Trei reprize pentru Castelul Iulia Hasdeu. Secundo tempo (8)
Ca să scape de o muncă ce-i da oarecare bătae de cap, Doljan are o replică năucitoare: „Nu se mai întoarce roata, tovarăşe secretar!”
Ion Traian Ştefănescu a rămas interzis. Câteva momente cât veşnicia. S-o fi gândit el, fost prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului şi membru al Comitetului Central al PCR, viitor primvicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi viitor prim-secretar al Comitetului Judeţean PCR Sălaj şi al Comitetului Judeţean Dolj (ultimul din istoria Craiovei) – om foarte perspicace în descifrarea intenţiilor dinastice ale geniului Carpaţilor, încât a cultivat o prietenie notorie cu Nicu Ceauşescu şi a inventat, în susţinerea candidaturii lui Nicolae Ceauşescu la cârma partidului, în preajma Congresului XIII, din Noembrie 1984, unanimitatea (mă rog, o inventase în urmă cu o sută de ani trecută fix I.L.Caragiale, în Scrisoarea pierdută, dar acolo, prin Ploeştii literari, era ficţiune, pe când la Zalău şi în restul Sălajului… tot ficţiune, desigur, deşi era raportată ca realitate) transferând o ficţiune, din imaginarul beletristic în vulgarul terestru, inventând, de asemenea, „mineriada” avant la lettre, prin trimiterea trenului cu muncitori olteni înarmaţi cu cozi de topor şi cozi de lopată la Timişoara, în Decembrie 1989, pentru apărarea cuceririlor proletariatului – s-o fi gândit el să-i răspundă: „Dar, dacă? Dacă roata Istoriei se-ntoarce?” (Cum dealtfel, peste aproape 9 ani numai, s-a şi întors.) Sau, l-o fi ros suspiciunea? „Uite ce gândeşte fondantă (sau stafidă) ăsta despre mine, că eu mă gândesc că socialismul s-ar putea duce dracului şi că, în această perspectivă, ar fi mai bine ca noi să punem lucrurile la punct şi din punct de vedere juridic.” Căci, în acele timpuri, suspiciunea, ca şi furtul, era sport naţional. La toate nivelele. A făcut un rever cu mâna – cum făcea şi Ceauşescu, de se dărîmau case şi străzi întregi – şi Doljan, care cunoştea gestul, a ieşit. „Să-i duci şi Tamarei Dobrin un rezumat de două pagini, pentru că ea n-o să citească atât”, m-a concediat şi pe mine Ştefănescu (nu şi de la Muzeu, cum ar fi vrut unii).
L-am lăsat cufundat într-o adâncă tăcere.
M-am ocupat imediat de referatul către Tamara Dobrin (viceministra Culturii).
Primisem un telefon de la Alexandru Oprea, Directorul Muzeului Literaturii Române din Bucureşti (şi pe el Dumnezeu să-l ierte! Ca şi pe Alexandru Condeescu, ultimul dintre Directorii M.L.R. trecuţi în lumea umbrelor! Doamne, câtă lume a început să piară în jurul nostru!), pe care ani în şir îl tot bătusem la cap să mă lase să xerocopiez manuscrisele şi documentele Hasdeu aflate în colecţiile muzeului. Mă refuzase cu încăpăţînare: Muzeul Literaturii avea politica sa şi păstra cât putea de mult ineditele, ca o rezervă preţioasă pentru revista „Manuscriptum”. Probabil că încerca acum o compensare. (Zic şi eu.) „Ştii, testamentul lui B.P.Hasdeu, furat din arhiva Tribunalului Ilfov, unde crezi că se află? Şi cine crezi că ni l-a vîndut? Ai avut dreptate. Vino să ţi-l dăm !” Sigur că plecasem la Muzeu ca vântul şi ca gândul. Mi-a fost arătat nu numai testamentul olograf, din 15 August 1907, al lui B.P.Hasdeu, dar şi inventarul – unde, de regulă, nu are voe să se uite cineva din afară – în care scria că Ştefan Haşdeu îl vînduse în 1961, cu o sumă frumuşică şi chiar generoasă pentru acele timpuri: 6.000 de lei! Doar că nu putusem să sbor atunci de bucurie.
Referatul către D-na Dobrin a fost o jucărie. „Închipuindu-şi că muzeele sunt căptuşite cu nătăfleţi, inginerul Ştefan Haşdeu”, începeam. „Şi cine să fie pedepsit exemplar”, încheiam, „muzeograful Octavian Onea, care apără instituţiile Statului, sau Ştefan Haşdeu, care fură din arhivele publice?”
Nu s-a uscat bine cerneala pe file, că am şi plecat la Minister (era în clădirea centrală a Casei Scînteii). Nu m-am dus direct la Tamara Dobrin. L-am căutat întâi pe D-l Iulian Antonescu (iată, şi el s-a dus dintre noi, Dumnezeu să-l odihnească lângă el!), Director al Direcţiei Muzeelor şi Colecţiilor, care era un scut pentru noi şi un fel de tampon între muzee şi muzeografi şi răutăţile ce se puteau abate asupra lor. După ce mi-a citit referatul, Iulian Întâiul mi-a spus: „Bine ai făcut că nu te-ai dus direct la ea. Tamara-i o nebună. Hai să mergem împreună!”
Am coborît de la etajul IV – unde era Direcţia Muzeelor, la mezanin – unde erau Preşedinta şi Vicepreşedinta Consiliului Culturii. Păşind agale spre cabinetul viceministrei (pentru cine nu l-a cunoscut, D-l Antonescu avea un diametru cuprinzător şi transpira abundent când era nevoit să iuţească pasul) Directorul nostru s-a răsgândit: „Ştii ce? Dacă Tamara nu-i în toane bune? De ce să te vadă şi să te ţină minte? Chiar dacă ai dreptate, îi rămâi agăţat de retină.” (Într-adevăr, aveam să ne vedem la Tulcea, la o sesiune naţională de valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional, unde i-am făcut şi un portret – aşa că ne-am uitat unul la altul – dar n-a avut nicio tresărire. D-l Iulian o cunoştea foarte bine.) „Ştii că e ranchiunoasă. Mai bine mă duc eu singur. Lasă-l la mine, e mai bine să i-l duc eu. Şi du-te acasă liniştit, că n-o să te mai supere nimeni pe tema asta! Întoarce-te la Câmpina şi să n-ai nicio grijă!”
Ne-am întors amândoi din drum. („Întotdeauna îi ducea o ciocolată ca s-o îmbuneze”, mi-a spus, povestindu-i întâmplarea, Doamna Eugenia Antonescu, soţia Domnului Iulian.) Eu am coborît, să merg la Gara de Nord şi să prind un tren pentru Câmpina, iar dânsul a urcat (probabil mai sus de etajul IV, la bufet, să cumpere ciocolată – era mare amator de dulciuri – pentru el şi pentru Tamara Dobrin).
Domnul Iulian Antonescu a avut dreptate. De atunci şi până azi, nicio autoritate nu m-a mai deranjat în legătură cu Ştefan Haşdeu. Şi cred că nici Ştefan Haşdeu n-a mai îndrăsnit, până la sfîrşitul vieţii sale (Dumnezeu să-l ierte!) să se mai adreseze vreunei autorităţi împotriva mea. Am dreptul să-mi fac iluzii, nu-i aşa?
Astfel, Castelul Iulia Hasdeu a rămas mai departe în proprietatea Statului.
Până când…
Mai înainte însă, se cuvine să îndrept o eroare. În Primo tempo (1) am scris greşit numele şefei Oficiului juridic al Primăriei Capitalei: Crăciun. Întâmplarea – dacă poate fi într-adevăr întâmplare – a făcut să găsesc acum o filă desprinsă dintr-un carneţel de atunci. Pe care scrie: Constanţa Lingner, Consilier juridic şef, Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, B-dul Gheorghiu Dej 27. Sper să fie sănătoasă şi, dacă citeşte aceste amintiri, să ne povestească şi Dumneaei cum l-a blocat mai departe pe insistentul Ştefan Haşdeu să se folosească de Cavoul lui B.P.Hasdeu, mai ales că acesta deţinea Certificatul de moştenitor pentru celebrul Cavou.
FINE DEL SECUNDO TEMPO.
(Octavian Onea)
