Păgânismul stalinist în apoteoză: POEŢI DUPĂ GRATII

Mânăstirea Petru Vodă a tipărit, în anul 2010, volumul „Poeţi după gratii” – 630 de pagini de versuri scrise de 58 de români închişi şi torturaţi în citadelele negre ale regimurilor comuniste ale lui Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu: Jilava, Mislea, Aiud, Gherla, Piteşti, Poarta Albă, şamd. Numai o parte din miile de condamnaţi politic de „Evangheliile” opricininei româneşti, instalate la 23 august 1944, în România „eliberată” de Armata Roşie, la porunca Tătucului Djugaşvili, tragicii poeţi publicaţi între coperţile cărţii de faţă, reprezintă o cutremurătoare Coloană a Demnităţii. După 21 de ani de libertate în numele cărora Ei au suferit şi au murit, în vreme ce, după apusul brusc al „iepocii clasei muncitoare conducătoare, de la oraşe şi sate”, pe 22 decembrie 1989, haitele de parveniţi la putere, decimează bogăţiile şi valorile României, întoarcerea către aceşti adevăraţi Eroi ai Neamului, ne rămâne singura probă a blestemelor căzute pentru totdeauna, deşi prea târziu, peste hidra leninisto-stalinist-kaghebist-securistă retezată acum 31 de ani. 

…Acum 9 ani, într-o seară de luni, 4 aprilie, față-n față cu o asistenţă tăcută, încruntată şi îndurerată. Mută, ascultă relatările a doi dintre nefericiţii poeţi români, care pătimiseră în celulele dictaturii comuniste: Paula Romanescu şi Gheorghe Jijia. Povesteau umbriţi de amărăciunile îndurate, cu patosul acelora care, cu credinţa în Dumnezeu, în fapt ne demonstrau cât de tari rămăseseră în faţa vicistitudinilor din închisorile prin care trecuseră şi de ce atâţia dintre noi – ceilalţii, obedienţii – avem să purtăm mustrarea asta până la moarte – nu aveam curajul a-i privi în ochii sfârşiţi de suferinţă. Protagoniştii ne-au citit din poeziile lor, unele tipărite (Paula Romanescu), altele, aşternute pe hârtie (Gheorghe Jijia), toate – clocotind de nemărginită durere şi incredibilă iertare a călăilor! Motto-ul serii: „Să spui tuturor că nu am făcut nici un compromis !”, semnat de George Manu – unul din Vinovaţii fără Vină ai întunecatei a doua jumătăţi a secolului XX. Strigătele acestea nu se vor stinge niciodată!

Poet, dramaturg, eseist și ziarist, născut pe 2 martie 1905, la Câmpulung, decedat în 29 aprilie 1975. Doisprezece ani de închisoare. Opt volume de versuri. Detenţie (!) începută sub domnia lui Carol al II-lea. Ion Antonescu voia să-l trimită pe front. Urmare suferinţelor îndurate,moare prin congestie cerebrală, măcinat de hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare.

„(…) Vă privesc prinse zdravăn de glezne cu nituri/ fac un pas, vă aud zornăind fierăria./ Crâncen mă simt priponit de granituri,/ aşa m-a legat de a veşnicia” (Lanţuri); „Cât îi noaptea înaltă,/ cimitirul cu taine tresaltă./ Cât îi lună cu coame,/ crucilor parcă li-e foame;/ din gropi, din nămol, osândiţii,/ uscaţii, flămânzii, lihniţii,/ cu braţele-ntinse spre lună/ îi cer pâinea caldă şi bună./ (…) Şi gropile-şi spun între ele în şoapte:/ – Hei, mâine ori poimâine noapte,/ poate-o scrâşni sub noroi/ şi 632/ sau 807.” (Cimitir de deţinuţi)

Douăzeci şi cinci de ani muncă silnică, în lotul Antonescu, din care execută 15. Cinci volume de versuri tradiţional ortodoxe. Îndură exterminările tipice de la Zarca Aiudului. „Şoim peste prăpastie” – al şaselea şi ultimul volum de poezii. Se stinge la 21 august 1972 în Bucureşti.

„(…) Pe ziduri de cetăţi/ M-am îndârjit să lupt,/ Pândar de bunătăţi/ Din care nu mă-nfrupt.// (…) Iar dragostea de neam/ M-a-nflăcărat să-i cânt/ Moşia unde n-am/ Doi paşi pentru mormânt.// Şi pentru-aceasta fac/ Osânda cea mai grea,/ Nici zdreanţa-n care zac/ Nu e măcar a mea.// (…) Şi dacă-am fost poet/ Şi luptător pe rând,/ Sunt astăzi un schelet/ ce spânzură de-un gând// (…)” (Cântec după gratii).

Membru activ al Tineretului naţional-ţărănist, împotriva Diktatului de la Viena. Studii filologice şi o teză de doctorat cu George Călinescu. Profesor universitar. După 1990, vicelider al Partidului Naţional Ţărănesc.

„Azi, mi-am văzut figura în tinetă…/ Cu părul tuns, cu ochii adâncaţi,/ Cu-obrajii văruiţi şi subţiaţi…/ de parcă-aş fi ieşit din eprubetă!// Zâmbesc… şi… uite, cineva-mi răspunde/ Cu-o strâmbătură rece, de muzeu/ Ce-mi spune speriat: nu-s eu…/ Şi spaima mă-ncovoaie, mă pătrunde.// Am fost vreodată şi eu om ca voi/ Cuprins într-a vieţii tarantelă,/ Privind la soare, fără de cartelă,/ Şi primăverile cu părul lor vâlvoi…?!// Nu! M-am născut aici cu şobolanii/ Să rod cu ochii gratiile grele,/ Să peticesc cu rime şi cu stele/ Cămăşile ce le purtară anii.// Mă fură gânduri alte, mai durute,/ Şi-un vieţaş îmi află leacul:/ – Ţepelea, lasă, bă, capacul!/ Ce naiba, tu nu simţi că pute…?!” (Portret într-o tinetă).

Pe numele adevărat de Robert Cahuleanu, născut în Basarabia. Condamnat la 18 ani, a treia oară arestat, îndură detenţia la Canal şi la Gherla. Poezii anti-comuniste. Literatură pentru copii şi umoristică.

„Îţi simt pe os răceala din inelul/ ce-mi înconjoară vrutul nenoroc,/ brăţara mea, turnată din oţelul/ furat din munţi şi biruit în foc!// O, cum începe gândul să se zbată/ când îţi privesc destinul închircit,/ că nu-ţi fu dat, cătuşă blestemată,/ s-ajungi în mâna neamului cuţit!” (Inscripţie pe o cătuşă). „Netrebnic hârb de tablă cu rugina/ arzând pe lângă răni de cositor,/ în tine-mi duc amiezile şi cina/ şi timpul orb cu tine mi-l măsor.// Iar dacă-ţi sorb fiertura străvezie,/ mă-ntreb cu foame când ajung la fund:/ cum de-a rodit atâta sărăcie/ pământul meu?… Şi nu ştiu să răspund!” (Inscripţie pe un castron).

Profesor universitar, Subsecretar de Stat. Zece ani de temniţă grea, alături cu Mircea Cancicov şi Mircea Vulcănescu. 

„Mi-e foame, mi-e de pâine,/ dar pâinea e visul frumos/ şi-n viaţa amară de câine/ mă simt înfrăţit cu Hristos,// Mă culc pe vergele de fier,/ Durerea mi-ajunge la os,/ dar gândul se-nalţă la cer,/ mă simt înfrăţit cu Hristos.// Păzit de tâlhari şi de hoţi/ văd lumea întoarsă pe dos,/ lumina mea-i iartă pe toţi/ mă simt înfrăţit cu Hristos!” (Mărturisire). „În sihăstria de beton şi fier/ s-au strâns tăcerile din univers,/ o frunte tristă-şi caută alt cer/ şi timpul parcă s-a oprit din mers.// Dar din adâncul sângelui amar/ zvâcneşte ca un clopot în chindie…/ O inimă, din umbra ei de har,/ aşteaptă adevăr de bucurie”. (Aşteptare, Aiud, 1948).

Aromâncă. Licenţiată în Economie şi în Medicină. După „eliberare” e medic în Bucureşti şi la Turnu Severin.

„O poartă grea, cu lacăt greu/ De lume mă desparte,/ Deşi adânc în pieptul meu/ O inimă mai bate,// Deşi în sufletu-mi mai cântă/ Şi primăvară şi iubire,/ Deşi în viaţa mea cuvântă/ Puternica Dumnezeire.// Şi dincolo de zid e viaţa…/ Dar viaţa e şi-n pieptul meu,/ Un soare lumii îi scaldă faţa,/ dar peste mine-apasă zidul greu.// Şi clocotul de-afară e/ În sufletu-mi ecou/ Că-ntreaga viaţă de-acum mi-e/ Închisă-ntr-un cavou” (O poartă grea).

Licenţiat în Jurisdicţie şi Filozofie. Secretarul lui Iuliu Maniu. Şaptesprezece ani în 12 închisori comuniste: Canal, Capul Midia, Poarta Albă. După 1990, preşedintele PNŢ-CD. 

„Cerne, Doamne, liniştea uitării/ Peste nesfârşita suferinţă,/ Seamănă întinderi de credinţă/ Şi sporeşte roua îndurării,// Răsădeşte dragostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul !” (Rugă).

În viaţa monahală, Maica Teodora. Licenţiată în greacă şi latină, colaboratoare la Dicţionarul Limbii Române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu. Poeme în „Gândirea”, în volumele „Osana luminii”, „Poemele Iubirii”, „Insula Albă” şi încă alte patru. Mânăstirile Sâmbăta de Sus şi Vladimireşti. Traducătoare din Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Simeon Noul Teolog.

„(…) Priviţi cu teamă sfântă crucea mică,/ Pierdută undeva în ţintirim,/ Fără de cea mai mică floricică,/ Veţi înţelege-atunci că noi trăim.// Sus, sus, deasupra ţării undeva,/ E cerul numai aur şi mătăsuri,/ Cu nori strălucitori de catifea,/ Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.// Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni/ Şi zvon de aripi mari de heruvim,/ Învăluiţi în dragoste trăim,/ Cu capetele-ncinse de cununi.// Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,/ Din noi se-nalţă flacăra cea vie,/ Prin care-n ceruri amintim mereu/ Că este pe pământ o Românie.// Şi dacă neamul plânge la nevoi,/ Noi stăm de veghe sus necontenit/ Şi cerem izbăvire pentru voi,/ Căci numai pentru asta ne-am jertfit.// De-aceea, capul sus vi-l ridicaţi,/ Tu, frate, soră, mamă şi părinte,/ Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi,/ Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!” (Noi nu suntem morţi!).