Drumul familiei Dioma, de la Rusia ţarilor autocraţi la Germania cancelarilor democraţi

Anul 1905 a însemnat începutul sfârşitului pentru imensul imperiu ţarist. De ani de zile acţionau în subteran diferite grupări revoluţionare (una dintre ele, „Voinţa poporului”, a reuşit să îl asasineze şi pe ţarul Alexandru al II-lea) care au subminat autoritatea imperială, anchilozată în sistemul monarhiei absolutiste, depăşită de cerinţele epocii moderne. În 1905, armata imperială suferă o zdrobitoare înfrângere în Extremul Orient, pierzând bătălia de la Port Arthur. Flota rusească din Pacific şi din Marea Baltică, trimisă în ajutor, a fost scufundată de navele japoneze mai moderne. Nemulţumirile care mocneau de mult au izbucnit în tot imperiul: răscoale ţărăneşti, greve şi demonstraţii muncitoreşti, revolte în armată şi flotă. Singura flotă de care mai dispunea ţarul era cea din Marea Neagră, care avea o navă amiral, modernă şi puternică, Crucişătorul, ce purta numele Cneazului Potemkin. Flota era staţionată în portul Odessa. Când a început revoluţia, marinarii s-au răsculat aruncând ofiţerii în mare şi ridicând pe catarg drapelele roşii. Un mare regizor rus, Serghei Eisenstein, a realizat un film clasic, o capodoperă a cinematografiei mondiale, în care tunurile crucişătorului bombardau esplanada pe care se plimbau cetăţenii din Odessa, o scenă memorabilă fiind aceea în care se poate vedea căzând, din treaptă în treaptă, un cărucior cu un copil în el. 

După ce revoluţia a fost înăbuşită, marinarii răsculaţi la Odessa, ştiind ce pedeapsă îi aşteaptă în urma grozăviilor făcute, au fugit cu vasul la Constanţa, în România. În acea perioadă, România avea statut de stat neutru, cu dreptul de a acorda azil refugiaţilor politici. Ţara noastră primise până atunci destui revoluţionari ruşi, în frunte cu Constantin Dobrogeanu – Gherea (Constantin Closs) şi cu Constantin Stere, care înfiinţaseră un partid muncitoresc şi o puternică mişcare socialistă. Pentru a evita ca sutele de marinari veniţi cu Crucişătorul Potemkin să creeze şi ei un centru de mişcare revoluţionară radicală, autorităţile noastre i-au divizat în grupuri mici, împărţindu-i în diferite localităţi din ţară. Vasul de război a fost confiscat şi înapoiat Rusiei ţariste, unde pentru a se şterge amintirea revoltei, i s-a schimbat numele în Pantelimon.

Potemkimiştii, cum au fost numiţi la noi, au ajuns şi în Câmpina. Dintre cei cinci marinari – Dioma, Mişiricov, Soldatchin, Starcov, Contradenco – unul a fost găzduit de savantul câmpinean C. I. Istrati. Fiind marinari de elită, cunoşteau mai multe meserii, astfel că au reuşit să-şi facă un rost în oraşul nostru. După ce şi-au făcut o situaţie bună, Dioma şi Mişiricov s-au căsătorit cu două surori: Cornelia şi Valentina. Frumoasa Valentina Mişiricov i-a fost model pictorului Grigorescu, căruia i-a pozat pentru tabloul „Bălăioara”, dar şi pentru alte tablouri. Soţii Mişiricov au avut două fete: Ecaterina (căsătorită cu comandorul Borcea, unul din amiralii flotei române) şi Marcela (căsătorită cu preotul Sorin Popescu, împreună cu care a avut un fiu, pe care l-au numit tot Sorin, ajuns un cunoscut medic veterinar în oraşul nostru). 

Dimitri Dioma a lucrat iniţial la Atelierele Centrale Câmpina, apoi şi-a cumpărat un teren mare pe strada Hasdeu, de la Calea Doftanei până pe strada Cuza, unde şi-a construit o casă şi un atelier. Peste drum de locuinţa sa era un mare depozit de lemne (atunci majoritatea caselor din oraş nu aveau gaze). Şi-a făcut o maşină de tăiat lemne şi fiind un mecanic priceput, câştiga binişor. Dimitri Dioma a rămas toată viaţa cu dorul după Rusia sa natală, unde nu se mai putea întoarce. 

Soţii Cornelia şi Dimitri Dioma au avut un singur copil, Constantin, care a făcut Facultatea de Ştiinţe Juridice, devenind apoi avocat la marea societate Astra Română, unde a făcut carieră. S-a căsătorit cu Regina Klein, de origine germană, din comunitatea saşilor aflaţi în comuna Sânt Ioana – Sighişoara. Acolo, la 30 aprilie 1939, s-a născut singurul lor copil, Virgil. Familia s-a mutat mai apoi în Câmpina. După ce au locuit o vreme în casa bunicului, s-au mutat ulterior într-un apartament dintr-un mic blockhouse de pe strada Mărăşeşti, unde Virigil a avut o copilărie fericită. Strada era plină de copii, cu unii dintre ei rămânând prieten până în zilele nostre. A fost apropiat de Cornel Moraru, de care îl despărţea un gard, pe care îl săreau mereu; înainte de 1990, acesta a fugit în America, unde fiind un bun tenismen, a predat lecţii de tenis şi s-a îmbogăţit. În 1991, Virgil şi-a vizitat prietenul la New York, unde a fost primit cu mare drag. 

Adolescenţii de pe strada Mărăşeşti formau o comunitate armonioasă, stabilind într ei trainice legături de prietenie. Între cei de care îşi aminteşte cu plăcere îi numeşte pe pe fraţii Dan şi Radu Teodorescu (Dan a ajuns un medic foarte respectat în Poiana Câmpina, iar Radu profesor universitar în America). În acest grup se mai remarcau Florin Codarcea (nepotul unui mare geolog, savantul Alexandru Codarcea), Nae Ceptureanu, Bombonel Gonţescu – Cocoş (îndrăgostit fără mari speranţe de Thea Georgescu, frumuseţea de atunci a oraşului), Dragoş Măiţă (fiul unui excepţional învăţător, Dragomir Măiţă, director adjunct la Liceul Grigorescu), fraţii Mihaela şi Mihai Finichiu (al căror tată, un domn distins şi elegant, a făcut mulţi ani de închisoare ca deţinut politic), fraţii Horia şi Adriana Carp (căsătorită mai târziu cu academicianul Nicolae Manolescu). Se remarcau în acest grup şi fraţii Mola: Any (solistă în grupul Cantabile), Sia (care lucra la Neptun) şi Nelu (un remarcabil inginer). Părinţii lor au avut o viaţă lungă, inginerul Mola 101 ani (era basarabean şi a trăit revoluţia din 1905 la care am făut referire mai înainte) şi soţia sa, care se apropie azi de suta de ani. Ar mai fi de amintit şi surorile Băluţescu: Ileana, frumuseţea promoţiei sale şi gemenele Anca şi Marina, ultima fiind o cunoscută profesoară de limba latină. 

Din amintirile lui Virigil, dar şi din ale mele, ies în evidenţă fraţii Gottfried, care aparţineau marii comunităţi germane din Câmpina acelor vremuri. Horst practica multe sporturi şi a fost cel care a introdus în oraşul nostru fotbalul cu nasturi. (Pe o planşetă verde ce reprezenta un teren de fotbal în miniatură, echipele de fotbalişti erau formate din nasturi de palton polizaţi pe burtă ca să alunece; manevraţi cu o fisă de la jocul de poker, trebuiau să arunce mingea, un nasture mic de sidef, într-o poartă apărată de portarul făcut dintr-un dop de călimară umplut cu plumb). Acest joc a pasionat ani de zile o generaţie întreagă, atunci fiind mai puţine distracţii. Sora lui Horst, Diclinde, avea unde nume predestinat pentru o blondă diafană, desprinsă parcă din legenda Nibelungilor. Între fetele legate de strada Mărăşeşti se remarca şi Rodica Mărgineanu,  ajunsă una din cele mai bune profesoare de limba franceză pe care le-a avut oraşul nostru. 

Tot acest grup de tineri frecventa frumosul şi bine dotatul Ştrand nr. 1, unde practicau nataţia şi tenisul. Ştrandul avea patru terenuri de tenis, două lângă bazin şi două pe locul unde este acum Casa de Cultură „Geo Bogza”. Profesor şi antrenor de tenis era Raiata Pompei, care a avut câţiva elevi remarcabili. Între ei: Vlady Gheorghiu, Cornel Rădulescu – Papone, Radu Teodorescu – Manechinul şi Horia Carp. Pompei îşi folosea elevii şi la întreţinerea terenurilor, pentru a marca cu var tuşele şi pentru a grebla zilnic zgura roşie. 

Ştrandul avea un bazin de 25 de metri lungime, cu trei trambuline la un capăt, iar în partea opusă un tobogan bine lustruit, mare distracţie pentru cei care alunecau pe el. Exista şi un bazin mai puţin adânc pentru copii, iar pe plaja pavată cu dale erau două duşuri. Erau şi cabine confortabile, într-o parte pentru domni, în partea opusă pentru doamne. În mijloc, cazanele care trebuiau să introducă apă fierbinte în bazin, când aceasta devenea prea rece.

Toată lumea bună a oraşului venea atunci la ştrand: Lizeta Naumescu sărea frumos de la trambulină, doctoriţa Mândra Cepleanu – bună jucătoare de tenis, dl. Togănel – întruchiparea unui adevărat lord şi mulţi alţii. În ştrand se organizau concursuri de nataţie şi meciuri de polo. Unul dintre înotătorii de frunte care au crescut în ştrandul nostru, Dorian Kovaliuc, ajuns la clubul armatei, a stabilit la proba de 400 m liber un record care a rezistat timp de opt ani. Ulterior, el a devenit şi un foarte bun antrenor, având o echipă de polo cu care se deplasa prin ţară la diferite competiţii. Jucătorii de polo ai lui Dorian erau adevăraţi coloşi, fraţii Lazăr, Roli Corneanu, Bogdan Luceanschi, Mihai Bughici, fiind toţi trecuţi de suta de kilograme. Odată, când adversarii i-au văzut înşiraţi pe marginea bazinului, cu caschetele de înotări pe cap şi alura fioroasă, s-au retras spunând: „Noi cu ăştia nu jucăm!”.

Virgil Dioma a dat examen la medicină trei ani la rând, căzând la proba de limba rusă. A renunţat la medicina umană şi a reuşit în 1964 la cea veterinară, fiind a suta promoţie a Facultăţii de Medicină Veterinară din Buureşti.

Mama sa, distinsa doamnă Regina, rămasă singura susţinătoare a familiei, s-a angajat ca muncitoare (taxatoare)  la Întreprinderea Comunală Câmpina pentru a-l putea întreţine. Repartizat la Drăgăşani, Virgil a făcut câţiva ani de pionierat încercând să-i convingă pe ţărani să folosească vaccinurile gratuite. Ulterior s-a apropiat de Câmpina, mutându-se la Ariceşti. Pentru că munca în fermele agricole de atunci era dură, mama sa a emigrat la sora ei, în Germania, pentru a-i înlesni şi fiului emigrarea. În 1982, acesta a plecat cu actele în regulă, pentru reîntregirea familiei. 

Începuturile au fost foarte dure. Pentru că nu cunoştea limba, a fost nevoit să facă două cursuri organizate pentru cei cu studii superioare. A lucrat un timp voluntar la o clinică pentru animale mici. Trebuind să dea examenele pentru echivalarea diplomei, se străduia o zi întreagă să descifreze o pagină de curs. A avut de susţinut 14 examene, dintre care patru la Ministerul Agriculturii din Dusseldorf, legate de legislaţie. A avut un şoc atunci când examinatorul, un neamţ bonom, i-a spus: „D-le Dioma, se cunoaşte că veniţi din est. Sunteţi aşa de timorat”. L-a servit cu o cafea, o ţigară, l-a poftit pe un fotoliu şi examenul s-a desfăşurat mai uşor. Dorind să preia numele mamei, Klein, a renunţat la această tentativă după ce un funcţionar neamţ l-a sfătuit să-l păstreze, fiind un nume uşor de pronunţat. 

Zece examene le-a dat la Facultatea de Medicină din Hanover, unde a fost găzduit de prietenul său din Câmpina, Marcel Ungureanu (Ţiganul), care avea aici o afacere prosperă. S-a angajat la un abator unde supraveghea tăierile, controla carnea, făcea analize, urmând în paralel şi un curs de microbiologie. Tenace şi muncitor ca toţi românii care ajung în străinătate, a avansat şi a ajuns medic şef al abatorului. În 2005 s-a pensionat. Se căsătorise între timp, la 25 iulie 1991, cu câmpineanca Georgeta Cotea, fiica d-lui Cotea, director adjunct al Liceului Petrol şi a prof. Elena Cotea, director adjunct la seral la Liceul Nicolae Grigorescu. 

Foarte legaţi de Câmpina şi de prietenii ce-i au aici, revin în fiecare vară în apartamentul pe care îl au în centrul oraşului. M-au asigurat că peste trei ani, când va ieşi şi Georgeta la pensie, se vor întoarce definitiv în oraşul pe care îl îndrăgesc amândoi. 

Alin CIUPALĂ