Știri

O adevărată odisee. Drumul a două gemene câmpinence spre lumea liberă

În familia mea numeroasă, care cuprindea pe fraţii şi surorile tatălui, au apărut pe lume, la data de 6 ianuarie 1944, două surori gemene. Erau fiicele Fevroniei, cea mai mică soră a tatălui meu, deci verişoarele mele primare, Sanda şi Anca, cum erau alintate de neamul nostru. Numele lor în certificatul de naştere erau Alexandra Valentina, respectiv Ana Maria Dinescu. De la naştere au avut nefericirea să nu-şi cunoască tatăl. Din motive pe care nu le cunosc nici acum, după un scurt mariaj, mama lor se despărţise de dl. Dinescu înainte ca ele să se nască. Neavând tată, au fost răsfăţatele familiei. Au copilărit în cartierul Slobozia, în casa veche a bunicului, având ca loc de joacă o grădină imensă. Mama lor, funcţionară la Astra Română, le-a angajat o guvernantă, o nemţoiacă cu care şi-au petrecut primii ani. Fevronia avea ambiţii mari pentru aceste fetiţe. Probabil că îşi dorea să realizeze prin ele ceea ce viaţa îi refuzase ei. S-a mutat în oraş, într-un apartament spaţios, la etajul magazinului de coloniale al lui Pavel Ionescu (mai târziu lăptăria coanei Vetuţa). Apartamentul pe două nivele, elegant mobilat, avea la primul etaj un salon mare şi două dormitoare. Atrăgea atenţia o pianină superbă lăcuită în negru, cu clape din fildeş, care pentru verişoarele mele a devenit, de la o vârstă fragedă, un adevărat instrument de tortură. De mici, chiar înainte de a fi şcolarizate, au început să ia lecţii de pian mai întâi cu profesorul Scheffer (bun pianist şi dirijor), apoi cu domnişoara Gonţescu (o domnişoară în vârstă, foarte severă) şi după aceea, ani şi ani de zile, cu prinţul Sturdza, care devenise prietenul familiei. 
Pentru că aici nu mai aveau curte, amenajaseră la al doilea etaj o cameră imensă plină de jucării, unde îşi petreceau timpul când mama lor era la serviciu. De când le ştiu, au avut în casă câteva pisici răsfăţate. Într-o zi, una din ele a ieşit pe balcon şi s-a urcat pe acoperişul cu pantă abruptă. Sanda, foarte curajoasă, ca s-o salveze, s-a urcat după ea. Fiind situată central (vis-a-vis de Hotelul Muntenia), toată lumea s-a oprit în faţa casei Pavel Ionescu ca la un spectacol, strigând la copilă să fie atentă şi să se dea jos. Cineva din mulţime, care o cunoştea pe Fevronia, a telefonat după ea la birou, iar aceasta a venit într-un suflet, reuşind cu greu să-şi recupereze fiica în vârstă de 5 ani de pe acoperiş. După ce a văzut-o în siguranţă, i-a administrat o chelfăneală zdravănă. 
Fevronia, care îşi iubea enorm fetele, nu a fost o mamă tandră. Nici nu avea cum. Astra Română se desfiinţase, iar  schela Câmpina avea acum birouri la Băicoi. Se trezea la 3 dimineaţa, pregătea şorţuleţele călcate şi apretate zilnic pentru şcoală, pacheţelul cu mâncare, la 5 dimineaţa lua un autobuz pentru navetişti şi pleca la Băicoi, unde avea mult de lucru, de unde se întorcea târziu. Primul lucru pe care îl făcea erau lecţiile cu tinerele domnişoare, care acum erau în clasele primare. Caietele fetelor erau ca pentru expoziţie, îmbrăcate în hârtie de culoare indigo, cu etichetă într-un colţ, cu foile liniate cu creion roşu la 2 cm de margine şi cu lecţiile scrise impecabil. Când termina cu lecţiile (le făcuse fetelor şi o tablă neagră, ca la şcoală, unde rezolvau problemele de matematică), gătea, spăla, făcea curăţenie şi pe la 8-9 seara pleca la fratele ei, Ionel, care era gestionar în cârciuma din Slobozia, care aparţinuse pe vremuri bunicului meu. Îi făcea acestuia socotelile cu încasările pe ziua respectivă, o adevărată contabilitate, care uneori îi dădea de lucru până spre miezul nopţii. Iarna, pe zăpadă, prin viscol, se întorcea acasă, unde dormea câteva ore. Cu acest regim de muncă, cu atâtea eforturi, şi-a scurtat viaţa şi a murit destul de timpuriu, când avea în jur de 50 de ani. 
A avut însă bucuria să-şi vadă visul cu ochii, fetele intrate la Conservator, Anca la secţia de canto, Sanda la pian şi compoziţie. Studentele locuiau în căminul Conservatorului şi într-o zi au avut parte o surpriză, fiind chemate de portar în holul de la intrare (atunci în căminele studenţeşti nu aveau voie să intre decât locatarii). Aici le aştepta un domn distins, care s-a prezentat drept domnul Dinescu, spunând că este tatăl lor. Era artist în ansamblul armatei, de multă vreme recăsătorit şi mai avusese două rânduri de gemene, unele la Cluj şi altele, mai tinere, în Bucureşti. Verişoarele mele au fost foarte rezervate, neavând nevoie de un tată care în 24 de ani nu avusese habar de ele. 
Sanda era extrem de întreprinzătoare. Înainte de a intra la Conservator, lucrase câţiva ani într-o uzină câmpineană, muncitor necalificat, unde spăla cu sodă caustică nişte tăvi în care se turna parafină, o muncă grea care probabil i-a oţelit caracterul. Pregătirea pentru Conservator au făcut-o câţiva ani cu profesori prieteni ai prinţului Sturdza, dar şi cu dirijorul celebru încă de pe atunci Marin Constantin. Acesta, originar din Urleta, avea un frate mai tânăr, Ionică, ce lucrase băiat de prăvălie în cârciuma unchiului lor, Ionel. Aceasta a fost relaţia care le-a dus la Marin Constantin. 
Se intra extrem de greu la Conservator, fiind locuri puţine şi candidaţi extrem de bine pregătiţi. Reuşita fetelor s-a datorat în cea mai mare parte îndârjirii cu care Fevronia le-a educat pentru cariera artistică. N-a mai apucat, din nefericire, să se bucure şi de succesele lor. 
Anca a fost solistă în câteva concerte dirijate de colegul ei de promoţie, azi celebrul Horia Andreescu, iar Sanda a compus muzică pentru mai multe filme. Amândouă, însă, au avut ca ocupaţie principală profesoratul, Anca într-o şcoală de lângă Câmpina, iar Sanda la liceul de muzică „Dinu Lipatti”, profesoară la clasa de pian. În Bucureşti, Sanda a cunoscut un tânăr chitarist talentat, Alexandru Ureche, care era inginer de sunet la studioul Buftea (numele lui apărând de-a lungul timpului pe genericul mai multor filme). Împreună cu fratele său, Petre, conducea o formaţie de muzică rock, Metronom, în mare vogă în anii aceia în capitală. S-au căsătorit şi în scurt timp a venit pe lume fiul lor, Silvan, un băieţel frumos şi inteligent. Dl. Ureche a reuşit să prindă o ieşire în străinătate şi nu s-a mai întors în ţară. A primit drept de azil în America, unde şi-a adus fratele, părinţii, chiar şi bunicii, mai puţin soţia şi fiul. Sanda, care era o luptătoare, i-a spus atunci că dacă n-a vrut să plătească pensia alimentară în lei, o va da în dolari în America! 
Profitând că nu era încă divorţată, a făcut cerere de emigrare pentru reîntregirea familiei. În vremea aceea, dacă erai în învăţământ şi voiai să pleci definitiv din ţară, îţi pierdeai postul, deoarece se considera în timpul regimului comunist că un dascăl care emigrează nu-şi poate educa elevii potrivit principiilor eticii şi echităţii socialiste. A trăit câţiva ani, până i-a venit aprobarea, vânzându-şi lucrurile, între care şi superba pianină. Înainte de plecare era necesar să depună într-o bancă americană şi o sumă de 500 de dolari (o garanţie că are cu ce să se întreţină în primele luni), însă nu mai avea de unde să facă rost şi de aceşti bani. Prin cunoscuţi şi-a alcătuit o listă cu numele a 12 familii de români stabiliţi în America şi a telefonat fiecăreia în parte cerându-le ajutor, angajându-se să restituie banii din primele salarii. A fost refuzată pe diverse motive, cel mai hilar fiind al unuia care susţinea că s-a angajat mercenar în Africa de Sud şi nu poate să o sprijine deoarece nu mai locuieşte în America. Ultimul de pe listă, un român din Kansas, i-a răspuns prompt că în zece minute îi depune banii la bancă. Neîncrezătoare, Sanda i-a spus atunci fiul ei, Silvan, acum în vârstă de vreo 6 ani, isteţ foc: „Măi Silvane, ăsta a fost cel mai deştept, a scăpat de mine repede, fără să mai cheltuiesc mulţi bani cu telefonul”. Nu credea că omul îşi va onora promisiunea. Nu mult a durat până când a fost sunată de bancă şi i s-a confirmat că avea banii în cont. 
Au zburat cu bagaj puţin, cu o cursă până la New York. De aici au plecat spre Kansas, deoarece trebuia să locuiască la început în statul în care avea banii depuşi la bancă. Aterizând în oraşul universitar Wichita, şi nu în Kansas City, unde trebuia să ajungă, a avut parte o peripeţie. Aici nu îi aştepta nimeni, aşa că obosiţi de drumul lung, s-au învelit în nişte frumoase pături româneşti şi s-au culcat pe bănci, în sala de aşteptare a aeroportului. S-a trezit peste câteva ore, observând că un cetăţean, însoţit de un poliţist de culoare, dădea roată printre bănci. Era cel care îi trimisese banii şi o aştepta în Kansas City, dar care dându-şi seama de greşeală venise să o recupereze de aici.  Au plecat împreună în capitala statului, unde Sanda nu a rămas multă vreme. A ajuns în Cleveland, oraş cu o mare colonie românească. Preotul care slujea  la biserica ortodoxă românească de aici şi-a anunţat credincioşii că a venit o compatrioată împreună cu un băieţel şi i-a rugat să o ajute. Îmi povestea că în viaţa ei nu a avut atâtea perechi de pantofi câte a primit atunci. De aici a plecat în marele oraş californian Los Angeles, unde a divorţat de soţul ei, obligându-l, aşa cum îi promisese, să îi plătească copilului  pensia în dolari. S-a angajat profesoară de pian la o şcoală catolică de la Hollywood. Prima grijă pe care a avut-o când şi-a consolidat situaţia a fost să-şi cheme sora. Ca să simplifice formalităţile, i-a făcut rost de o bursă la o universitate de acolo. 
Anca a fost şi ea dată afară din învăţământ, iar până i s-au eliberat actele a trăit din lecţiile particulare pe care le dădea. Nu avea familie, dar crescuse doi căţei maidanezi, Burduşa şi Budu, pe care îi iubea ca pe copiii ei. Avea de la mama ei trusoul pe care i-l pregătise pentru căsătorie, o minunată lenjerie de pat brodată minunat de Fevronia. Nu a luat nimic cu ea, în afară de două cuşti pentru cei doi maidanezi. La Otopeni, Budu, care era o namilă, a rupt zăbrelele fragile din lemn şi a început să zburde prin aeroport. Grăbiţi să îmbarce pasagerii, vameşii i-au spus: „Lăsaţi-o dracului de jigodie, că o să găsiţi alt câine în America!”, vorbe la care Anca a ripostat cu disperare: „Dacă nu mi-l prindeţi, mă omor aici în faţa voastră!” Aşa a ajuns Anca, însoţită de Budu şi Burduşa, în însorita Californie. 
Cum în Los Angeles mijloacele de transport în comun erau foarte puţine, majoritatea cetăţenilor folosind autoturismele proprii pentru a se deplasa,  în primele săptămâni şi-a scos un permis de conducere pentru a putea ajunge cu maşina la şcoala la care sora ei îi găsise un post. 
În România, Anca a fost un excelent profesor, obţinând toate gradele didactice. Era inteligentă şi învăţa foarte uşor. M-a amuzat tupeul ei în timpul examinării la examenul de grad la marxism (socialism ştiinţific), atunci când a dat o mulţime de citate inventate de ea, dar atribuite lui Marx şi Lenin. Când o colegă a întrebat-o cum de a avut acest curaj, i-a răspuns senină: „Parcă ei ar fi citit vreodată ceva din cărţile ăstora!” 
Dacă în România mai puteai să faci aceste gesturi superficiale, în America a trebuit să muncească serios, până când a ieşit la pensie. În 2003 am reuşit să le trimit celor două surori, printr-un coleg care avea o fată stabilită în Los Angeles, albumul meu cu „Câmpina, o istorie în imagini”, în care apărea şi ultimul lor domiciliu, o casă de pe Bulevard. Mi-au telefonat spunându-mi că este cel mai frumos cadou pe care l-au primit în viaţa lor. 
Plecate de mai bine de 30 de ani, Sanda şi Anca au rămas cu nostalgia locurilor în care au copilărit şi iubesc foarte mult Câmpina, oraşul de care le leagă multe amintiri frumoase. În prezent îşi fac planuri să se mute în Japonia. Silvan şi-a deschis un magazin de instrumente muzicale electronice la Tokyo şi vrea să-şi construiască într-o zonă pitorească o casă mare, în care să-şi aducă mama şi mătuşa. 
Există o predestinare în viaţă. Pe când erau încă mici, gemenele au găsit la Slobozia o ladă plină cu colecţia revistei „Cinema” din perioada interbelică, pe care le citeau şi le reciteau din scorţă în scoarţă. Anca îndeosebi era fascinată de vedetele de la Hollywood, cetatea filmului în care iată că au ajuns să trăiască. 
Alin CIUPALĂ

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare