Ion Horaţiu Crişan fusese odată pe val, dar valul Burebista se cam spărsese de mal şi acum alt val se ridica, cel al construirii unui nou Bucureşti, şi pe creasta lui, cine mi-ţi şedea? Şedea arhitectul Călin Hoinărescu, nimeni altul decât proectantul restaurării Castelului Iulia Hasdeu. Înainte de a construi, Ceauşescu voia să dărâme, iar Hoinărescu îi asigura suportul ştiinţific. Prin acele studii de valorificare şi conservare a arhitecturii tradiţionale… prin tipizare. Iar eu mă opuneam unui proect al lui Hoinărescu! Între protecţia lui I.H.Crişan şi furia lui Hoinărescu, Tamara Dobrin găsise cu cale să scoată castanele cu mâna Partidului.
Altfel, muzeografia nu era deloc o profesie periculoasă. Normal.
Era, aşadar, 22 Septembrie 2006 şi era Sfânta Vineri. Aveam la disposiţie Sâmbătă şi Duminică, timp suficient ca să pot căuta cele două referate – ultimele despre care a fost vorba în Secundo tempo – destinate lui Ion Traian Ştefănescu şi Tamarei Dobrin. Le-am găsit, scrise ordonat de mână şi de mine, şi am găsit şi unul din multele exemplare dactilografiate ale Deciziei civile nr. 1898, din 12 Iunie 1957, a Tribunalului Regional Ploeşti. Am avut noroc şi parcă eram cu toate pânzele sus, pentru că aveam în faţă tot materialul acela bun, strîns altădată cu atâta atenţie!
Şi deodată m-am gândit că irosisem deja două prilejuri şi că ar fi fost o copilărie să mă adresez din nou Jenicăi Tabacu. Doar fusesem, în două rânduri, tratat cu refuz. Şi atunci, m-am decis să mă adresez Primăriei. Şi mi-a trecut aşa, un gând, că dacă cei de la Primărie vor zice că oferta mea s-o fi rătăcit?! Se rătăcesc ele dosare grele de file, dar-mi-te o hârtie uşoară! (Scriind „dar-mi-te”, cum îl scriu eu deobicei şi cum se scrie, am trecut prea uşor cu vederea că este un râmător prin Ploeşti, care ne spune că trebue să scriem altphel: „da-r-mi-te”. Ca să se simtă mai bine râmatul. Dar, Mite?! Mă, Ghiţişor!) Şi atunci mi-am zis să mă adresez şi întregului Consiliu Local şi chiar şi presei, făcând din eventuala scrisoare pierdută, o scrisoare deschisă. Fiindcă, aţi văzut cu ce uşurinţă dă drumul vorbelor jenicatabacu şi acum! Şi cu câtă convingere, fără să clipească, semn că ea nu a făcut degeaba Facultatea de Jurnalism de la „Ştefan Gheorghiu” sau de unde o fi fost. Eu însumi, dacă nu m-ar fi tras de mânecă documentele şi dacă n-aş fi fost de faţă, implicat ca actor, i-aş fi dat crezare. Fără ezitare. Auziţi cu ce portavoce ne asurzeşte, după ce am abordat-o „în chestiunea retrocedării” şi „alte explicaţii nu” i-am „dat, deşi” aş „fi putut să o” fac: „Cinci ani au durat procesele şi în acest timp fostul meu coleg, Octavian Onea, nu a dat semne că ar fi dorit să sprijine acţiunile noastre. Astăzi, publică date şi fapte greu de înţeles de către cei neimplicaţi în istoria locului. Este […] de condamnat atitudinea pe care a avut-o în urmă cu câţiva ani.” (Un demers.) Adică, eu ar trebui să fiu condamnat şi acum, ca şi când nu mi-ar fi fost de ajuns condamnările pe care voiau să mi le dea unii, atunci când eram la Muzeu, ba chiar şi după ce plecasem de acolo la Prefectură. Când ai de-a face cu jenicatabacu, trebue să păstrezi, ca şi chinejii, până şi copia de la hârtia higienică şi să i-o transmiţi prin D-l Victor Rebengiuc.
Am dispus de acel timp liber – pentru care mă fericise Raportul de Partid – în 23 şi 24 Septembrie 2006. Şi m-am apucat şi am redactat:
„În apărarea Castelului Iulia Hasdeu – Scrisoare deschisă către
Consiliul Local şi Primăria municipiului Câmpina.
Domnilor Consilieri, / Domnule Primar,
În urmă cu un an şi ceva [n-am luat-o ab urbe condita, sărind peste episodul 2002], am citit în presa locală despre revendicarea Castelului Iulia Hasdeu de către moştenitorii (?) lui B.P.Hasdeu. Am telefonat imediat la Muzeul memorial «B.P.Hasdeu» – unde am fost angajat, de la 1 Septembrie 1968, şi am slujit cu credinţă, trecând prin toate treptele muzeografice (îndrumător, muzeograf, muzeograf principal, muzeograf coordonator), până la 6 Iunie 1998, când m-am transferat, în urma unui concurs, în funcţia de consilier pentru cultură, culte şi învăţămînt, la Prefectura Judeţului Prahova (unde lucrez şi acum) – am telefonat la Muzeu şi am vorbit cu Jenica Tabacu, actuala muzeografă coordonatoare, oferindu-mă să-i acord tot sprijinul în instanţele de judecată. Pentru că revendicarea moştenirii lui B.P.Hasdeu are o istorie aproape centenară, iar eu am mai apărat şi altădată – cu succes – integritatea Muzeului.
Astfel, în 1973, la un an şi ceva după stingerea din viaţă a Profesorului Nicolae I. Simache – ctitorul Muzeului, prin mărturia căruia Ştefan Haşdeu pierduse, în 1957, la Tribunalul Regional Ploeşti, procesul cu Secţia Financiară a Sfatului Popular al oraşului Câmpina – crezând că urmaşii acestuia sunt nătăfleţi, Ştefan Haşdeu m-a vizitat la Muzeu”. Şi continuam cu obţinerea Certificatului de moştenitor, de către acesta, pentru Cavoul de la Belu al familiei Hasdeu, cu cererea de extindere asupra Castelului Iulia Hasdeu şi cu articolul meu, Mai sunt locuri în cavoul Hasdeu?, din „Almanahul Flacăra” 1981.
„Drept (mai exact strâmb) pentru care, Ştefan Haşdeu a deslănţuit un potop de reclamaţii, verbale sau scrise, la Adrian Păunescu, redactorul şef al revistei «Flacăra», la Procurorul Republicii, la Ion Gheorghe Maurer, la Ministerul Culturii (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, cum se numea atunci), ultima fiind trimisă la CJCES Prahova, cu rezoluţia Tamarei Dobrin: «Să fie cercetat sever şi pedepsit exemplar muzeograful Octavian Onea, care» etc. etc.
Trei reprize pentru Castelul Iulia Hasdeu. Ultima repriză (4)
Cu siguranţă însă că I.H.Crişan nu s-a gândit nici un moment la Ceauşescu, atunci când şi-a scris cartea. Spre deosebire de Profesorul meu, Eugen Cizek, bărbat pe cât de delicat fizic (dacă despre o fată ca trestia se spunea că îi intră picioarele pe gâtul unei damigene, ale dânsului puteau intra pe gâtul unei sticle) şi în comportament, pe atât de tare în educaţia sa romană, a cărui carte despre Néro, apărută întâi la Paris, în 1982, şi la Milano – La Roma di Nerone, în 1984, şi abia apoi în ţară, la Editura Politică, în 1986, cenzurată încă din titlu – pe copertă: Secvenţă romană, era ca o oglindă în care prezentul de pe malurile Dâmboviţei se vedea în antichitatea de pe Tibru; doar că Ceauşescu n-a dat foc Bucureştilor, preferând buldozerele şi târnăcopul. Şi nu cred că, afară de nişte onoruri platonice, Burebista îi adusese D-lui Crişan vreun câştig material. În privinţa aceasta, soţia sa, Doamna Eva, ar putea să ne desluşească mai bine. Când i-am vizitat eu la Cluj-Napoca, două luni şi ceva după scrisoarea către Tamara Dobrin – mergeam la Viştea pentru crenelurile de piatră puse pe Castelul Iulia Hasdeu – locuiau în acelaşi apartament pe care-l avuseseră şi înainte de această carte. Cred însă că ea îi adusese autorului notorietatea în faţa membrilor marcanţi ai partidului. Ca şi reportajul de altădată al lui Eugen Jebeleanu, de la procesul comuniştilor din anii 30, în care îi făcuse un portret tînărului Ceauşescu, reportaj aflat prin toate muzeele şi în toate bibliografiile, inclusiv ale securiştilor. Şi, ca şi Jebeleanu, I.H.Crişan devenise intangibil. Ca şi Jebeleanu, ca să merg mai departe – am fost o dată invitat de Poet la Casa Scriitorilor şi am cinat cu el, cu Marin Preda şi cu o domnişoară, şi nici unul din ei nu părea a avea vreo afecţiune pentru Geniul Carpaţilor ba, dimpotrivă – cred că avea aceeaşi părere (proastă) despre Ceauşescu. Era în 15 Noembrie 1987, tocmai trecusem prin Braşov şi ei, Doamna Eva şi Domnul Horaţiu – care erau cu urechea lipită de radio Europa Liberă – îşi închipuiau că eu trecusem prin oraş şi că văzusem manifestaţia şi ardeau de nerăbdare să le relatez „de la faţa locului”. Dar eu trecusem numai prin gară, fără să fi coborît măcar pe peron (mai fac gestul ăsta când nu sunt singur; două decenii mai târziu, am oprit un autocar pornit să cotropească Grecia în zece zile, ca să cobor un minut şi să pot zice şi eu: „et in Arcadia ego”) şi auzisem numai în tren, de la cei care se urcaseră la Braşov. Le-am povestit ce povestiseră, la rândul lor, călătorii din tren.
Octavian ONEA
