Știri

Mircea Hagianu, antrenor de fotbal: „Sportul înseamnă sănătate şi educaţie, două elemente care stau la baza dezvoltării armonioase a individului”

Născut în Câmpina, la 20 aprilie 1958, Mircea Hagianu este un nume de marcă în lumea sportului prahovean, a cărui pasiune pentru jocul cu balonul rotund l-a făcut să devină un antrenor de excepţie, legându-l pe viaţă de acest sport care l-a fascinat de mic copil. Mircea Hagianu îşi dedică timpul şi energia pentru a-i iniţia pe cei mici în tainele fotbalului, fiind preşedintele Clubului HM Juniori Câmpina. Satisfacţiile şi bucuriile pe care i le aduc cei mici îl determină să meargă mai departe, în ciuda dificultăţilor pe care le întâmpină.


– V-aţi născut cu fotbalul în sânge? A fost o pasiune moştenită?
– M-am născut pe un teren de fotbal, oricât ar părea de ciudat, unde tatăl meu era administrator şi antrenor. Terenul „Ileana”  se numea şi era situat pe Calea Doftanei, la calea ferată. O bază sportivă deosebită, cu terenuri de handbal, de baschet, o bază care a fost vizitată de multe echipe în acele timpuri, în anii ’55 – ’60, echipe din Divizia A, printre care şi Rapidul. Erau organizate aici concursuri internaţionale de hipism şi multe activităţi sportive la nivel foarte înalt. Aşadar, de mic copil am trăit printre fotbalişti, am asistat la şedinţele fotbaliştilor de când aveam câţiva anişori până la vârsta de 17 ani, când tovarăşul Ceauşescu a venit şi a dat ordin să fie desfiinţată baza sportivă şi să se construiască câteva secţii pentru întreprinderea IRUE. După aceea, bineînţeles, mi-am derulat activitatea fotbalistică ca jucător, în aproximativ 13 echipe, până la 32 de ani. 
– Ce înseamnă pentru dumneavostră fotbalul?
– După familie, pot spune că înseamnă totul. Fără fotbal, m-aş îmbolnăvi. Este un sport pe care îl iubesc foarte mult, pentru că îl cunosc foarte bine, îl simt în profunzime şi nu mi-e frică, nici la vârsta asta, să-l practic, atât ca jucător, dar mai ales ca antrenor. Metodele mele atrag foarte mulţi copii şi niciodată nu am fost dat afară de la vreo echipă, mi-am dat eu demisia. 
– Ce v-a determinat să alegeţi cariera de antrenorat?
– Microbul luat de la tata a intrat în profunzime în circulaţia mea sanguină şi, automat, mi-a plăcut această meserie de mic copil. La 22 de ani am avut prima oară în buzunar carnetul de instructor şi după aceea am urmat şcolile federale pentru antrenor profesionist şi am ajuns la licenţa din ziua de azi. Din păcate, licenţa PRO nu mi-am permis-o financiar. 
– Să înţelegem că taxa este foarte mare?
– Enormă! De la 300 de milioane înscrierea, plus că trebuie să faci practică, timp de 7 zile, într-o anumită ţară europenă, cu fotbalul dezvoltat, iar toate cheltuielile trebuie suportate din propriul buzunar. 
– Sunteţi un antrenor de marcă în fotbalul prahovean, însă experienţa dvs. a trecut graniţele ţării. Unde şi cine s-a bucurat de învăţămintele dumneavoastră?
– Echipa de fotbal feminin Codrul Chişinău. Majoritatea fetelor făceau parte din lotul naţionalei. Cinci dintre ele erau din naţionala României, printre care  şi Dana Pufulete, căpitanul de echipă cu cele mai multe selecţionări pe care le-a avut vreodată ţara noastră, iar restul erau moldovence, ucrainence, rusoaice…  Sunt şi la ora actuală sportivi pe care i-am antrenat prin anii ’90 sau ’85 – ’86 cu care ţin încă legătura. Pe cei pe care i-am antrenat nu am putut să îi uit şi nici ei pe mine, pentru că am fost un foarte bun pedagog, i-am învăţat numai de bine, am avut foarte multă grijă ca jucătorul, indiferent de vârstă, să ducă o viaţă sportivă şi să nu se accidenteze.
– După revenirea de la Chişinău, în 2006, aţi activat ca antrenor secund al reprezentativei de fotbal feminin a României, unde antrenor principal era Maria Delicoiu. În 2010 aţi antrenat singura echipă de fotbal feminin din judeţul Prahova, CS Brazi, fiind, de asemenea, şi unica echipă din ţară din mediul rural.  Când a luat naştere pasiunea pentru fotbalul feminin? 
– În momentul în care l-am cunoscut pe dl. Virgil Guran şi am început să colaborăm. Eu am venit cu echipa de la Sterom, Steaua Sterom Câmpina de la ACC. Acolo se desfiinţaseră toate ramurile sportive şi începuse să scadă producţia, să fie daţi afară foarte mulţi muncitori. L-am întâlnit pe dl. Guran, un om deosebit, un om cu suflet, care a iubit foarte mult sportul, pentru care a consumat mulţi bani şi nervi! Dânsul a fost de acord să-mi preia această echipă şi pe mine ca antrenor. Fotbalul feminin a început din anii ’90, de la Uzina Mecanică Câmpina. Pe lângă echipele de juniori şi seniori pe care le aveam împreună cu regretatul Băcioiu, după aceea cu Vică Corcodel, cu regretatul Vasile Bontaş, aveam şi această echipă de fete, pe care am preluat-o şi cu care am reuşit în patru ani să intrăm în Divizia A. Cu toate că nu aveam condiţii dintre cele mai bune –  am dormit prin gări, pe malul Dunării, am dormit în maşină, deoarece nu aveam bani de cazare – am avut, totuşi, rezultate deosebite. Majoritatea fotbalistelor erau din Câmpina. De acolo a plecat toată dragostea pentru fotbalul feminin, care necesita o mare artă, deoarece trebuia să fii un foarte bun psiholog şi un om echilibrat. 
– Cât de mari sunt diferenţele între a pregăti o echipă de fete şi una de băieţi? 
– Pentru a antrena o echipă de fete îţi trebuie foarte multă fineţe, în rest, indiferent dacă sunt fete sau băieţi, trebuie să existe o relaţie jucător-antrenor bazată pe respect reciproc, disciplină şi înţelegere. 
– În 2007 a luat naştere propriul dvs. club de fotbal pentru copii şi juniori, HM Juniori Câmpina. De unde a plecat dorinţa de a-l înfiinţa? 
– A fost şi o promisiune făcută tatălui meu. Şi-a dorit foarte mult să crească copii şi a crescut. Foarte mulţi juniori au trecut prin mâna lui şi am zis să-i duc mai departe acestă dorinţă, acest vis. Tata a murit la 72 de ani şi chiar în ziua aceea, înainte să-şi dea sufletul, eram într-o şedinţă despre fotbal şi chiar vorbisem cu el dacă vom reuşi vreodată să facem şi noi un club pentru copii. În acel moment m-am hotărât să-l înfiinţez şi am decis ca eu să fiu cel care decide şi metodele de antrenament, şi programul de antrenament, şi tot ceea ce înseamnă educaţie şi performanţă.   
– Câţi copii numără clubul în prezent?
– În momentul actual, dacă îi punem şi pe cei care sunt transferaţi pentru o perioadă de timp, sunt în jur de 140 de copii, băieţi şi fete, cu vârste între 4 şi 20 de ani. 
– Câţi dintre aceşti copii ajung să facă performanţă?
– Aici este o problemă! Sunt foarte mulţi copii talentaţi, munceşti cu ei 8-9 ani, cu unii dintre ei faci sacrificii financiare, pentru că sunt foarte mulţi veniţi din familii fără posibilităţi, şi se opresc din performanţă. La un moment dat, când zici că poţi să-i duci la un nivel mai înalt, o iau pe drumuri greşite, din partea părinţilor nu există susţinere, sunt lăsaţi în voia sorţii şi atunci, la 16-17 ani când ar trebui să meargă să dea o probă pentru o echipă mai mare sau chiar la Lotul Naţional, ei se apucă de alte prostii, de fumat, de băut… Sunt şi copii foarte talentaţi, dar care s-au axat numai pe învăţat, pe carte şi abandona sportul. Am avut însă şi foarte mulţi copii care au făcut în paralel şi carte şi sport, copii deştepţi.
– Cum explicaţi acest fenomen al abandonului sportiv?
– Sunt mai multe etape în viaţa unui fotbalist: o dată familia, a doua oară sănătatea, pentru că pot exista probleme şi am avut foarte mulţi copii care s-au lăsat din acest motiv, după aceea urmează acea perioadă, de la 16 ani, în care apar antrenamentele grele, ceea ce înseamnă performanţă, iar asta cere un sacrificiu mare. Sunt foarte mulţi copii care cedează în această etapă, nu pot duce acestă viaţă sportivă, nu pot să se sacrifice în totalitate într-un program riguros, cu o durere fizică deosebită venită în urma unor antrenamente foarte grele. Uşor, uşor, abandonează şi apucă alte căi, mai bune sau mai rele. 
– Ce au diferit copiii faţă de jucătorii adulţi?
– Emană în jurul lor o energie pozitivă extraordinară. Nu pot minţi, sunt la vârsta în care nu au pătruns în problemele vieţii şi  se dedică cu tot sufletul acestui sport. Când îi vezi pe cei de 4-5 anişori, pe unde le vine şortul ori mingea, când îi vezi cu câtă plăcere se implică, întinereşti şi tu! 
– Care sunt sacrificiile pe care le faceţi zi de zi?
– Să stai de dimineaţa până seara la ora 20.00-21.00 la stadion, să speli echipamente, să mături, să speli wc-uri, să cureţi stadionul de gunoaie, mai ales după meciuri, să fii magazioner, femeie de serviciu, să asiguri paza şi multe altele… acestea sunt sacrificiile pe care le fac de dragul copiilor.
– Care credeţi că este calitatea de antrenor de fotbal care vă defineşte?
– Sunt un foarte bun pedagog şi un mare sufletist.
– La ce campionate participaţi?
– Sunt campionate din cadrul judeţului, cu calificare pe ţară. Avem trei echipe care joacă pe teren mare, respectiv Juniori B – 15-16 ani, Juniori C – 14-13 ani şi Juniori D – 10, 11, 12 ani. Mai sunt turneele pe care le avem pe terenuri reduse de minifotbal, acel futsal, turnee organizate de Asociaţia Judeţeană de Fotbal Ploieşti şi chiar de noi. Rezultatele sunt chiar foarte bune. Avem echipa Juniori B pe primul loc, cu 80 de goluri marcate în tur, un lucru nemaipomenit, Juniorii C pe locul II şi Juniorii D tot pe locul II. Urmează principalul turneu cu tradiţie la Ploieşti, Cupa „Moş Crăciun”, unde participă peste 30 de echipe şi sperăm că vom ajunge din nou în primele 6 echipe, ca în fiecare an.
– Cu ce probleme vă confruntaţi în desfăşurarea activităţii?
– Cu foarte multe, dar e bine să nu le spunem pe toate, mai ales acum, în preajma sărbătorilor. În primul rând sunt cele de ordin financiar. Din fericire, cele de organizare sunt în regulă. Avem stadionul acesta nou şi să le dea Dumnezeu sănătate celor care au luat iniţiativa şi l-au făcut, pentru că noi am jucat aici zeci de ani, în noroaie şi pe un teren de zgură şi plin de pământ. Dar, în acelaşi timp, să se gândească că nu e de ajuns să facă doar o suprafaţă de joc. Nişte sportivi trebuie să se dezbrace, să aibă căldură şi apă caldă, nişte spectatori trebuie să aibă un wc public, trebuie să aibă o tribună unde să stea cât de cât confortabil, nu pe fier, iar acei jucători de rezervă, doctorul, observatorul, trebuie să aibă nişte bănci cu un acoperiş deasupra capului, pentru ca atunci când plouă sau e lapoviţă să nu stea cu umbelele în mână.
– Care sunt cele mai importante succese pe care le-aţi obţinut în cariera de antrenorat?
– Cel mai important succes a fost cel cu echipa de la Chişinău, când am participat în Liga Campionilor Europeni la Fotbal Feminin, în localitatea Noordwijk, în Olanda. A fost prima mea ieşire în vestul Europei, o ieşire care m-a zguduit din toate punctele de vedere; sistemul meu nervos nu înţelegea şi nu îmi venea să cred că există asemenea condiţii. Baze sportive deosebite pentru copii şi juniori, cluburi private care aveau asigurate toate condiţiile, pe culoare copiii aveau coşuri pline cu fructe puse la dispoziţie de către autorităţile locale, pentru care sportul înseamnă foarte mult, gratuitate la terenuri.  Cam aşa este cam peste tot în Europa…
– Vă rog să ne oferiţi câteva exemple de jucători pe care i-aţi crescut, ajunşi în eşaloane superioare.
– Datorită şcolii de fotbal a d-lui Virgil Guran, sunt Dedu Mugurel, care a jucat foarte mulţi ani în Divizia A, în Liga I, Dumitru Irinel, a fost şi Pescaru, dar s-a lăsat, Ilioiu şi mulţi alţi fotbalişti care au jucat mai jos, în Diviziile B şi C. La ora actuală sunt foarte mulţi care joacă în cadrul judeţului Prahova. Clubul nostru are un fotbalist, Coman Radu, care joacă în Liga a III-a, la Tunari. E junior şi joacă titular, iar pentru noi este o mare mândrie.
– Cum vedeţi fotbalul câmpinean?
– În prezent, fotbalul câmpinean este puţin în declin. Spun asta făcând o comparaţie cu anii ’90. Atunci existau 15 echipe de fotbal în Câmpina, aveam echipe în Divizia C, în Divizia B, plus echipe care jucau în cadrul judeţului. Nu mai vorbim despre câte echipe de copii erau! Acum, pentru copii şi juniori nu există decât clubul meu şi o echipă de seniori, care joacă în ultima ligă, în Liga C şi care există datorită lui Mara (Mărgărit Ciubotaru). Altfel, nu era pic de fotbal în toată Câmpina! Sper că autorităţile locale vor face tot posibilul ca să salveze sportul câmpinean. Nu este vorba numai de fotbal. Sunt atât de mulţi copii talentaţi în multe sporturi, începând de la fotbal, atletism, înot etc. care au nevoie de susţinere pentru a face performanţă, atât financiară, cât şi cu baze sportive! Sportul înseamnă sănătate şi educaţie, două elemente care stau la baza dezvoltării armonioase a individului şi implicit a generaţiilor viitoare!
Andreea Ştefan

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare