O prietenă a Câmpinei, strălucitoarea actriţă Elvira Godeanu

În anii ’80 devenisem un apropiat al doamnei Olimpia (Pia) Crăciun, pe care o vizitam aproape zilnic. Era o persoană cu o ţinută deosebită, cu o cultură vastă, cu maniere alese şi cu bogate amintiri despre Câmpina. Familia sa venise în oraşul nostru la sfârşitul secolului XIX, tatăl său, Ion Crăciun, înfiinţând prima librărie din localitate. Mai târziu, cele trei fete ale sale, Olimpia, Maria şi Irina, au amenajat o librărie – anticariat, în care găseai toate noutăţile editoriale din ţară şi din străinătate. În cartierul Câmpiniţa, vizavi de casa pictorului Grigorescu, au ridicat o vilă în stilul castelului Balcic, înconjurată de un vast rozariu, cu multe specii de trandafiri exotici. Vila Crăciun, plină de comori, de la pictură şi artă decorativă la costume naţionale, a fost preluată de stat şi pusă la dispoziţia ofiţerilor unităţii de securitate din parcul Istrati (actuala Şcoală de Poliţie), iar surorile Crăciun au fost mutate în 24 de ore la parterul vilei Dumitrescu, „Casa de zahăr” cum i se spunea, aflată la intersecţia Bulevardului Culturii cu strada Plevnei. 

În vila de pe Câmpiniţa au venit de-a lungul timpului multe personalităţi marcante ale culturii române, între care şi actriţa Elvira Godeanu (1904 – 1991), care le-a rămas surorilor o prietenă fidelă şi în ceasurile lor de cumpănă. Am cunoscut-o în casa doamnei Olimpia Crăciun, când deşi octogenară, era la fel de distinsă ca în tinereţe. Zveltă, înaltă, păstra pe chip urmele marii sale frumuseţi. Artista mi-a făcut onoarea ca împreună cu Pia Crăciun să mă viziteze acasă, ocazie cu care mi-a dăruit un manuscris semnat de Alexandru Kiriţescu – „Elvira Godeanu – artistă şi femeie”, pe care l-a însoţit şi de o dedicaţie foarte măgulitoare: „Profesorului Alin Ciupală, iubitor de «Teatru», cu admiraţie pentru aceste nobile sentimente. Elvira Godanu, 4 mai 1986, Câmpina”. Împreună cu doamna Pia Crăciun şi cu nepoata sa, Eugenia Gâşteanu, i-am întors vizita în apartamentul pe care îl avea vizavi de Biserica Albă de pe Calea Victoriei, într-un bloc construit de soţul ei, marele antreprenor Emil Prager (1888 – 1985). Apartamentul vast, cu mobilier în stilul epocii Art-Déco, era plin de tablouri de mari dimensiuni semnate de marii noştri pictori interbelici Francisc Şirato, Tonitza şi Iser, dar şi de fotografii care o înfăţişau în diversele roluri interpretate. 

Marea actriţă avea în acea perioadă 85 de ani şi fiind tot mai rar solicitată să joace, era destul de strâmtorată, trebuind să se limiteze la o pensie din care abia putea să-şi plătească coafeza, femeia care îi făcea menajul şi cheltuielile casei. 

Bine ar fi fost ca acest apartament, bine conservat, să fi fost transformat într-un muzeu memorial dedicat artistei care a făcut cinste teatrului românesc.

Elvira Godeanu avea amintiri fabuloase. Îmi povestea, între altele, ce succes a avut la Paris, unde atunci când intra după spectacol într-un local de noapte, publicul se ridica în picioare şi o aclama strigând: „La belle roumaine”. Însă, spre deosebire de alte actriţe românce care s-au stabilit la Paris şi au făcut o carieră impresionantă (Alice Cocea, Elvira Popescu, Marioara Ventura), ea nu a vrut să rămână în Franţa pentru că-şi iubea prea mult ţara. 

Elvira Godeanu se trăgea din Gorjul Olteniei, unde avea printre strămoşi un haiduc cu numele Godeanu şi unde există şi un munte cu acelaşi nume, zonă în care familia sa avusese mari proprietăţi şi unde actriţa îşi ridicase o casă de vacanţă. Între altele, mi-a povestit cât de îndurerată a fost când partenerul ei de teatru, excepţionalul actor Mihai Popescu, a murit tânăr şi a trebuit să-l conducă pe ultimul său drum. Avea, de asemenea, amintiri pitoreşti din turneele făcute prin ţară în compania lui George Vraca şi a altor mari actori. În timpul acestor convorbiri am comis o mare impoliteţe, o adevărată necuviinţă, pe care am regretat-o mult timp, dar pe care acum o socotesc utilă, pentru a lămuri o mare nedreptate care i se făcuse marii doamne. Mulţi iubitori de teatru fuseseră înclinaţi să creadă zvonurile care-i atribuiau o legătură amoroasă cu Gheorghe Gheorghiu Dej. Când am întrebat-o despre acest lucru, a explodat spunându-mi: „Mi-am iubit şi respectat foarte mult soţul, cu care am avut vreme de ani şi ani o căsnicie fericită. Zvonurile murdare pe care le-am auzit şi eu mereu au vrut să lovească indirect în Gheorghiu Dej şi au fost lansate prin coafezele, manichiuristele şi croitoresele Anei Pauker, care împreună cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu complota să-l înlocuiască pe acesta de la conducerea partidului, acuzându-l între altele şi de imoralitate”. 

Atunci mi-a spus d-na Godeanu şi cât de impresionată a fost când, la 23 august 1944, după ce aviaţia germană a bombardat capitala distrugând Palatul Regal şi Teatrul Naţional, Emil Prager, văzând-o atât de îndurerată i-a spus: „Nu mai plânge, Elvira! Am să-ţi construiesc altul, mai frumos!” 

Prager, ca mulţi alţi oameni din elita românească, a fost arestat şi închis pentru o vreme. La presiuni venite din străinătate, a fost eliberat şi i s-a propus să emigreze. Cei doi soţi au refuzat să plece, dar la invitaţia prietenilor lor, au făcut multe excursii în străinătate, care le-au înseninat ultimii ani de viaţă. 

Ca să o cunoaştem mai bine pe Elvira Godeanu, care şi-a petrecut multe zile în oraşul nostru, în casa surorilor Crăciun, spicuiesc din biografia scrisă de dramaturgul Al. Kiriţescu: „Pentru că este mai mult decât un nume, o invitaţiune la toate fermecătoarele bucurii pentru mii şi mii de inimi. Aceste trei silabe dulci şi muzicale, El-vi-ra, au devenit atât de iubite şi de populare. Nume predestinat. L-a mai purtat o altă magiciană a scenei şi a frumuseţii, Elvira Popescu, dar aceasta ne-a părăsit. Astalaltă Elviră e a noastră şi rămâne a noastră, statornic şi pătimaş a ţării sale, cu toate solicitările care i-au venit de pretutindeni. Suntem prieteni de multă vreme (…) În prietenie am preferat amândoi eclipsele, tăcerile, apoi regăsirile cu noi surprize ale sufletelor, cu fiori, înnoite în contemplarea frumosului, cu atâta experienţă de artă adunată de fiecare din noi (…). Sunt apoi autorul căruia Elvira, în seri triumfale, i-a dăruit emoţii de artă de neuitat. Am fost apoi lângă Elvira într-o împrejurare sfâşietoare a vieţii sale, când o durere îngrozitoare ar fi izbutit s-o doboare, dacă arta ei şi conştiinţa profesională n-ar fi întărit-o. (…) O stea odată ajunsă la zenit în zadar te-ai străduit să-i refaci traiectoria. Cariera teatrală a Elvirei trebuie reconstituită după marile ei succese, începând cu «Tovarich» (Tovarăşul – n.r.) la Teatrul Comedia, când a creat rolul principal alături de Iancovescu, aproape în acelaşi timp când Elvira Popescu îl juca la Paris. Am citit cronicile teatrale din vremea aceea. Toate stăruiau asupra sensibilităţii artistei, profundul ei instinct dramatic, apoi se avântau în fraze lirice, celebrându-i strălucitoarea frumuseţe. Această frumuseţe care acordând femeii un prestigiu scenic neegalat, handicapează admirabila-i personalitate artistică. Mi-a spus odată după ce a citit o cronică dramatică «Iar începe cu frumuseţea mea! Doar ăsta e ultimul lucru pe care ar fi trebuit să-l releve. Frumuseţea şi iar frumuseţea!» După aceea, Elvira a jucat, la Naţional, «Casa Harwey» cu marea, foarte marea Marioara Voiculescu şi George Vraca, în regia neuitatului nostru Soare Z. Soare. Apoi «Aimée» tot cu George Vraca, care a însemnat un succes triumfal şi a consacrat-o definitiv ca mare artistă. După 23 august 1944, joacă la Teatrul Colorado în «Zaza». Luni de zile Bucureştiul s-a strivit în sala din strada Bursei, apoi provincia a aclamat-o într-un turneu care a rămas legendar. Elvira mi-a spus atunci «Zaza este o biată artistă de varieteu, un suflet de femeie rătăcită, pe care însă iubirea adevărată o răscumpără». În nici una din piesele interpretate de ea până atunci Elvira n-a dat măsura talentului ei divers, nuanţat, pitoresc, cu izbucniri de humor, de furie, de patimă, cu stridenţe adorabile şi apoi prăbuşiri de un patetism sfâşietor. A fost o creaţie completă, admirabil dozată, de la comedia de situaţii la drama interioară, de la hohotele de râs la lacrimi, publicul a fost tălăzuit de-a lungul celor mai pasionante momente dramatice. (…) Poate nici o altă artistă româncă nu e mai autentic a noastră ca Elvira. Olteanca aceasta din Gorj este atât de legată în toate expresiunile de viaţă românească, încât trebuie să pară ciudat că solicitată cum a fost de atâtea ispititoare eroine ale repertoriului străin, n-a şovăiat de câte ori a avut prilejul să joace în repertoriul original. Numărul de piese româneşti în care a apărut este considerabil: «Care din două» de Antoine Bibescu, «Şapte gâşte potcovite» a Claudiei Minulescu, «Escu» de Tudor Muşatescu, «Ion Anapoda» de George Mihai Zamfirescu, «Avram Iancu» de Blaga, «Cobaiul» de Teodor Scorţescu, până la «Atrizii» de Victor Eftimiu, «O noapte furtunoasă» de Caragiale şi «Norocul» de Valjean – ultima ei apariţie pe scena naţională”.

În continuare Al. Kiriţescu se referă la un mare succes al artistei noastre în «Dama cu camelii»: „În septembrie anul trecut treceam pe strada Bursei; deodată ieşind de la Teatrul Colorado, iat-o pe Elvira, în trandafiriu, cu capul gol, scuturându-şi buclele în razele aurii. Se opreşte, mă întreabă ce mai fac. «Sunt plictisit, îi răspund. Am început să lucrez la o versiune a mea din «Dama cu camelii», dar lucrurile au rămas baltă. Îmi pare rău!» Elvira mă priveşte drept în ochi, apoi scurt: «O joc eu!» După o lună începeau repetiţiile. Critica a celebrat cu unanimitate nemaiîntâlnită în presa noastră triumful Elvirei în rolul Margueritei Gautier. Au comparat-o cu cele mai mari interprete ale eroinei, cu Emma Gramatica. A alcătuit pentru Elvira un apogeu pentru cariera ei bogată în succese, dar ceea ce nu ştiu cei care au văzut-o doar pe scenă, de o eleganţă neegalată până la ea şi după ea, este prepararea miracolului de-a lungul repetiţiilor, tenacitatea dârză a Elvirei în căutarea mijloacelor de expresie cele mai potrivite. În repetiţiile izolate acasă cu Mihai Popescu, Elvira a muncit cu înveşunare strivind textul, frază cu frază, ca pe o poamă care trebuie să-şi dea până la urmă tot sucul şi parfumul! De câte ori nu mă trezea din somn, la două şi trei din noapte, telefonul Elvirei: «Sandule, ce ai înţeles tu prin replica asta?» Şi buimac încercam să-i împărtăşesc intenţiunile mele. Rar s-a întâlnit o conştiinţă profesională mai fermă, o disciplină personală mai crâncenă. Artista aceasta pe care Dumnezeu a copleşit-o cu darurile cele mai scăpărătoare de care vreodată s-a învrednicit o femeie, care putea să se lase legănată de deliciile unei existenţe de vis, este chinuită de o sete de perfecţiune fără răgaz. Şi nu numai pentru persoana ei, pentru că nimic egoist, nimi egocentric nu-i dictează apucăturile. La «Dama cu camelii» se ocupa de fiecare din colegele ei, le sfătuia, le rectifica până şi faldurile toaletelor. S-a îngrijit ca un impecabil decorator de prezentarea plastică a spectacolului, a adus pe scenă mobile, accesorii de acasă. «Dama cu camelii», care a făcut cinste teatrului românesc, o realizare de artă, îşi datorează succesul Elvirei. Dar de-a lungul cărei întinse tragedii, Dumnezeule, au avut loc repetiţiile şi premiera (…). Făptura pe care Elvira a iubit-o mai mult decât orice pe lume, mama ei, zăcea chinuită de o boală cumplită care nu iartă. Elvira venea la repetiţii lividă, cu ochii arşi de plâns, în anumite momente părea o biată halucinată orbecăind într-o suferinţă fără scăpare. Cei din jurul ei, în preajma premierei, o întreţineau cu minciuni penibile şi îngroziţi nu ştiam ce să mai născocim (…) până în ziua în care inevitabilul s-a produs. Elvira n-a ştiut nimic – catastrofa o învăluia însă, simţea dincolo de surâsurile noastre silite ceva groaznic, dar îi era frică să ne întrebe. Numai buzele ei murmurau convulsiv: «Mama, mama… spuneţi-mi ce e cu mama…» în vreme ce cabinierele îi potriveau cutele rochiei sale regale de catifea neagră din actul trei (…) Când nu se mai putea ascunde nimic, i-am spus. N-aş vrea să mai apuc ceasuri la fel.. Aş vrea să uit făptura aceea rigidă, lungită pe o bancă la Belu, străduindu-ne să o aducem în simţiri (…) pentru ca după două ore să o revedem în teatru, readusă în simţiri cu injecţii, supravegheată de medic, prin colţuri camarazii, femeile de serviciu, plângeau (…) Eram cu toţi în culise (…). Iat-o în toaleta albă a Margueritei cu bucheţelul în mâna înmănuşată până la coate. Ne apropiem, încercăm să-i spunem ceva. (…) Nu ne recunoaşte pe niciunul. Intră în scenă – un ropot de aplauze, ovaţii care cutremură teatrul, publicul care aflase îi dădea Elvirei cea mai directă, cea mai mişcătoare dovadă de simpatie – atunci nemaiputându-se stăpâni s-a clătinat, a început să plângă. Niciodată n-a jucat mai convingător. Era o durere neîntreruptă (…). Fiindcă deşi i s-a propus, Elvira nu a vrut să întrerupă spectacolul. Avea o mare răspundere faţă de teatru, care investise mari sume de bani în montarea piesei.

Bucureştenii îi atribuiau unanim Elvirei atributele de «vampă sută la sută». Se verifică şi în cazul acestei mari artiste înclinaţiunea populară de a-şi împodobi idolii cu atribute exorbitante, care să desăvârşească marea lor nevoie de mituri aurite. Nimic mai departe de adevăr. Elvira era femeia cea mai simplă, cea mai graţioasă, cea mai cordială de pe lume. I s-au pus şi i se pun în seamă aventuri senzaţionale – ea, care ştie tot ce se spune despre persoana ei, râde cu râsul ei fraged, cu o observaţiune spirituală, fiind posedată cu un dar al humorului adorabil. Un lucru o deosebeşte însă de marea majoritate a femeilor, este cultul prieteniei, prieteniei nu întemeiată pe o lungă obişnuinţă, dar pe identitatea de năzuinţi şi de simţiri şi aceasta pe tărâmul care îi este cel mai drag, al artei sale. Şi e bună – nespus de bună. Ajută în dreapta şi în stânga fără ca nimeni să afle. Acum două luni s-a întors de la vila ei din munţi, din Gorj, cu inima frântă. La Bucureşti nu ne dăm seama ce înseamnă seceta de anul acesta. E îngrozitor! Ardeau munţii Gorjului. (…) Pentru a face binele nu cruţă nici osteneală, nici cheltuieli. S-a deplasat de trei ori în provincie să adune fasole pentru protejatul ei. (…) Apoi camarazii şi camaradele în nevoie, de câte ori n-au primit ajutorul discret al Elvirei. Câte toalete de-ale ei nu au îmbrăcat artistele mai tinere cari altminteri nici n-ar fi putut apare pe scenă. S-a spus cât trebuia şi mai mult decât trebuia despre frumuseţea Elvirei. Fascinaţia orbitoare ce se desprinde din toată făptura ei, din privirile ei, dintr-un surâs sau dintr-un gest. (…) Apariţia ei pe scenă în lume, oriunde, lărgeşte şi iluminează cadrul. Toate acestea fac din Elvira o făptură unică. Publicul de teatru a încorporat-o în inima şi în memoria lui (…) Acum câţiva ani mă găseam la Paris. Străbăteam într-o dimineaţă Boulevard de Capucines cu Elvira Popescu. Am intrat împreună la Cafe Anglais (…) S-a făcut o tăcere desăvârşită. Furculiţele şi cuţitele au căzut în farfurii. La Bucureşti, când altă Elviră trece pe stradă sau apare la o premieră, se aud murmure: «Elvira, uite-o pe Elvira» Dar Elvira noastră, unică şi neasemuită”.

Această biografie romanţată a fost publicată mai târziu de Kiriţescu, în noiembrie 1946, în revista „Rampa”.

La distanţă de aproape 40 de ani, cunoscuta ziaristă Carmen Dumitrescu, publică în revista „Flacăra” un interviu cu actriţa, retrasă acum din viaţa artistică, cu titlul: „Totul în viaţa mea a fost la locul lui”, din care am extras câteva fragmente.

„Elvira Godeanu este nelipsită la premierele importante (…) Vine să vadă ce produce teatrul pe care l-a slujit o jumătate de secol. Am întâlnit-o cu flori, pentru actori, răsplătindu-i cu aplauze pe mai tinerii săi colegi, dăruindu-le buchetele ca o admiratoare. Întotdeauna e în rândul întâi la toate spectacolele. E numai energie şi spirit, încât refuz să cred că neuitata interpretă a lui Zoe din «O scrisoare pierdută» a trecut de câteva zile pragul celor 85 de ani. Zâmbetul său n-are nimic de a face cu vârsta. Cine l-a uitat să-şi amintească de Greta Garbo. A rămas tânără şi receptivă ca în anul debutului în «Burghezul gentilom». «Eram tânără, după fotografii şi frumoasă, alte calităţi n-am prea arătat, pentru că era… un rol fără cuvinte. În seara premierei înclinam din cap, zâmbeam şi cam atât» – mărturiseşte artista.

– N-aţi ars de nerăbdarea de a vi e auzi vocea? 

– Aveam 20 de ani şi toată viaţa înainte. Mi-am iubit profesiunea şi am vrut ca în ceea ce urma să fiu distribuită să fiu reală, adevărată. Teatrul se învaţă în lungi ani, care are mii de reguli şi secrete, pe care nu le-am aflat în Conservator. Nu este destul să fii talentat sau să ai acel fizic prin care mulţi speră că vor fi idolii publicului. Sunt multe necunoscute care trebuie aflate la vremea lor printr-o muncă disciplinată. 

– Numele dvs. rămâne în istoria teatrului naţional. Cei care v-au văzut vă confundă cu Zoe. 

– Nu am nici una din datele personajului». 

– Tocmai aici este arta transfigurării într-o altă fiinţă. 

– Am trăit această miraculoasă prefacere de sute de ori, dar Zoe este biruinţă comună: a regiei şi a interpretei.

– Câţi ani sunt de când vă confundaţi cu Zoe? 

– Sunt două date. Prima versiune a «Scrisorii pierdute» este semnată de Vasile Enescu în 1938, apoi cea esenţială, legată de contribuţia marelui om de teatru, maestrul Sică Alexandrescu, în 1942. Declar, pentru a nu ştiu câta oară, că n-am fost entuziasmată de propunerea lui Camil Petrescu, directorul Naţionalului, de a fi interpreta lui Zoe. Chiar l-am refuzat fără nicio speranţă. După câteva zile am plecat la mare pentru o scurtă vacanţă. În tren, vecinii de compartiment m-au întrebat ce pregătesc pentru stagiunea următoare. Şi aşa am ajuns la Zoe. M-au convins că aş fi o Zoe ideală. Am recitit textul şi am început să mă văd în rol, i-am spus lui Camil că accept. Ce a urmat, ştiţi…

– Un mare succes. Aţi fost o răsfăţată a cronicarilor, a publicului. S-a resimţit acest lucru în relaţiile umane?

– De fapt vreţi să mă întrebaţi dacă am fost o mofturoasă, dacă am avut aere de prinţesă. Niciodată! Am detestat comportarea actorului care se crede deasupra celorlalţi, pentru că s-a nimerit să aibă un pic de talent. Modestia, bunătatea, cumpătarea, simplitatea sau cum se spune la noi, la Târgu Jiu, să stai în banca ta, au fost în vederile mele. Am primit grădini de flori, am fost rechemată la rampă, am răspuns la tot felul de întrebări ale ziariştilor, s-a scris mult despre mine, dar eu m-am socotit doar o fiinţă norocoasă, pentru că am trezit interesul celorlalţi. Am simţit nevoia să învăţ mereu, să mă înconjur de oameni inteligenţi, să le ascult părerile. Mi-au displăcut superficialii, orgolioşii, încrezuţii. 

– Aţi rămas cu vreun of? Există ceva ce aţi fi vrut să jucaţi şi dintr-un motiv sau altul nu s-a împlinit?

– Tot ce am jucat mi-a plăcut, dar este un mic ghimpe. Tare aş fi vrut să fiu interpreta moşieresei din «Livada cu vişini» de Cehov. De aceea când am văzut-o pe Lucia Mureşan, frumoasă, perfectă în rolul pe care l-am visat, a fost o seară şi mai plăcută.

– N-aţi iubit anii…

– Ce vreţi să spuneţi? Vârsta mea a fost întotdeauna cunoscută!

– Nu în acest sens, nu aţi făcut casă bună cu matematica. Nu aţi avut memoria datelor!

– Nu! Soţul meu a păstrat toată viaţa ce a fost legat de cariera mea artistică. Cu o mare atenţie el a adunat în albume cronicile, rolurile, fotografiile din diverşi ani.

– Atunci puteţi să-mi spuneţi cu precizie ce făceaţi în vara lui 1942?

– Pe dinafară, nu. Dacă deschid unul din aceste albume şi caut 1942, ce găsesc? Cu toată desfăşurarea războiului, Teatrul Naţional era în turneu. Eram la Sibiu. Ne apropiam de finalul actului al treilea din «Aimee» şi o sirenă crânenă a frânt spectacolul. Publicul îngrozit se înghesuia către ieşire. Eu, cu un curaj de care sunt uimită ori de câte ori îmi amintesc, am încercat să-l opresc: jucăm mai departe, rămâneţi cu noi! Eram pierită de emoţie, dar cu un calm aparent am reluat scena întreruptă. Spectatorii deşi speriaţi, cu o ureche mereu atentă la ce se întâmpla în stradă, m-au ascultat. Aplauzele de la sfârşitul spectacolului veneau de pe scenă pentru ei, din sală pentru noi. A fost o seară neobişnuită şi întotdeauna o aleg ca pe cea mai puternică amintire, îmbinare între trăirea autentică scenică şi ralitatea crudă a vieţii. 

– Nu v-ar tenta reapariţia pe scenă sau într-un film?

– O, nu, pentru că spectatorii ar vrea să întâlnească pe actriţa de acum 20 de ani. Vă mulţumesc că v-aţi gândit aşa de frumos la mine. E foarte mult. Îmi crează o stare sufletească specială. Dar eu trăiesc acum cu amintirile mele dragi, cu anii strălucitori care m-au făcut fericită. Totul în viaţa mea a fost la locul lui. Talentul este o mare binefacere şi am avut noroc pe scenă şi în viaţa mea particulară. 

Am simţit îndemnul să n-o trezesc din amintirile ei, care oricât le-ar împărţi cu noi sunt numai ale ei. O viaţă care a dăruit alora multe bucurii”.

Iată cum surorile Crăciun au adus în oraşul nostru şi au găzduit în somptuoasa vilă din cartierul Câmpiniţa, două regine: pe glorioasa Regină Maria a României Mari şi pe superba regină a scenei româneşti, Elvira Godeanu.

Alin Ciupală