– interviu cu artistul plastic amator Cristina Dinu –
Cristina Dinu s-a născut pe 9 mai 1987. Are principii bine determinate, însă regula pe care a urmat-o în toţi anii săi de existenţă este una simplă: fără reguli. De mic copil a fost o fire răzvrătită, iar lucrul cu metalul poate confirma natura sa rebelă. A modela, a sculpta într-un material dur şi rece şi a-l face să devină osmoză de mesaje sensibile, nu este la îndemâna oricui!
Povestea Cristinei este ca un fluviu cu multe cascade, este o formă de cunoaştere a omului desprins din tiparul clasic. Cine este interesat să o cunoască, să-i admire lucrările sau să i le cumpere, este aşteptat la Expoziţia “Femeia şi pasiunile ei”, organizată de Clubul Femina, în zilele de 15 şi 16 aprilie la Hala Atelierelor Colegiului “C-tin Istrati” din Câmpina.
– Ceea ce spune fiecare om despre el însuşi, este o poveste. Există o consistenţă între trăiri, experienţe, gânduri şi vorbe, între fapte şi atitudini. Ce poţi să spui tu despre tine însăţi?
– Cred că sunt o persoană cu o voinţă puternică. Adică dacă am reuşit să rezist în domeniul în care activez şi să continui în ciuda tuturor dificultăţilor, cred că am o voinţă sau poate o ambiţie. Sunt o fire foarte curioasă, extrem de curioasă şi îmi plac provocările. Am absolvit Facultatea de Fizică în cadrul Univerităţii Bucureşti şi am un master interdisciplinar în fizică-chimie. Pe lângă acestea, am făcut foarte multe cursuri în diverse domenii. Fiind o fire foarte curioasă, mi-a plăcut să studiez în domenii diferite. Sunt şi contabil, sunt şi administrator reţea, sunt şi antreprenor cu diplomă, sunt şi web designer… Chiar îmi place să ştiu, inclusiv să citesc. Foarte multă lume mă întreabă când mai am timp să citesc. Citesc undeva între 7 şi 15 cărţi pe lună. Am cărţi peste tot, şi în telefon… Ascult cărţi în căşti atunci când nu vreau să mă gândesc la ceva anume sau când lucrez.
– “Pasiunea ne dă semnale care ne călăuzesc în viaţă.” spune Paulo Coelho. Tu ai mai multe pasiuni, care sunt legate succesiv una de cealaltă. Când şi cum a început totul?
– Asta este o chestie la care mă gândesc intens de o vreme încoace! De unde a început toată nebunia şi cred că e un cumul de mai multe evenimente. Unul dintre ele este şi copilăria mea. Mi-a plăcut dintotdeauna să prepar şi să repar. Adică, dacă se spărgea o ţiglă pe casă, eram acolo să o schimb, dacă trebuia vopsit gardul, eram plină de vopsea din cap până în picioare… La 15 ani am început să dau meditaţii ca să strâng bani să îmi iau permisul de motocicletă. De unde a pornit chestia asta, iarăşi nu ştiu! Îmi aduc aminte că primul cuvânt pe care am învăţat să-l scriu a fost “motocicletă”. Nu ştiu de unde şi cum! Fiecare copil visează la ceva, eu visam motociclete. Deci, ceva probabil m-a marcat şi imediat cum am prins momentul am zis “Gata! Îmi iau motocicletă!”. Şi nu pot uita cuvintele tatei care mi-a zis: “Îţi iei motocicletă, te decojesc ca pe o banană!”. Şi, bineînţeles, a trebuit să dau meditaţii ca să strâng banii necesari pentru a-mi îndeplini visul. Şi acesta cred că a fost pasul cel mare, pentru că eram cam singură, nu cunoşteam pe nimeni cu motocicletă şi dacă se strica ceva la a mea, n-aveam la cine să apelez. Am fost nevoită să învăţ singură mecanică. Am demontat-o, am scos fiecare piesă, i-am desenat conturul pe hârtie, am aranjat-o, am montat-o la loc, n-a pornit, iar am desfăcut-o, iar am făcut-o, până la urmă am reuşit. Mi-a luat ceva săptămâni, însă efortul nu a fost în zadar.
– Şi se explică de ce! Ai construit propria ta afacere!
– Da. OMDIC sau în traducere liberă cu dublu sens: Ornamente Metalice de Înaltă Calitate sau Omul Dinu Ioana Cristina. De şapte ani lucrez cu metale şi de aproape trei ani fac artă din metale. Am început cu restaurările de motociclete, reparaţii diverse, înlocuit piese. Am restaurat şi maşini… Am prins câteva lucrări la biserici, am făcut candelabre, am făcut cruci şi mici reparaţii la veselă, icoane… Tata avea un atelier de confecţii metalice, dar el era pe chestii mari: balustrăzi, gratii, tot felul de nebunii… Eu am profitat de atelier. Când trebuia să fac ceva, mergeam acolo. Afacerea mea, propriu-zis, cu proiecte personale, a început cu un an înainte să moară tata, în 2009. Mi-am propus să fac un site, să văd ce iese. L-am făcut şi tot apelam la tata. Mă foloseam de strungul său, de freza sa etc. Mă tot incomodam cu el, îmi spunea că îl încurc cu lucrările mele, însă am sentimentul că mă lua la mişto! Nu credea că eu chiar vreau să fac asta. În momentul în care a murit tata, mi-am dat seama şi mi-am spus: “Eu din ce trăiesc acum?!”. El era sursa de venit. Rămăsesem şi fără atelier, însă am reuşit să salvez o parte din sculele lui.
– Cum te-ai mobilizat?
– Am zis: îi dau înainte! Aveam deja câteva lucrări în curs. Povestea acestor şase ani este una foarte lungă, cred că aş putea să scriu mai mult decât a scris Marcel Proust în romanul “În căutarea timpului pierdut”. S-au întâmplat foarte multe! De câte ori m-am mutat cu casa, de câte ori m-am mutat cu atelierul, de câte ori m-am chinuit… Am lucrat inclusiv în garsoniera în care stăteam, o mini-cameră de cămin. Aveam acolo flexul, aparatul de sudură… pentru că nu aveam unde să lucrez. Am reuşit, însă. Mi-am dezvoltat o reţea atât de vastă încât pot să fac orice lucrare care înseamnă metale. Am reuşit, am ajuns undeva, dar nu pot spune că financiar îmi merge bine. Nu, îmi merge prost spre foarte prost.
– Şi cu toate acestea, ai căutat să-ţi exploatezi şi să-ţi explorezi latura artistică…
– Da, mi-au rămas tot felul de rebuturi, resturi de materiale şi nu mă lăsa sufletul să le arunc. M-am gândit să fac altceva din ele. De câte ori m-am tot mutat cu atelierul, am zis că sunt mai uşor de transportat dacă sunt închegate într-o formă. Şi am început să lucrez … După aceea, colaborând cu diverşi restauratori la diferite lucrări, am învăţat tot felul de chestii şi am evoluat un pic pe partea aceasta. Cele mai multe lucrări le-am făcut în acestă perioadă, cu ocazia expoziţiei de la Câmpina. Doresc să le mulţumesc foarte mult lui Irinel Dumitraşcu şi Asociaţiei Pro Câmpina pentru încredere şi implicare. 
– Ai mai participat la târguri de profil, însă aceasta este prima ta expoziţie. Ce aşteptări ai?
– Îmi doresc ca lucrările mele să fie apreciate. M-aş bucura să şi vând din ele, nu m-ar supăra chiar deloc şi poate m-ar ajuta să devin un pic mai cunoscută. Este prima reclamă care mi se face cu-adevărat şi îi mulţumesc mult lui Irinel. Publicitate mi s-a mai făcut pe forumuri, dar pentru restaurare de motociclete, însă pe partea de creaţie, ar fi prima reclamă majoră, poate duce undeva, poate avea un impact… Asta îmi doresc!
– Ai simţit vreodată că ai suflet de artist?
– Undeva trebuie să am ceva dacă am tragere spre acest domeniu. Nu am făcut o şcoală de profil, dar îmi place, deci ceva trebuie să fie. Nu ştiu, cumva, obiectele acestea se crează singure. Eu urmez felul în care vor ele să se aşeze. Le văd în minte, mă învârt în jurul lor, le desfac, le asambez, le sucesc pe toate părţile. În mintea mea sunt extrem de clare! E ca şi când m-aş uita la nişte holograme.
– Deci nu există o gândire sau un sentiment anume în spatele unei lucrări?
– De mică mie mi-a plăcut să scriu. Am scris tot felul de poezii, de nuvele… Simt nevoia să exprim anumite lucruri şi diversele obiecte pe care le fac, probabil, sunt alte variante de exprimare.
– Ţi se întâmplă să-ţi schimbi viziunea asupra lucrării, să nu mai aibă la final forma pe care ai avut-o în minte la început?
– Da, la unele obiecte mi se mai întâmplă, ajung cu ele până la un punct şi am senzaţia că nu e ce trebuie, că ideea mea nu ajunge până unde vreau eu şi atunci o schimb radical. Sau dacă materialele sau sculele nu mă ajută să fac ceea ce vreau, atunci schimb conceptul, dar să fie aceeaşi idee sub altă formă. Încerc să mă modelez după tot ceea ce deţin.
– Au vreun caracter filosofic lucrările tale?
– Nu cred că am ajuns încă până la nivelul acesta, dar câteva au o simbolistică. Nu aş vrea să vorbesc despre ea, să o impun. Într-adevăr, fiecare obiect are ceva în spate. Prefer, mai degabă, ca privitorul să aibă propria lui interpretare. Să vadă ce vrea. De ce să-i spun eu, să-i schimb direcţia… Mi se pare normal aşa! “Frumuseţea este în ochii privitorului.” Să vadă ce vrea, să simtă ce vrea, să aibă senzaţia lui, impresia lui, starea lui… Încerc să transmit ceva, că e frumos, că e urât, arta în sine e frumoasă, că doar avem şi estetica urâtului! Fiecare înţelege ce vrea! Am trandafirii din metal. Sunt frumoşi, sunt flori, dar pe de altă parte pot însemna mult mai mult. Fiind dintr-un material dur pot însemna trăinicie, având acel luciu pot însemna sclipirea de dincolo de natura efemeră în sine, adică sunt o mulţime de lucruri care pot fi interpretate.
– Pentru tine ce înseamnă acei trandafiri?
– E cumva o încercare de a imortaliza, într-o formă mult mai durabilă, o creaţie frumoasă a naturii. Îmi place trandafirul pentru că nu este identic de la o petală la alta şi nici nu e simplu, e bogat, fiecare petală poţi să o faci cum îţi trăsneşte prin cap şi tot frumos e la final. E un obiect mic, pe care poţi să-l ţii în mână şi, categoric, rezistă mult mai mult decât trandafirul pe care l-ai rupt din grădină. Şi nu sunt de acord cu ruptul florilor. Dacă îţi place, las-o acolo! E o bucăţică din natură, într-o formă trainică, mai rezistentă. Nu îmi prea place ideea de a colora metalul sau de a-l finisa. Dacă metalul e ruginit, a ajuns într-o formă care e ok. Nu vreau să îi stric frumuseţea! E o istorie în obiectul acela, pentru că fiecare lucru în sine vorbeşte. Hai să nu-l aranjăm, să nu-l lustruim, că suntem plini de blocuri sclipitoare! Şi trandafirii aceştia mai au zgârieturi, se vede unde am tăiat, dar toate acestea pun în valoare munca manuală.
– Care este motto-ul tău?
– “Live full, die empty.” – Les Brown
Andreea Ştefan
