghel. Van Eyck introduce pictura în ulei, culorile devenind transparente.
Se realizează așadar o apropiere a chipului reprezentat de perfecțiunea
anatomică.
Arta greacă lucra cu o reprezentare vizuală
realistă, prin perspectiva liniară, cea romană a creat mixajul linar-axonometric
ce sugera spațiul tridimensional, iar Renașterea a utilizat perspectiva liniară
și aeriană și a perfecționat tridimensionalitatea în pictură.
realistă, prin perspectiva liniară, cea romană a creat mixajul linar-axonometric
ce sugera spațiul tridimensional, iar Renașterea a utilizat perspectiva liniară
și aeriană și a perfecționat tridimensionalitatea în pictură.
În episodul următor vă aştept să continuăm călătoria noastră prin arta picturii,
savurând extravagantul stil manierist, rafinatul baroc şi frivolul rococo. Pe
curând!
savurând extravagantul stil manierist, rafinatul baroc şi frivolul rococo. Pe
curând!
Istoric de artă,
Cosmin Popa
1 Erwin Panofsky, Vida y arte de Alberto Durero, p. 309.
(t.n.).
(t.n.).
