Un arhitect câmpinean, George Valentin Ion pe numele său, revenit pe meleagurile copilăriei după mai mulţi ani petrecuţi în Bucureşti, a restaurat din temelii una din vechile clădiri ale oraşului, transformând-o într-un modern şi monden restaurant-bistro.
Clădirea, ale cărei fațade și interioare reabilitate integral amintesc parcă de strălucirea perioadei interbelice, a găzduit în perioada naționalizării comuniste policlinica și farmacia de copii, cabinete stomatologice, cât şi staţia de salvare, fiind situată în partea veche a orașului, pe strada Vasile Alecsandri.
Pereții vilei au auzit şi simţit, în decursul timpului, multe povești despre suferința umană, dar astăzi ea este redată publicului ca un intermezzo al bunei-dispoziții. Restaurarea sa a fost realizată cu bun gust în respectul şi spiritul vechii moşteniri, metamorfoza reuşită de arhitect făcând interiorul clădirii aproape de nerecunoscut, un loc în care arta se lasă descoperită la fiecare pas. Din vechile şi puţinele povestiri, imobilul a fost edificat de un antreprenor italian la începutul secolului trecut, în perioada de glorie a oraşului şi a Rafinăriei. Cladirea a fost construită în stilul eclectic al perioadei interbelice.
După ucenicia la un cunoscut arhitect, Jorj (cum îi spun cei apropiaţi) a pus pe picioare primele agenţii imobiliare înfiinţate în oraşul Câmpina şi, în paralel, a absolvit colegiul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” Bucureşti.
Ulterior s-a stabilit la Bucureşti, unde a pus bazele unei afaceri de succes: un studio de arhitectură integrat cu agenţie imobiliară. În acest fel a îmbinat vânzarea şi cumpărarea unor clădiri de patrimoniu, iar ca arhitect, a contribuit la restaurarea lor.
Așa începe parcursul de la restaurator la activitatea unui restaurant… un joc de cuvinte cu mult efort în spate!
– Domnule George Valentin Ion, ce ar trebui să știe câmpinenii despre dvs.?
– M-am născut în orașul bunicilor mei – Buzău, la 29 octombrie 1970 (un Scorpion veritabil). Câmpina este oraşul de adopţie, aici s-a stabilit familia mea, în centru, la cele mai vechi blocuri de pe strada Mihai Eminescu. Aici am copilărit şi am trăit până la vârsta de 30 ani „Câmpina-My Love!!!”’
Din copilărie am avut o pasiune pentru pictură și desen. Mi-am petrecut copilăria și adolescența desenând şi bricolând, bucurându-mi colegele de școală cu tot felul de gablonzuri tip „fondul plastic”, pentru care uneori și în ziua de astăzi primesc complimente. Probabil și din acest motiv viața m-a purtat spre meseria de arhitect.
Am făcut liceul la „Grigorescu”, chiar peste drum de casă, dar mergeam adesea în București pentru meditații la desen, din ‘86 navetist … Tot timpul râd când văd în Bucureşti autobuzul 105 (Gara de Nord – HO SI MIN – Tricodava). Copilărind în vechiul centru al Câmpinei, am rămas cu nostalgia vechilor clădiri demolate. Cu durere în suflet am asistat la demolarea lor cu trailere şi cabluri, după cutremurul din 1977. Aşa m-am simțit atras şi obligat de restaurarea clădirilor vechi, aflate într-o avansată stare de degradare, așa am readus la lumină multe imobile lăsate uitării.
În 2000, după o scurtă experienţă lucrativă în Italia, la are cărei bunuri culturale mă raportez în permanenţă, şi unde, de asemenea, am învăţat respectul pentru vechi şi nou, m-am stabilit în București unde am deschis un studio de arhitectură integrat cu o agenție imobiliară, care funcționează și acum.
Ulterior acestei experienţe, am investit împreună cu nişte asociaţi în această proprietate în paragină de pe strada Vasile Alecsandri.
Ironia sorții a făcut să mă întorc în Câmpina, unde am început restaurarea acestei clădiri simbolice a oraşului, pe care eu m-am gândit să o redau publicului sub forma unui loc de relaxare și bucurie, să-i schimb total destinul și s-o transform dintr-un loc al suferinței într-un loc al bucuriei.
Datorită stării avansate de degradare, din dorinţa de a mai putea recupera clădirea, prima intervenție a fost punerea acesteia în conservare, refăcând faţadele şi acoperișul. Având o suprafaţă şi spaţii generoase, m-am gândit că nu ar fi potrivită pentru o locuință, ceea ce pe parcurs mi-a dat ideea de design și de destinație a spațiului acestuia. Am încercat să o dăruiesc publicului, pentru evenimente plăcute şi pentru „gioia di vivere”.
– De ce Vila Barbizon? Cum v-a venit ideea de a-i da această denumire?
– Câmpinean fiind, oriunde am avut ocazia m-am lăudat cu oraşul nostru, iar pasiunea pentru arte m-a făcut să-l preţuiesc ca un mentor mereu pe Grigorescu, pionierul şi fondatorul picturii românești moderne.
Se știe că Nicolae Grigorescu a studiat si făcut parte din curentul artistic denumit „Școala de la Barbizon” – Fontainebleau din vecinătatea Parisului, astfel pădurile şi dealurile ce înconjoară oraşul Câmpina au fost asemănate de acesta cu cele de la Barbizon. Prin aceasta asociere îmi doresc să particip la repunerea pe harta turistică a municipiului Câmpina.
– Puteți să ne spuneți ceva despre istoricul acestei clădiri istorice?
– Aşa cum am mai spus, am preluat-o într-o avansată stare de degradare, singura atestare documentara fiind anul construcţiei, 1935. Am avut mai multe propuneri de a da clădirii destinația unui centru medical, dar mi-am spus că între zidurile ei a fost destulă suferință. Propunerile respective au constituit o provocare pentru mine, în sensul de a schimba radical destinul clădirii într-o manieră pozitivă, transformând-o într-un loc al veseliei. Acest fapt m-a determinat să recurg la o restaurare cât mai exactă pe elementele rămase şi la intervenție discretă privind decoraţiunea interioară, singurul element personal fiind o muză sub forma unei cariatide care priveşte şi zâmbeşte spre intrare, întâmpinând oaspeţii.
– Piesele de mobilier sunt foarte interesante, nemaiîntâlnite în niciun restaurant din Câmpina. Cum ați reușit să le realizați?
– La intrarea în vilă, sigura piesă de mobilier original este tocul ușii, pe care l-am recuperat in memoriam, ca o aducere aminte a vilei de odinioară. Toate piesele de mobilier sunt recuperate şi reinterpretate. Cel mai greu a fost să le adaptez ca un spaţiu unitar. Pot spune că fiecare piesă are o mică istorie a ei. De la a fi aruncată şi uitată la a fi repusă în valoare.
– Se știe că în România astăzi, nu găsești forță de muncă bine calificată, majoritatea meseriașilor fiind plecați să lucreze în străinătate pe salarii decente. Cum v-ați descurcat cu personalul? Cu cel de deservire, în special…
– Şi pasiunea pentru bucătărie o consider tot o artă, aşa că încerc să formez o echipă de tineri pricepuți și ambițioși, dedicați lucrurilor frumoase și bine făcute. La Vila Barbizon conceptul este de seri tematice: meniuri cu produse locale create de chefi de renume, vinuri prahovene prezentate de somelieri, precum și artiștii câmpineni de toate vârstele ce vor fi promovaţi aici, astfel că vom avea seri speciale pentru toate categoriile.
– Care este structura Vilei Barbizon?
– Ca si clădire, pot spune că este una clasică, un antreu şi hol central din care se desprind saloanele şi spaţiile anexe. Accentul s-a pus pe decoraţiuni şi mobilier. Mobilierul este compus, în mare parte, din piese restaurate de meșteri din zonă. Ca exemplu, barul este realizat dintr-un blat de servantă florentină recuperat de la a fi pus pe foc, iar cu câteva intervenţii luate de la un târg de vechituri a iesit ceea ce vă invităm cu drag să vedeţi. Șemineul de lângă bar are un aspect modern, de nud de femeie destructurat. Există un salon destinat special doamnelor și domnișoarelor, cu o zonă de relax şi unde acestea își pot reface machiajul la o masă specială, în caz de nevoie. Tot ca un memoriam, pardoseala demisolului a fost realizată din ţiglele recuperate din vechiul acoperiş. Ca o legatură cu denumirea aleasă, pe peretele de fundal al holului central este amplasată reproducerea la scara 2:1 a unei picturi celebre a lui Grigorescu: „Apus de soare la Barbizon”.
Adrian BRAD
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Felicitari și succes in continuare.