Păsări de pradă în Piaţa Centrală

Oraşul nostru se poate lăuda cu o piaţă deosebită, curată, aerisită, luminoasă, în care se comercializează marfă de cea mai bună calitate. În faţa pieţei s-a format treptat un fel de agoră câmpineană. Întocmai vechilor greci, care se strângeau în centrul oraşului ca să discute problemele cetăţii Atena, şi la noi, zilnic, pe bănci sau grupaţi, în picioare, în diverse mici cenacluri, o seamnă de câmpineni, mai ales vârstnici, discută cu înflăcărare subictele politice care sunt la ordinea zilei. Auzi în piaţă analize mai pasionale decât cele de la tv. Tot aici se organizează periodic şi târguri de bunătăţi sau de artizanat care atrag multă lume. Probabil că în prezent e locul cel mai animat al oraşului, în care câmpinenii vin nu numai pentru cumpărături, dar şi ca să stea de vorbă. 

De mai mulţi ani însă au apărut în zonă şi nişte indivizi supărători, adevăraţi profesionişti ai tapatului, care abordează un stil menit să te pună în dificultate. Unii dintre ei, cu mult aplomb, îţi întind mâna, iar tu, din reflex, răspunzi la salut. Mai apoi, cu o mină foarte optimistă şi veselă încep o conversaţie de parcă te-ar cunoaşte de când lumea. Nedumerit, nu ştii ce să crezi, până când în final îţi solicită un împrumut, o sumă destul de importantă, pe care dacă eziţi începe să o reducă simţitor. Nu te lasă în pace până nu pleacă cu ceva în buzunar. Alţii, mult mai rafinaţi, te abordează cu un salut politicos, o adevărată reverenţă, au informaţii despre tine destul de amănunţite, te apreciază la superlativ pentru carieră, activităţi, chiar şi înfăţişare, făcându-ţi complimente pentru cât de bine arăţi, iar dacă în final vede că nu marşezi, solicită cu o bine jucată timiditate o oarecare sumă pe care, după ce o primeşte, te copleşeşte cu mulţumiri. Dacă lucrul acesta s-ar întâmpla o dată, de două ori pe lună, nu ar fi prea deranjat, dar el se repetă zilnic. Uneori, îmi este teamă să mai trec prin piaţă, pentru că aceste personaje, ca nişte păsări de pradă, se năpustesc asupra ta nelăsându-ţi nicio scăpare. Până la urmă, aş accepta din când în când să-i ajut, dacă aş şti că cer bani pentru o nevoie presantă, dar din nefericire, cum îşi fac plinul, se şi înfundă într-o crâşmă.

Nu aş vrea să se înţeleagă că mă refer la acei bieţi cerşetori care, loviţi de handicap, de boală sau de bătrâneţe, cer cu umilinţă un mic ajutor. Mă refer la acei tapeuri de meserie, care atunci când sunt refuzaţi devin insolenţi şi agresivi. 

Pentru exemplificare, redau un episod petrecut cu o vreme în urmă, când la Carrefour se puteau cumpăra preparate calde la un geam deschis spre piaţă. Îmi făceam ca de obicei cumpărăturile, când un tip aşezat pe bancă, lângă geam, pe care nu-l cunoşteam, m-a abordat strigându-mi: “Aline, ia-mi un sandviş cald!”. De regulă  satisfac aceste cereri, dar în acest caz m-a deranjat tonul individului,  care era pur şi simplu un obraznic, drept pentru care l-am refuzat. Mi-am luat cumpărăturile şi plecând am auzit cum striga în urma mea: “Să-ţi stea în gât!” Relatând episodul unei distinse doamne, aceasta, încercând să mă consoleze, mi-a povestit un banc. În fiecare zi, un cetăţean ieşit la plimbare dădea unui personaj asemănător celui amintit de mine, o sută de lei. Într-una din zile, i-a dat numai zece lei şi l-a anunţat că de aici înainte, deoarece i-a reuşit copilul la facultate, trebuie să facă economii şi nu-i va mai putea da mai mult. Răspunsul, care a venit prompt, a fost: “Vrei să-ţi întreţii copilul pe banii mei!” 

Acesta este şi comportamentul profesioniştilor la tapat care îşi fac veacul în Piaţa noastră publică, obraznici, agresivi, care consideră un drept al lor să primească pomană în loc să se ducă la muncă. Sunt convins că dacă le-aş solicita să vină să grebleze sau să facă curăţenie în grădina mea s-ar socoti profund jigniţi, asemenea personajului din bancul amintit.

Alin CIUPALĂ