O descriere a Câmpinei făcută la 1924 de savantul I. Simionescu

1924, iunie, 22. În ziarul „Viitorul”, profesorul universitar geolog, paleontologul I. Simionescu* (1873 – 1944), publică articolul „Câmpina”, o descriere a aşezării. Articolul e cuprins în anul 1937 în volumul „Oraşe din România”.

„E oraş şi sat totodată. Loc de tihnit popas de vară, cu frumoase şi tăinuite împrejurimi, e şi unul din nodurile cele mai însemnate industriale din ţară. E oglinda ţării însăşi, căci îmbină farmecul naturii, belşugul pământului, cu zvâcnitoarea dezvoltare legată de bogăţia subsolului. Nici vremea unei vieţi de om nu a trecut de când s-a schimbat din paşnic sat, cu căruţe cu bârne luminate cu opaiţe, în îngrămădire de cochete vile, de clădiri cu două rânduri, luminate cu electricitate. Se mai găsesc încă bătrâni, născuţi pe timpul când Moldova nu era unită cu Muntenia; îşi aduc aminte de vremea ruşilor şi de poştalioanele cu care făceau drumul pentru studii în străinătate. Cum treci de Comarnic, Valea Prahovei se lărgeşte. Munţii se trag mai la o parte, încadrând din trei părţi zarea întinsă, cu forme potolite, acoperite cu păduri ori păşuni. Prahova îşi respiră apele domolite pe pat albios de prundiş. Sclipesc vălureţele, ca solzii, când sunt bătute în plin de soare. Constituţia geologică a terenului se schimbă. Au rămas în urmă pachetele de straturi, tari şistoase, încreţite ca sub presă, semănând uneori cu îngrămădirile de bucoavne vechi în rafturile unui anticar. În locul lor sunt straturi argiloase, moi, abia înclinate, atacate lesne de puhoaiele care sapă viloage răsfirate, tablouri, în mic, asemenea vestitelor Band Lands din America Nord. Tot lungul drumului e o adevărată pinacotecă naturală. Polichromia terenului e neîntrecută. Pete de ocru, ruginii, vin alături cu altele cenuşii, vineţii ori albe. Rănile vii ale pământului sunt împestriţate cu petece acoperite cu iarbă, alunecate în sus. Mestecenii, frumoşii mesteceni, cu trunchiurile ca văruite, împodobesc tăpşanele, pe când jos, în albie, aninişurile par sprâncene încruntate, iar costişele râpoase sunt presărate cu porumbei spinoşi, numai flori, în primăvară. Pe locurile mai aşezate se arată şi coroana rotundă, stufoasă, plină de energie, a nucilor în mare număr, iar toamna, pe şoseaua dinspre Breaza, nu-ţi poţi lua ochii de la prunii încărcaţi cu prune, boabe mascate de mărgăritar.

 

Am umblat îndeajuns prin ţară; am admirat multe colţuri mândre, tăinuite. Una din panoramele cele mai pline de farmec, prin variaţie de forme, colorit şi îmbrăcăminte, din câte mi-a fost dat să văd, se desfăşoară la capătul tăpşanului unde se află grădina regretatului meu coleg, doctor C. Istrati. Nici în părţile dealurilor nu am auzit un concert mai plin de privighetori şi pitpalaci ca aici. E drept că era atâta frăgezime în haina de Mai a pământului, dar şi atâta tainică sfinţenie a locului, încât îţi lămureşti dragostea lui Grigorescu şi a zbuciumatului Hasdeu de acest colţ de ţară. Tabloul celui dintâi. Pe Câmpiniţa, mestecenii ca o seamă de nori ori ciobănaşul de pe plaiul Câmpiniţei, tot aşa de fericit ca şi vestitul băieţel al lui Lenbach, sunt scene care spun toată ademenirea linişitoare a regiunii. Dând foc frumoasei vile a lui Grigorescu, duşmanii au căutat să lovească tocmai în specificul cel mai curat românesc. Castelul lui Hasdeu, asa de bizar conceput, seamănă azi, în părăsirea în care e lăsat, cu unele din templele depărtatelor timpuri, cuprinzând altarul pentru păstrarea focului nestins. În jurul lor stau îngrămădite case lângă case, mai strânse în inima orăşelului mereu în dezvoltare. Totuşi, sus, nu s-a pierdut cu totul farmecul naturii; casele par vile înconjurate de grădini. Încetul cu încetul s-a înfiripat şi un centru cultural”.
Sunt amintite aici pe rând: „şcoala primară” („un centru de propagare culturală adaptată la mediu”), „şcoala industrială de ucenici şi adulţi”, „şcoala primară de adulţi”, „gimnaziile de fete şi de băieţi”, biblioteca şcolară şi chiar (prima dată când se menţionează local aşa ceva) existenţa unui „muzeu industrial”.
„Câmpinei lui Grigorescu, nu de mult s-a adăugat şi Câmpina industrială. Sus domină pădurea de arbori, jos, în vale, aceea a sondelor. Pentru ca să ajungi spre cea dintâi, urci; drumul de fier te duce numai prin cea de a doua. Sondele sunt îngrămădite mai mult în albia Prahovei, răzbind prin prundiş, necruţându-i nici locul pe unde îşi mână apa. Au început să se caţere şi pe coaste, mai ales pe malul drept. Sunt una lângă alta, cât ţine lăţimea încreţiturii de pături în care s-a îngrămădit petrolul. Piramidele de scânduri, cu o luminiţă în vârf, spre sară, sunt pompele care sug din buretele pământului huila lichidă atât de mult căutată. Trenurile de cisterne umplu liniile de garaj, iar rezervoarele de tablă sunt înşirate ca nişte baloane umflate, gata să se ridice. Scoasă din pământ, uneori ieşind cu erupţiuni gheizeriene, cea mai mare parte trece prin cazanele rafinăriilor, pe loc, despărţită de componentele ei cu valoarea deosebită; de la păcura de uns roţile până la benzina uşoară, de preţ.
Gazurile naturale care ţâşnesc şuierând la cea dintâi atingere a sondei cu straturile petrolifere, mai înainte se p[i]erdeau în văzduh. Azi şi ele sunt prinse; puse în serviciul omului, produc electricitatea care dă aparenţă sviţeriană aşezămintelor româneşti de pe Valea Prahovei. Predealul atrage prin orizontul larg variată; Sinaia cheamă prin taina pripoarelor din Bucegi, deşi a ajuns să nu mai poţi răsufla în ea. Azuga şi Comarnic sunt puse în locuri înguste, fabricele înşirându-se pe malul apei. Câmpina din potrivă, leagă spaţiul deschis, frumos, cu o mişcare economică de seamă. Poate fi centru de excursii. Drumuri largi te duc spre castelul Voila, ascuns în pădure, spre Brebu cu turnul bisericei atât de interesant, spre Telega cu ochiuri de apă sărată. Sate curat româneşti, populate, o înconjoară din toate părţile. Unde te întorci dai de portul naţional încă păstrat; te întâlneşti cu oameni bine închegaţi şi vioi la minte; e un colţ de ţară care te înviorează când îl străbaţi”.
(„Viitorul”, 22 iunie 1924)

(Din volumul “Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

*) I. Simionescu a fost tatăl Ceciliei Maria Simionescu, care a devenit cunoscută sub pseudonimul Sanda Marin,  fiind autoarea celei mai celebre cărţi de bucate româneşti.