Ioana Drăghici este un nume cunoscut în cinematografia românească a ultimului deceniu. Nu o văd spectatorii, fiindcă face parte din echipa aflată în spatele aparatului de filmat, dar munca ei este foarte importantă, întrucât Ioana joacă un rol cheie în economia oricărui film. Iar când zicem economia filmului nu ne gândim doar la modul de întocmire a planului unei pelicule, ci chiar la finanțarea acesteia. Ca să înlăturăm vălul de mister, vă spunem că Ioana Drăghici este unul dintre cei mai apreciați producători din țară, contribuind decisiv la realizarea unor filme românești cunoscute: „Aferim”, „Roxanne”, „Inimi cicatrizate”, „Un pas în urma serafimilor”. În momentul de faţă este dedicată producției filmărilor de la „Moromeții 2”. În ultimii 10 ani a fost angajată în proiectele casei de filme Hi Film Productions din București, după care a ajuns co-fondator al Home Made Film Productions.
Ioana Drăghici s-a născut în Câmpina, dar este mai cunoscută în capitală decât în orașul ei natal. Faptul că și-a făcut din nume un renume, în acerba și necruțătoarea lume a cinematografiei, ne face pe noi, provincialii din mijlocul cărora s-a ridicat, ceva mai valoroși și un pic mai mândri. Cel puțin… Pentru cei care vor s-o cunoască mai bine, interviul de mai jos s-ar putea să fie de folos.
– Prima întrebare este o rugăminte-clișeu, dar nu am cum s-o evit. Vă rog să vă prezentaţi cititorilor noştri în câteva cuvinte.
– M-am născut în Câmpina, în anul 1984. Am urmat Școala Generală nr. 1 „Ion Câmpineanu”, apoi Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, profil intensiv engleză. În 2007, am absolvit Facultatea de Studii Economice Europene din cadrul Universității Româno – Americane.
În 2006, în ultimul an de facultate, am decis că e timpul să îmi caut un job, și neștiind exact direcția pe care doream să o urmez, am trimis CV-ul către mai multe companii, printre care și Hi Film Productions, care era în căutarea unui asistent-manager cu simțul umorului. Mi-a plăcut foarte mult această cerință a jobului, așa că mi-am încărcat doza de umor și am plecat la interviu. Nu aveam nici cea mai mică idee cu ce se mănancă această industrie, și nici cinematograful nu îl frecventam foarte des, dar mi s-a oferit șansa de a afla, iar după câteva luni, am ajuns la o filmare ca asistent de producție. Aceea a fost ziua în care am conștientizat cât de important este să faci ceva cu placere și voie bună, pentru că, după o zi lungă de filmare de 18 ore, am fost extrem de surprinsă să constat că nu simt oboseala și că, la nevoie, pot oricând să o iau de la capăt. Din acel moment am zis ok, hai să vedem ce înseamnă producția de film. Și iată că au trecut mai bine de 10 ani.
– La realizarea unui film, este destul de ușor de intuit care este munca actorilor, a regizorului, a scenaristului etc. Însă lumea, în general, nu știe prea multe despre producător, despre producția unei pelicule. Care este rolul unui producător într-un film?
– Așa cum scenaristul și regizorul se ocupă de partea artistică, aspectele financiare și de logistică intră în grija producătorului, încă din fazele de dezvoltare ale proiectului. Producătorul este cel care întocmește bugetul estimativ al filmului, și tot el este cel care asigură finanțarea acelui buget prin atragerea potențialilor co-producători străini, obținerea diverselor fonduri de dezvoltare și de productie, precum și a altor categorii de finanțatori.
– Sunteți cunoscută ca unul dintre cei mai buni producători ai Noului Val din cinematografia românească. La ce filme ați semnat producția și la ce lucrați în prezent?
– Filmul cu care am crescut ca producător este „Roxanne”, în regia lui Valentin Hotea. Am citit sinopsisul și, din acel moment, am îndrăgit foarte tare povestea. În 2009, am urmat în Spania Masterul de Management Audiovisual – MEGA, a cărui cerință obligatorie era să te înscrii cu un proiect de film pe care să îl dezvolți în cadrul acestui curs. Așa că am aplicat cu „Roxanne” și în 2013 filmul avea să se lanseze în cinematografe. Intrarea mea în „sistem” a fost una atipică, pentru că, mai întâi, am învățat latura practică a producției de film, apoi am decis să urmez și cursuri, pentru că am simțit nevoia de a ști mai mult și de a înțelege cum funcționează acest sistem, atât la nivel național, cât și internațional. Mi-am dorit foarte tare să știu să îmi fac jobul cât mai bine cu putință. Am lucrat la producții precum „Aferim!”, „Inimi Cicatrizate” – ambele în regia lui Radu Jude, „Prima Lovitură” – scurt metraj de Peter Kerek, „Un pas în urma serafimilor” – lung-metrajul de debut al regizorului Daniel Sandu, care rulează în prezent în cinematografe și nu trebuie ratat.
Alături de regizorul Daniel Sandu la premiera filmului „Un pas în urma serafimilor” (foto: Alexandru Busuioceanu) |
În prezent, fac parte din echipa de producție a filmului „Moromeții 2”, iar în viitorul apropiat îmi doresc o mică pauză pentru câteva proiecte personale.
– Care sunt dificultățile în realizarea producției unui film românesc? La ce film ați întâmpinat cele mai mari greutăți?
– În mod categoric, „Aferim!”, în regia lui Radu Jude, este filmul la care am lucrat cu foarte mare drag. La început, l-am abordat cu teamă, pentru că nu știam exact ce presupune un film de epocă filmat pe peliculă alb-negru, 100% în deplasare, cu sute de figuranți, zeci de animale, construcții de decor etc. Provocările au fost mai mult de ordin financiar și logistic. Nu au fost ușor de ținut cheltuielile filmului în limita permisă de buget. Au fost momente în care, spre exemplu, pentru construirea unui decor, erai nevoit să pui în balanță aportul creativ în poveste, dar și efortul financiar necesar executării. Fără o echipă cu experiență și fără o bună comunicare între departemente ar fi fost greu de soluționat astfel de provocări.
– După 1989, libertatea câștigată a fost prost înțeleasă și în realizarea filmelor, care șocau mai mult prin secvențe cu nuduri și sex, decât prin valoare artistică. În special după 2000, lucrurile au început să se schimbe, filmul românesc fiind tot mai premiat peste hotare. Suntem pe drumul cel bun?
– Categoric suntem pe drumul cel bun, avansăm greu, încet, dar avansăm, și asta e cel mai important. Iar confirmarea enunțului de mai sus este dată de numărul de producții anuale, ea fiind întărită, de asemenea, și prin recunoaşterea la nivel internațional pe care a cunoscut-o filmul românesc în ultimii ani (selecții și premii la numeroase festivaluri internaționale cu renume).
– De parcă nu ajungea concurența televiziunii, filmul românesc (din sala de cinema) este concurat astăzi puternic și de internet, și de nivelul de trai destul de scăzut al românului obișnuit. În Occident cinematografia nu o duce deloc rău. La noi de ce nu se poate? Vor dispărea cinematografele din afara mall-urilor?
– Nu aș zice că nu se poate, ci mai degrabă că nu există interes și, implicit, nu se dorește. Filmul este văzut ca o simplă formă de divertisment, și nu ca un produs cultural complex, ca o sursă de cunoaștere și de informare sau o cale de promovare din punct de vedere cultural și economic. Mi-ar plăcea ca instituțiile de stat și cele private să fie mai deschise unei colaborări, iar publicul să fie mai receptiv. Din fericire, lucrurile încep să se miște în acest sens, dar mai avem mult de lucru în această privință. Cred că această deschidere de perspectivă va ușura viața producătorilor, pentru că implicit va aduce mai multe resurse pentru eficientizarea producției cinematografice. Cinematografele din afara mall-urilor nu prea mai există… În prezent, în București mai funcționează doar cinci cinematografe de acest gen. În restul țării, situația este mult mai critică.
– Care sunt dificultățile în realizarea producției unui film românesc? La ce film ați întâmpinat cele mai mari greutăți?
– În mod categoric, „Aferim!”, în regia lui Radu Jude, este filmul la care am lucrat cu foarte mare drag. La început, l-am abordat cu teamă, pentru că nu știam exact ce presupune un film de epocă filmat pe peliculă alb-negru, 100% în deplasare, cu sute de figuranți, zeci de animale, construcții de decor etc. Provocările au fost mai mult de ordin financiar și logistic. Nu au fost ușor de ținut cheltuielile filmului în limita permisă de buget. Au fost momente în care, spre exemplu, pentru construirea unui decor, erai nevoit să pui în balanță aportul creativ în poveste, dar și efortul financiar necesar executării. Fără o echipă cu experiență și fără o bună comunicare între departemente ar fi fost greu de soluționat astfel de provocări.
– După 1989, libertatea câștigată a fost prost înțeleasă și în realizarea filmelor, care șocau mai mult prin secvențe cu nuduri și sex, decât prin valoare artistică. În special după 2000, lucrurile au început să se schimbe, filmul românesc fiind tot mai premiat peste hotare. Suntem pe drumul cel bun?
– Categoric suntem pe drumul cel bun, avansăm greu, încet, dar avansăm, și asta e cel mai important. Iar confirmarea enunțului de mai sus este dată de numărul de producții anuale, ea fiind întărită, de asemenea, și prin recunoaşterea la nivel internațional pe care a cunoscut-o filmul românesc în ultimii ani (selecții și premii la numeroase festivaluri internaționale cu renume).
– De parcă nu ajungea concurența televiziunii, filmul românesc (din sala de cinema) este concurat astăzi puternic și de internet, și de nivelul de trai destul de scăzut al românului obișnuit. În Occident cinematografia nu o duce deloc rău. La noi de ce nu se poate? Vor dispărea cinematografele din afara mall-urilor?
– Nu aș zice că nu se poate, ci mai degrabă că nu există interes și, implicit, nu se dorește. Filmul este văzut ca o simplă formă de divertisment, și nu ca un produs cultural complex, ca o sursă de cunoaștere și de informare sau o cale de promovare din punct de vedere cultural și economic. Mi-ar plăcea ca instituțiile de stat și cele private să fie mai deschise unei colaborări, iar publicul să fie mai receptiv. Din fericire, lucrurile încep să se miște în acest sens, dar mai avem mult de lucru în această privință. Cred că această deschidere de perspectivă va ușura viața producătorilor, pentru că implicit va aduce mai multe resurse pentru eficientizarea producției cinematografice. Cinematografele din afara mall-urilor nu prea mai există… În prezent, în București mai funcționează doar cinci cinematografe de acest gen. În restul țării, situația este mult mai critică.
Adrian BRAD