Despre rezistenţa balamalelor
Din când în când sunt curios dacă mă mai ţin balamalele şi mă pun la încercare ca acum aproape două decenii (o tempora, o MORE) când, împreună cu o droaie de prieteni băteam toţi coclaurii şi traseele Muntilor Bucegi, având chiar tendinţe expansioniste, îndrăznind să ajungem şi pe creasta Făgăraşilor sau Pietrei Craiului. Erau, iniţial, excursii de o singură zi, plecam dis de dimineaţa cu personalul albastru ruginit, care se târa de la Ploieşti către Braşov, oprind în fiece haltă, într-un ritm atât de molcom încât puteam număra cămăşile şi pantalonii agăţaţi pe sârmele de rufe, la uscat, din Comarnic sau Sinaia. După o oră, ajungeam de obicei la Buşteni unde pe la ora 8 eram la baza traseului. Alegeam ori Jepii mici ori pe cei mari şi porneam aventura. Reveneam după ce traversam creasta cam în acelaşi loc, în faţa Hotelului Silva şi a telecabinei din Buşteni, unde ne cumpăram şi mâncam o savarină care costa 2000 de lei. Nu cheltuim mai mult de 10.000 de lei (asta prin 1994-95). Nu ne întorceam cu naşu, eram băieţi cuminiţi, ne plăceau aventurile montane, nu pe cele umane. Treptat am extins durata, stând două, trei zile pe munte, cărând voluminoase mici corturi de două trei persoane, saci de dormit, oale. Un întreg calabalâc. În amintirea acelor vremuri, ori de câte ori pot profita de o fereastră temporală, mă furişez pe un treseu din apropierea hotelului în care sunt cazat. Nu risc mult pentru că nu am certitudinea că mai rezist precum o făceam atunci şi, în plus, nu mai am cu cine să merg pe aceste trasee montane, gaşca s-a spart de mult.
Regăsindu-mă printr-un fericit concurs de împrejurări în Predeal, la Hotel Belvedere (ştiu că prin anii 2000 era proprietatea lu’ tata Puiu Iordănescu, pe vremea când fiecare fotbalist din generaţia de aur tindea să-şi cumpere propriul hotel, nu mai am nici o idee cine îl mai deţine acum) profitând de o după-masă liberă, mi-am adus aminte cum în iarna anului 2005 sau 2006 ne-am hazardat, eu şi Corina, pe traseul care urca spre cabana Susai. Nu eram îmbrăcaţi adecvat, eu urmând un curs simpatic, care se axa pe statutul de observator activ al României la nivelul instituţiilor externe, printre care se afla, evident, şi Uniunea Europeană. Nu aş fi crezut atunci că după opt-nouă ani voi fi în acelaşi loc, voi urma acelaşi traseu (e drept, singur) dar vom fi în Uniunea Europeană (ai cărei bani finanţau şi şederea mea la Predeal) şi chiar vom beneficia de pe urma acestui statut. Iar la nord, mii şi mii de oameni vor prefera mai degrabă să înfrunte moartea decât să renunţe la acest vis. Passons. La jumătatea drumului a început să ningă ca-n basme, dar nu ne-am lăsat până când nu am ajuns la Susai unde am şi mâncat o tochitură cu mămăligă. Întoarcerea s-a dovedit de-a dreptul problematică, pentru că cizmele de oraş nu erau adecvate cu vârtejul alb. Poate pentru că am mers cu Corina, nu mi s-a părut că Susai s-ar fi aflat la o distanţă atât de mare precum aveam s-o constat acum. Zăpada topită se amesteca cu pământul drumului forestier, formând o pastă neplăcută care mi-a învăluit treptat atât bocancii cât şi blugii mei noi. Însă mi-am zis că trebuie să ajung la cabană dacă tot mi-am propus asta. Am rupt un băţ şi l-am târât pe drum, din când în când izbeam cu putere brazii mici de pe margine. Să fac zgomot, să mă audă potenţialii intru(r)şi mormăitori care, dat fiind vremea, mai mult ca sigur s-au trezit din somnul lor hibernal. De altfel turiştii erau avertizaţi încă de la baza traseului, din locul în care şoseaua de asfalt de termina şi începea drumul de pământ şi ceva pietriş, că există riscul unor întâlniri neplăcute cu urşii, noi fiind sfătuiţi să nu-i hrănim şi nici măcar să nu-i fotografiem pentru a-i pune pe Facebook. Exagerarea ironică este a mea, nu a autorităţilor locale. Dar acel avertisment nu m-a dat înapoi, chiar dacă eram singur. Mi-am zis „nu voi avea eu norocul să dau peste vreunul, ce naiba”. Probabil aceeaşi abordare a fost adoptată de toţi soldaţii martiri care au sfârşit-o cu un glonţ în piept sau chiar protestatarii din Kiev, ucişi cu sânge rece: „nu se poate ca tocmai eu să am ghinionul ăsta!”
Când mergi singur kilometri după alţi kilometri, în mijlocul şi liniştea pădurii, ai plăcutul sentiment al revenirii în eternitate, mai ales dacă nu ai asupra ta un smartphone. Ţi se limpezesc gândurile, ţi se stabilesc priorităţile şi aerisesc sentimentele. Mă gândeam că probabil indicele prostiei de-a lungul timpului s-a menţinut constant, însă ceea ce face diferenţa acum este dezvoltarea fără precedent a mass-media care are o extrem de mare putere tocmai de a răspândi tâmpenia umană. În vale se auzea şuieratul trenurilor, atât de aproape dar atât de departe se regăsea complicata civilizaţie! Am dat de ea curând, căci se exploatează în continuare aurul verede, maşini speciale aşteptau să fie încărcate cu trunchiuri de brazi masivi, drujbele lucrând fără oprire. Le-am auzit de la distanţă. Într-un fel am fost bucuros de acea prezenţă umană, urşii nu ar fi avut curajul să dea buzna peste o astfel de febrilă activitate umană. Pe de altă parte, resimţeam tăierea copacilor ca pe un afront personal. Probabil datorită prenumelui meu. Mă taie. Dar atunci cum îmi explic ipocrizia mea căci iubesc hârtia şi dispreţuiesc eterul ecranului internetului? Grea dilemă. Am depăşit punctul de exploatare forestieră şi mi-am continuat înaintarea. Cine ar fi crezut că pe aceşti 5-6 kilometri, într-o după-masă de marţi, poate fi un asemenea trafic intens? La scurt timp, am auzit inconfundabilele motoare ale ATV-urilor. Urăsc ATV-urile. Nu le înteleg prea bine menirea. Probabil că sunt utile prin zonele accidentate, pe la graniţe, prin deşerturi, dar folosirea lor în scopuri turistice, de loisir şi chiar în mijlocul oraşelor mi se pare o aberaţie. Parcă este un alt fel de a te da în stambă, de a te diferenţia de prostimea săracă. Pe lângă mine au început să-şi facă loc şase-şapte astfel de mecanisme de producerea unui zgomot necruţător. M-am dat la o parte, întrebându-mă cum ar fi trebuit să sune o coloană de tancuri de-a lui Guderian dacă şase, şapte ATV-uri turate pot fi atât de înspăimântătoare. Sau tancurile care i-au zdrobit pe soldaţii români la Cotul Donului? ATV-iştii erau arabi, din câte am înţeles, conduşi de un ghid roman (la cabana Susai i-am suprins în timpul unor aprige negocieri probabil pentru un alt traseu). Unul dintre ei a reuşit să-şi cabreze armăsarul cu atâta îndemânare încât a sfârşit-o cu el într-un şanţ, la mică distanţă de mine. Coloana a fost nevoită să se oprească pentru a-i acorda ajutor celui care a avut totuşi prezenţa de spirit să sară. I-am depăşit tacticos, cu băţul meu în mână, însă s-au răzbunat şi au repornit în trombă, trecând pe lângă mine după două-trei sute de metri. La scurt timp zgomotul lor infernal a încetat. Mi-am dat seama că eram în apropierea cabanei. Care era pustie, învăluită suprarealist în ceaţă. Se lăsa şi frigul. Am băut o cafea, mi-am odihnit picioarele greu încercate chiar dacă scaunele restarantului, cubsite, din lemn numai pentru odihnă nu erau făcute. Ar fi fost bune pentru marii scriitori care îşi scriu capodoperele (o condiţie sine qua non este tocmai să nu stai comod la masa de lucru). Am plătit şase lei pentru cafea. La vale, drumul a fost mult mai uşor. Echipa forestieră îşi continua neabătută munca, ultimul camion era încărcat şi probabil că şi pentru ea ziua de lucru urma să se încheie, era aproape 5. Am dat de asfalt după o altă jumătate de oră şi am remarcat mulţimea anunţurilor de vânzare (apartamente în blocuri cochete dar şi vile mari, potenţiale pensiuni sau mici hoteluri). O staţiune în declin, mi-am zis, după boomul imobiliar care depinde de zăpadă. La charte et le territoire. Balamalele au mai rezistat un an, pesemne, chiar dacă febra musculară le-a frământat dureros două zile. Vom vedea cum vor sta ele la anul viitor.
Codruţ Constantinescu
