Dacă, în primăvara acestui an, cititorii publicaţiei noastre au putut afla despre soţii Costică şi Geta Gherghinoiu, doi câmpineni îndrăgostiţi de natură şi bolnavi de microbul drumețiilor montane, care în fiecare zi iau la pas trasee din Munţii Bucegi şi masivele învecinate, astăzi vă prezentăm un alt pensionar câmpinean mare amator de mişcare în aer liber.
Îl veţi cunoaşte, aşadar, în cele ce urmează, pe Paul Mihăilescu, aflat în al 65-lea an al vieţii sale, fost inginer la uzina Neptun, în prezent, proprietarul unui magazin cu de toate, situat peste drum de Complexul Maya. Şi el iubeşte munţii, dar nu neapărat ca un pătimaş amator de drumeţii, ci mai degrabă cu inima unui îndrăgostit incurabil de sporturile de iarnă, dintre care schiul este cel mai aproape de sufletul său. Din copilărie a îndrăgit schiul şi patinajul, mai ales după ce părinţii i-au cumpărat schiuri şi patine, cu care personajul nostru se dădea toată iarna pe pantele Muscelului şi pe bălţile îngheţate din lunca Prahovei. Acest din urmă loc era, în acele vremuri, când nu fusese construit DN1, un ţinut aproape sălbatic şi de un farmec inefabil, luat în stăpânire de copiii cartierului învecinat ca și cum ar fi fost un regat al celor mai fragede vârste, al distracţiilor şi al jocurilor copilăriei.
După ce s-a căsătorit, prins cu treburile afacerii sale comerciale, dar şi cu cele dedicate îngrijirii familiei, a copilului ce a urmat căsătoriei, personajul nostru nu a mai avut timpul necesar pentru a merge la schi. Nici săptămânal, nici lunar, ba chiar nici anual nu a mai ajuns în Bucegi, ca altădată, în tinerețile sale năzdrăvane, ca să taie măiastru zăpada pârtiilor montane cu schiurile lui fermecate. Sportul său iubit a fost abandonat vreme de vreo 15 ani. Ca să-și păstreze o bună formă fizică, se ducea însă periodic la un patinoar din Ploiești. Nemulțumit de cât sport făcea, acum vreo cinci ani, Paul Mihăilescu și-a cumpărat o pereche de patine cu role de calitate superioară, semiprofesionale, și a început să învețe să meargă pe ele. Considerabila sa experiență în patinajul pe gheață i-a fost de un real folos, întrucât a învățat rapid să meargă pe role. Astfel, după numai un an, a postat un film pe youtube în care parcă dansa pe role, într-un ritm rapid (pe muzică rock), executând cu ușurință mișcări și procedee specifice patinajului pe gheață. După încă un an, a fost filmat din nou de fiul său, Bogdan, care i-a postat și acest al doilea film pe internet. Ambele filme, în care mișcările pensionarului dansator pe role fac să se oprească trecătorii în loc, muți de admirație, pot fi văzute prin accesarea motorului de căutare cu mențiunea „Mihăilescu Paul, patinaj pe role”.
Încheiem aici preambulul acestui articol, invitându-vă, în continuare, să îl cunoașteți mai bine pe Paul Mihăilescu – pensionarul care dansează pe role, la o vârstă la care destui pensionari se mișcă greu fără bastoanele de sprijin.
Patinele copilăriei: fier forjat îndoit peste bocanci
„M-am născut în Câmpina, în anul 1954. Părinții mei erau din Curtea de Argeș (tata) și din Vălenii de Munte (mama). Mai am doi frați mai mari, Marian și Nicolae, stabiliți la Bănești. După Revoluție m-am căsătorit cu Mihaela, marea dragoste a vieții mele. Avem împreună un băiat, Bogdan, student la Electronică în București. Mama trăiește și are o vitalitate de invidiat pentru anii săi. Probabil, forma mea fizică este o moștenire de la una din genele mamei. Am copilărit într-un cartier mărginit de blocurile cu 10 etaje de pe Bulevardul 23 August (actualul Carol I), clădirea Liceului Pintilie (actualul, Forestier), Bulevardul Culturii și lunca Prahovei. Părinții aveau o casă și am trăit la curte multă vreme. Am avut o copilărie frumoasă, veselă, ai mei reușind să ne facă să nu simțim unele lipsuri ale traiului sub comunism. Nu m-am numărat printre copiii cu cheia la gât, din ultimii ani ai dictaturii Ceaușescu. Ideologia comunistă a promovat multe chestii mizerabile, dar pentru că exista o siguranță a zilei de mâine și o rată a infracționalității mult redusă față de cea din zilele noastre, părinții aveau încredere în noi și în siguranța mediului natural în care mă jucam împreună cu alți copii de aceeași vârstă. Copilăria era plină de jocuri în mijlocul naturii, uneori o natură ușor sălbatică și destul de departe de lumea civilizată. Erau deci niște jocuri în mediul natural, nu în cel virtual, cum sunt astăzi jocurile care îi țintuiesc ore în șir pe copii și adolescenți în fața calculatoarelor, laptopurilor, tabletelor, telefoanelor inteligente, deformându-i din punct de vedere fizic și uneori, din păcate, și sufletesc. Pe drumul de la IREP, ale cărui serpentine coboară în pante abrupte, ne dădeam cu sania și cu patinele, atingând la poalele dealului viteze amețitoare. În vacanțele de iarnă, stăteam acolo de dimineață până seara, ajungând acasă cu picioarele aproape înghețate, pe care mama mi le încălzea așezîndu-le pe cărămizi fierbinți, ținute în cuptorul sobei. Erau jocuri în care ne fortificam organismul și îl întăream cu sănătate. Pentru că părinții mei și ai colegilor mei de joacă nu erau oameni cu stare, nu ne puteau cumpăra patine și atunci ne confecționam noi niște așa-zise patine, care erau niște bucăți de fier forjat pe care le treceam pe sub talpa încăltămintei și le îndoiam peste bombeul bocancilor și peste șireturi, capătul celălalt fiind îndoit în așa fel încât să țină cât mai strâns partea din spate a bocancului, cea care cuprindea călcâiul. Chiar dacă șmirgheluiam cât puteam „șinele” acestor patine improvizate, de multe ori ele săreau de pe bocanci, strânsoarea nefiind de lungă durată. Dar, cu toate acestea, ne descurcam destul de bine cu asemenea patine din fier forjat, iar cine reușea să le confecționeze era tare mândru de ele”, ne povestește Paul Mihăilescu.
Hochei pe gheața bălților Prahovei
„După o vreme, ai mei mi-au cumpărat patine din comerț cu care patinajul pe gheață mi se părea mult mai ușor. Erau patine cu bacuri care strângeau rama bocancului (la călcâi și la partea din față a labei piciorului), prin înfiletare, cu ajutorul unei cheițe. Bocancii noștri aveau talpa groasă și rezistentă, dar după ce îi udam, stând toată ziua cu ei în zăpadă, se mai înmuiau, iar rama începea să se îndoaie la strângerea bacurilor, ba chiar să se și deformeze. Pentru asta primeam dojenile părinților, dar supărarea lor nu ținea mult, astfel că jocurile copilăriei nu-și pierdeau deloc din strălucire și farmec. Țin minte că adesea ne jucam hochei pe gheața bălților de la marginea râului Prahova. Pucul era o cutie de conservă goală, dintre cele pentru pate de ficat, iar crosele ni le făceam din crengi mai groase de copac, care aveau un capăt strâmb. Am o amintire cu ceva adrenalină de la un astfel de meci de hochei. Se întâmpla uneori să se spargă gheața bălții pe care jucam hochei. Așa am pățit și eu, ba mai mult, când mi-am scos piciorul din copca formată, am văzut că patina îmi căzuse în apă. Am căutat-o cu mâna în apa tulbure și extrem de rece, de mică adâncime totuși, cam de o jumătate de metru, și am găsit-o într-un final. Așa ud, am continuat să joc. Nimeni nu se ducea acasă, chiar ud leoarcă la picioare, cum ajunsesem și eu atunci, pentru că orice „dezertare” de pe teatrul de operațiuni al copilăriei, de pe teatrul bătăliilor din jocurile de copii, putea să strice echilibrul partidei, lucru de neacceptat de către companionii de joacă,” ne mai precizează interlocutorul nostru.
35 de zile de schi pe sezon
La primul său salariu, Paul Mihăilescu și-a cumpărat prima pereche de schiuri. Nu a avut prea mulți bani disponibili, așa că nu și-a putut cumpăra o pereche performantă, cu canturi metalice, cu care să poată tăia mai bine zăpada. Schiurile sale aveau canturile tot din lemn, care, în timp, de la contactul cu relieful mai dur, se zgrijeleau sau, uneori, chiar se rupeau. Legăturile de schiuri, pe vremea aceea, nu erau din cele moderne ale zilele noastre, care îți prind fix călcâiul și partea din față a labei piciorului. Erau niște legături cu două bacuri în față, pe post de opritoare ce îți fixau vârful bocancului, și cu un arc de prindere care trecea din față până după călcâi, având o pârghie în față. Această pârghie putea fi dată spre înainte, poziție care tensiona arcul astfel încât să-ți poată prinde călcâiul. Călcâiul nu era fixat complet, puteai să îl ridici puțin, arcul de prindere fiind totuși elastic.
„Schiam cu o mare pasiune, chiar dacă nu aveam echipamente performante. Schiam pe versanții dealului Muscel, dar și pe un drum care coboară în pantă abruptă spre DN1, plecând de lângă Capela Hernea. Imi aduc aminte că improvizam mici trambuline din zăpadă foarte bine tasată, trambuline cu ajutorul cărora făceam salturi de câțiva metri. Mai târziu, mi-am cumpărat schiuri Combi R, cu canturi metalice, făcute la Reghin, cu care mă duceam să schiez la Sinaia și la Predeal. Apoi, mi-am luat o pereche de schiuri mai bune, Topaz, fabricate tot la Reghin, cu care mi-am perfecționat stilul de a schia. Când lucram la Neptun, mi-aduc aminte că organizam, noi, cei câțiva schiori împătimiți, Cupa Neptun, la care invitam și iubitorii de schi din Institutul de Petrol și Gaze. La rândul lor, cei de la Institut făceau și ei o cupă și ne invitau. Pe atunci, sâmbata nu era liberă (în ultimii ani ai comunismului era o sâmbătă liberă pe lună), și cu toate că nu ne duceam la Sinaia decât duminica, tot reușeam să avem circa 35 de zile de schi pe sezon, ceea ce spunea multe despre pasiunea mea. Norocul nostru era că la Sinaia, la Cota 2000 sau la Valea Dorului, pârtiile erau acoperite de zăpadă până în mai, mai ales după ierni cu ninsori abundente. Acum vreo șapte ani, am prins iar drag de patinaj și am început să mă duc la Ploiești, la Sala Olimpia, cu fiul meu și prietena lui. Nu mai patinasem din copilărie, dar se pare că nu am uitat patinajul, pentru că m-am descurcat bine, apoi, din ce în ce mai bine. Făceam sărituri și figuri tot mai complicate, învățate din filme pe care le-am găsit postate pe net. Patinajul pe gheață m-a ajutat foarte mult doi ani mai târziu, când aveam să îmi găsesc o nouă pasiune sportivă: patinajul pe role”, ne mărturisește Paul Mihăilescu.
„Uite, mamă, un bătrân pe role!”
De cinci ani, Paul Mihăilescu și-a găsit o nouă pasiune sportivă: patinajul pe role. Prin anul 2003 și-a cumpărat niște patine cu rotile foarte performante, plus cotiere, genunchiere, palmare și tot echipamentul de protecție necesar unui patinator profesionist. Dar mai bine îl lăsăm să povestească singur despre ultima sa pasiune.
„Prin 2003 mi-am cumpărat niște patine cu rotile foarte bune; am dat peste 600 de lei pe ele. Având și bogata experiență a patinajului pe gheață, am învățat rapid să patinez pe role. Fără îndoială, patinajul pe role constituie ultima mea pasiune. Dacă nu se întâmplă ceva deosebit, în fiecare seară, la ora 19.00, ies cu patinele pe stradă și patinez o oră, de regulă. A început și lumea să mă cunoască pe stradă sau atunci când merg la cumpărături. Am dus un aragaz unui prieten la Telega și m-a recunoscut imediat nepotul lui: «Sunteți tipul cu rolele din fimele de pe YouTube, v-am recunoscut», mi-a spus el. Am încercat să fac pe role toate figurile pe care le fac pe gheață, și multe mi-au reușit. Ca umor, pot să vă spun că, într-o zi, un copilaș care era cu mama lui și mă urmărea de pe trotuar, i-a spus mamei sale: «Uite, mamă, un bătrân pe role!». I-am zâmbit chiar dacă partea cu bătrânețea nu m-a înseninat prea tare, ba chiar m-a făcut melancolic. Altădată, niște puștani, mult mai mari, de 14-15 ani, mi-au aruncat din mers o remarcă hazlie, chiar dacă se făceau că vorbesc între ei, nu cu mine: «În iarna asta, Moș Crăciun nu mai vine cu sania cu reni, ci cu patinele cu rotile». După ce am început patinajul pe role, am început să merg iarăși la munte pentru schi. Cel mai mult mi-a plăcut la Bansko, în Bulgaria, pentru că au un domeniu schiabil la cele mai înalte standarde, incomparabil cu ce avem noi în Carpații noștri”, ne mai mărturisește pensionarul care dansează pe role. Și când spunem dansează, și scriem acest verb fără ghilimele, știm noi foarte bine de ce.
În cazul în care sunteți curioși să aflați dacă aprecierile noastre sunt obiective, vă sfătuim să intrați pe YouTube tastând „Mihăilescu Paul, patinaj pe role”. Personajul nostru, pentru că deja este un personaj recunoscut de tot mai mulți câmpineni, este un model de vivacitate și de sănătate, la vârsta sa. Are 1,70 metri înălțime și 62 de kilograme. Barba îi îmbătrânește chipul, dar mișcarea îi întinerește fizicul. Care este secretul vitalității sale aflăm chiar de la el: „Secretul formei mele fizice poate fi rezumat în trei cuvinte: mișcare, sport, sănătate. Nu am descoperit eu America, desigur, făcând asemenea afirmație. Nu duc o viață sportivă la modul absolut. Fumez și beau alcool, dar fumez moderat și beau alcool moderat. Totul cu măsură, cum spuneau și grecii din antichitate. Dacă având acestea te încumeți la o viață cu multă mișcare, îți faci viața mai frumoasă și corpul la fel. Mesajul meu către tinerii câmpineni care nu se dezlipesc din fața calculatorului este următorul: o viață fără excese, o sănătate fără fisuri”.
Adrian BRAD
