Parcul Istrati, o zonă uitată de autorităţi

 Un parc uitat de toţi

Parcul Constantin Istrati este cel mai puţin cunoscut spaţiu verde şi de agrement din Câmpina. Şi cel mai uitat de către reprezentanţii administraţiei locale. Pe nedrept, spunem noi, căci locaţia are un bun potenţial pentru a oferi localnicilor (cu doar câteva amenajări, absolut necesare) o oază de relaxare într-o zonă verde retrasă, dar nu foarte îndepărtată de centru, din care se poate admira o panoramă a Văii Prahovei, deschisă spre Poiana Câmpina. Şi chiar dacă investiţia ar fi mai costisitoare, protecţia mediului merită sacrificii. Parcul este situat pe partea dreaptă a străzii Pictor Nicolae Grigorescu (care coboară spre Gara Câmpina) şi are o suprafaţă apreciabilă, fiind mărginit, în partea cea mai înaltă a sa, de una din laturile gardului Şcolii de Poliţie şi, parţial, de strada Constantin Istrati, care se termină la poarta secundară a Şcolii şi la cele trei blocuri de locuinţe care îi aparţineau cândva. Această zonă verde sortită uitării poartă numele savantului chimist de renume internaţional, prima personalitate care s-a stabilit în aşezarea câmpineană, dintr-o triadă ce avea să-i conţină, în ordinea cronologică a stabilirii, pe Bogdan Petriceicu Hasdeu şi pe Nicolae Grigorescu. Aşa cum, din tripleta de aur amintită, Istrati este cel mai puţin pomenit, şi parcul care îi poartă numele este cel mai neglijat de către autorităţile locale. În afară de copaci frânţi (probabil, sub trăsnete sau sub rafale puternice de vânt), o impresie neplăcută oricărui trecător lasă coteţele şi ţarcurile ce le înconjoară, pe care unii locuitori ai blocurilor din vecinătate le-au ridicat aici. Pe sub gardul Şcolii de Poliţie iese un fir de apă, de la un izvor aflat în incinta acestei unităţi. Firicelul de apă coboară în mici cascade până la strada Pictor Grigorescu (pe alocuri, cascadele sunt formate din depuneri de peturi şi gunoaie), stradă pe sub care trece printr-un canal, pentru a coborî apoi spre Prahova, în care se şi varsă. Pârâiaşul susură dezolant şi semipoluant, deşi, nu cu mari cheltuieli, el ar putea fi regularizat sau, măcar, amenajat discret de mâna omului, în aşa fel încât apa şi malurile sale să fie verzi şi nu de alte culori. Aproape de gardul Şcolii de Poliţie, pe o culme, se află o platformă betonată, construcţia semănând, de departe, cu un bunker. Este, de fapt, o veche staţie de sortare a apelor reziduale colectate din fosta canalizare menajeră a Şcolii, construcţia datând de acum cinci decenii şi reprezentând un fel de ministaţie de epurare a apelor menajere; o metodă practicată acum o jumătate de veac. În perioada comunistă, când normele de mediu nu erau deloc respectate, se puteau trata şi în acest fel reziduurile menajere: cu clor şi alte substanţe şi metode mai puţin riguroase. Nişte guri de vizitare postate pe placa de beton cu o grosime impresionantă lasă privirilor mai curioase posibilitatea de a vedea cât de adânc poţi coborî pe treptele încastrate ale acestor tunele verticale. Nenorocirea (care, dacă nu s-a intâmplat până acum, are destule şanse de a se produce în viitor) este că mai multe guri de vizitare sunt lipsite de plasele de protecţie cu care au fost prevăzute iniţial, iar copiii riveranilor (ca orice copii), nu pot fi opriţi să cutreiere parcul şi să ajungă la această construcţia abandonată şi la gurile sale sub care se cască un hău de peste zece metri. Într-o râpă mascată de copaci şi vegetaţie, nişte cetăţeni lipsiţi de bun-simţ au aruncat numeroase resturi de moloz, ţigle şi cărămizi sparte. Drept pentru care nici cetăţeni nu pot fi numiţi, căci cetăţeanul adevărat are grijă de cetatea în care locuieşte. E drept că nici lipsa de iniţiativă a municipalităţii, care a lăsat de izbelişte această zonă, nu poate fi considerată o dovadă de spirit civic. Parcul poate fi reabilitat cu fonduri modeste, alocate de la  bugetul local fără a împovăra deloc “vistieria” comunităţii câmpinene.

Trei subsoluri de blocuri ca nişte haznale 
Puţin mai sus de parc, la cele trei blocuri de lângă poarta Şcolii, amintite ceva mai devreme, problemele de poluare sunt mai acute. Proprietarii apartamentelor vândute după Revoluţie, care nu mai sunt, de ani buni, în proprietatea unităţii de învăţământ mediu a Poliţiei Române, consideră că sunt marginalizaţi şi abandoonaţi de autorităţi din cauza faptului că locuinţele lor au rămas racordate la canalizarea menajeră a Şcolii. Această canalizare se înfundă adesea, iar reziduurile refulează în subsolurile blocurilor făcând ca mirosurile pestilenţiale să urce până în apartamentele oamenilor. Mai mulţi locuitori ai zonei au vrut iniţial să facă o plângere adresată Primăriei, prin care solicitau să fie debranşati de la canalizarea Şcolii şi să fie racordaţi direct în canalizarea străzii Ctin Istrati, deci în reţeaua publică  a apelor menajere. Întrucât li s-a spus că nu sunt fonduri şi că investiţia la care s-au gândit ar putea fi realizată doar pe cheltuială proprie, oamenii au renunţat la proiectul lor. Unul dintre iniţiatori (ne-a rugat să nu-i divulgăm numele) ne-a declarat că “nu este deloc complicat, se poate face un branşament prin spatele blocurilor, pe lângă gardul Şcolii de Poliţie. Atâta lucru merităm şi noi. Nu mai zic că plătim şi canalizare pluvială, iar noi nu avem aşa ceva, apele scurgându-se datorită pantei terenului până în Parcul Istrati şi, de acolo, mai departe în Prahova.” Interesându-ne la Compania de Apă, am aflat că din fondurile provenite din cota de dezvoltare a companiei (ultimele fonduri de acest tip, întrucât Hidro Prahova, în continuare, va aplica un tarif unic), cu aprobarea Consiliului Local, se poate realiza investiţia dorită de cetăţenii de la blocurile din capătul străzii Ctin Istrati. În jocul distribuirii fondurilor de investiţii, mingea se poate considera că este, acum, în terenul municipalităţii.