Odată cu noul val de medici sosiţi în unitate, la Spitalul Municipal a crescut numărul operaţiilor de chirurgie laparoscopică

Prima operaţie artroscopică din SMC 

În această înşiruire, ortopedia nu a fost întâmplător menţionată, căci în cel de-al doilea spital “generalist” prahovean şi operaţiile ortopedice se fac, mai nou, prin metoda laparoscopiei. Medicina ortopedică, la Câmpina, a fost multă vreme văduvită, căci zeci de ani am avut un singur medic ortoped care adesea nu putea face faţă numărului mare de operatii complexe, mai ales în sezonul rece. O dată cu sosirea în SMC a tânărului medic ortoped Andrei Repede (în foto), un discipol devotat al părintelui medicinei, Hipocrate, un medic tânăr, dar cu multă experienţă, pe care tot personalul unităţii l-a îndrăgit de la prima vedere, ortopedia câmpineană a fost puternic revitalizată şi a luat o direcţie cu adevărat “orto” (prefixul “orto” este un element prim de compunere savantă, însemnând “drept”, “adevărat”, “corect”). 

Cum a sosit în SMC, şi aşa cum îi arată şi numele, tânărul medic Andrei s-a pus repede pe treabă şi a executat cu ajutorul monitorizării video, în premieră pentru spitalul nostru, o operaţie ortopedică la nivelul genunchiului bolnav al unei paciente. A fost o operaţie care, în marile spitale din ţară, ar putea părea un lucru banal, dar pentru spitalul nostru a însemnat un fapt mic, dar important, fiindcă viaţa oricărei instituţii spitaliceşti, asemenea vieţii pacienţilor săi, este format din lucruri mici, dar însemnate. “Nu cu mult timp în urmă, în SMC s-a desfăşurat un eveniment medical foarte important: prima operaţie artroscopică de tip laparoscopic executată vreodată în spitalul nostru. Aş preciza aici că laparoscopia este acea chirurgie minim invazivă, în cadrul căreia se pătrunde în interiorul pacientului printr-o incizie foarte mică şi cu instrumente foarte fine prevăzute cu o minicameră video. Se lucrează totul prin vizionarea imaginilor de la locul intervenţiei, imagini care sunt prezentate pe un monitor. De data aceasta, interventia s-a desfăşurat la nivelul genunchiului, în care s-a intrat cu camera video, cu sculele fine şi s-a rezolvat afecţiunea de menisc fără a se mai face vreo incizie a genunchiului. Nu e nevoie să vă mai spun că acest tip de operaţie scuteşte pacientul de durerea fizică pe care o presupune o tăietură clasică, de riscul infecţiilor şi conferă un aspect estetic net superior, fiind evitate cicatricile”, ne-a declarat medicul Călin Tiu. Pacienta operată şi-a revenit rapid după operaţie, operaţie pe care medicul Andrei Repede  nu o consideră a fi fost una complicată. 

Chirurgia laparoscopică – a treia revoluţie medicală

Din punct de vedere al conceptului tehnic, chirurgia laparoscopică face parte din chirurgia minim invazivă videoasistată, care este ramura chirurgiei ce se foloseşte de miniaturizarea camerelor de luat vederi pentru a micşora amploarea traumatismului ţesuturilor interpuse între chirurg şi organul bolnav. În funcţie de regiunea anatomică interesată, chirurgia minim invazivă videoasistată are mai multe ramuri: laparoscopia (denumirea vine din greaca veche, de la cuvintele “laparo” – abdomen şi “skopein” – a vedea), care abordează organele abdominale sau structurile peretelui abdominal, toracoscopia (care vizează organele situate în cavitatea toracică; inimă, plămâni), artroscopia (patologia articulaţiilor) etc. De fapt toate ramurile chirurgicale au beneficiat de avantajele oferite de noua tehnologie. Conceptual vorbind, lucrurile sunt similare, dar există totuşi diferenţe semnificative legate de specificul fiecărei regiuni anatomice în parte. Dintre toate, laparoscopia a cunoscut de departe cel mai mare avânt şi a reuşit să revoluţioneze practic chirurgia abdominală. Pentru că laparoscopia este cel mai des utilizată în SMC, vom insista mai mult asupra acestui domeniu. Chirurgia laparoscopică a fost considerată a treia şi ultima revoluţie medicală a secolului trecut, dupa descoperirea antibioticelor şi aplicarea transplantul de organe. 

Suportul conceptual şi echipa operatorie

Suportul conceptual al acestei ramuri chirurgicale este următorul: spaţiul necesar pentru a putea acţiona asupra organelor este obţinut cu ajutorul unui gaz, dioxid de carbon, care este insuflat automat în cavitatea abdominală (mai exact, peritoneală). Presiunea gazului este menţinută constant de un aparat denumit insuflator. Vizualizarea organelor interne se face cu ajutorul unui sistem optic denumit telescop, lumina fiind condusă printr-un sistem de fibre optice. Imaginile sunt captate de o cameră video şi sunt proiectate pe un monitor sau pe mai multe monitoare. Telescopul se introduce în cavitatea peritoneală printr-un trocar (un instrument cilindric cu diametru de circa 11 mm, dotat cu un sistem de valve care împiedică evacuarea gazului din peritoneu şi pierderea, în consecinţă, a camerei de lucru). Prin alte trocare, variabile ca număr (deci prin alte incizii de 2, 3, 5, 10, 11, 13 sau 15 mm), se introduc intrumentele chirurgicale propriu-zise, cu ajutorul cărora se efectuează operaţia. Hemostaza (controlul hemoragiilor) se face prin electrocoagularea ţesuturilor în diverse moduri sau prin disectoare cu ultrasunte sau laser. În chirurgia abdominală cel puţin, laserul nu s-a impus, cu toate că, în urmă cu 15 – 20 ani, părea să fie foarte util. Astăzi, mulţi pacienţi cer medicilor să fie operaţi cu “laserul”, dar prin această exprimare ei îşi exprimă, de fapt, dorinţa de a fi operaţi laparoscopic, iar chirurgii îi înţeleg şi acţionează în consecinţă. Dezvoltarea electrochirurgiei convenţionale a înlăturat laserul, o tehnologie mult mai scumpă şi fără avantaje evidente. Chirurgia laparoscopică este mai puţin traumatică nu numai cu peretele abdominal, dar şi cu organele abdominale. Pe de o parte, pentru că instrumentele sunt mai fine, pe de altă parte, fiindcă trebuie să operezi foarte îngrijit, deoarece altfel nu vezi ce se întâmplă în câmpul operator. Echipa operatorie este alcătuită din trei chirurgi, de regulă. Operatorul principal are la dispoziţie, de obicei, două porţi de lucru (două trocare), astfel încât poate manipula două instrumente. Ajutoarele sunt reprezentate de un cameraman (cel care manipulează telescopul şi, uneori, şi un intrument de lucru), plus un al treilea chirurg, care utilizează unul sau două instrumente, în funcţie de situaţia operatorie particulară. La prima vedere, situaţia nu diferă foarte mult faţă de chirurgia clasică, evident, cu excepţia camerei de luat vederi. La o privire mai atentă, lucrurile sunt diferite şi aceste deosebiri au consecinţe foarte importante. În primul rând, există o singură imagine asupra câmpului operator, iar această imagine o vede toată lumea, ba chiar mai mult, ea poate fi trimisă şi la distanţă. De aici derivă importanţa deosebită a abilităţilor cameramanului. În al doilea rând, toate gesturile operatorului sunt accesibile în egală măsură tuturor celor prezenţi în sala de operaţie. Acest aspect e foarte diferit de chirurgia clasică, unde se poate întâmpla ca doar operatorul să vadă ce face, de fapt. În acest fel, gestul chirurgical şi-a pierdut caracterul confidenţial şi posibilitatea ca toţi cei din jur să observe  o greşeala (chiar minoră) va împinge pe oricine spre autoperfecţiune. A.N.