Știri

Memoria NU dăunează grav sănătăţii!

Plasa 
Istoria românilor în ultimele trei decenii se poate dezvălui curioşilor şi prin prisma studiului creşterii în importanţă şi decăderii plasei/ sacoşei. În perioada comunismului dinastic (stalinist) târziu, plasa era unul din obiectele cult ale românilor. Greu de crezut pentru cei care s–au născut după 1990, dar în perioada anilor 1980 plasa/ sacoşa era un accesoriu aproape de şi la modă, fashion-cool-trendy, iar etalarea unei sacoşe de plastic din Occident – (mai ales cele care aveau inscripţionate mărcile unor foarte prestigioase mărci de ţigarete, plasele Kent venind foarte bine în întâmpinarea valorii liber convertibile a pachetului de ţigări Kent sau cartuşului cu acelaşi re-nume. Un favor mic merita un pachet, în timp ce o intervenţie masivă, un cartuş cumpărat cu bani grei de pe piaţă neagră) – putea şi trebuia să stârnească invidia vecinilor sau a celor cu care se împărţea o coadă la adidaşii cu talpă de azbest, fraţii Petreuşi sau bananele verzi importate din Guineea Ecuatorială şi care, pentru a fi comestibile, trebuiau ţinute sus pe dulapuri, la căldurică, bine învelite în ziare. Pentru a se coace. Aceste sacoşe erau folosite până când toartele se subţiau şi, inevitabil, se rupeau, dar şi atunci restul sacoşei vestice îşi găsea diverse întrebuinţări în gospodărie. Se ştie, românul era inventiv, iar perioada penuriei generalizate l-a învăţat să refolosească în diverse modalităţi absolut orice îi pica sub mâna. 
Mai exista şi sacoşa împletită, ca o plasă de pescuit, care deţinea dezavantajul că lasă privirii celorlalţi obiectele depozitate în interior. De obicei aceste plase erau folosite pentru a căra un sifon rebegit din sticlă. Sacoşa transparenţei totale, precum o declaraţie de avere sinceră. Sacoşele erau păstrate cu atenţie, aproape tind să cred că se transmiteau din tată în fiu, pentru că nici măcar aceste sacoşe nu se găseau în RSR. E drept, în accepţiunea socialistă nici nu prea ai fi avut nevoie, oricum nu aveai ce cumpăra, iar masa ar fi trebuit s-o serveşti la cantinele întreprinderii, şcolii, creşei, Unităţii (în cuget şi simţiri).
Îmi aduc aminte de o scurtă oprire în fantomaticul pseudo-oraş Scorniceşti, prin 1988 (ne întorceam cu Olticitul nostru bej nou-nouţ, fala şi mândria industriei auto româneşti) şi, în afara uriaşului stadion aflat la intrare, memoria a reţinut doar faptul că părinţii nu au reuşit să cumpere mai nimic din magazinul central (probabil tata a oprit pentru că bănuia că măcar locul unde s-a născut Primul Om ar trebui să fie aprovizionat decent), ci doar câteva zeci de sacoşe de plastic care încercau să le imite pe cele occidentale chiar la nivelul inscripţiilor (Marlboro sau Kent), însă o făceau destul de prost, vopseaua cu care erau imprimate “curgea”, se imprima pe degete şi palme. Acele sacoşe au reprezentat o captura preţioasă, ele fiind oferite rudelor acasă. Fiecare femeie normală (adică fără conexiuni nomenklaturiste) din acea perioadă căra în genţi o sacoşă frumos împăturită pentru că, în drumul de întoarcere de la serviciu, putea avea loc o miraculoasă livrare la Alimentară şi, indiferent de produsele care se băgau, sacoşa îşi avea rolul ei bine determinat. O sacoşă plină reprezenta un motiv de mândrie, sacoşa goală fiind ascunsă, semn al eşecului. În continuare mi se pare fascinant cum în plină pace mondială (totuşi), românii au trăit sub spectrul blocadei Leningradului. 
Noţiunea dar şi cuvântul plasă a avut şi are şi alte conotaţii simpatice. Puţină lume îşi mai aduce aminte că, în perioada interbelică, judeţele erau divizate şi în unităţi teritorial administrative mai mici numite, cum altfel, plasă/plăşi, intermediară între judeţ, respectiv oraş şi comună. Şeful administraţiei de plasă purta numele de pretor (uneori era denumit prim-pretor pentru a fi deosebit de adjuncţii săi) şi era numit de prefectul judeţului, iar pretura era sediul instituţiei conduse de pretor. S-a uitat, dar Câmpina era capitala unei astfel de plase care reunea localităţile din jur. Prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950, autorităţile comuniste ale României postbelice au desfiinţat judeţele şi plăşile, pe care le-au înlocuit cu regiuni şi raioane organizate după model sovietic. 
Spumoasă este expresia “a lua plasă”, dar şi obsesiva întrebare cu substraturi adânci pe care şi-o aruncă doi pensionari atunci când se întâlnesc “ce ai în plasă?” Plasa ascunde comori nebănuite la care celălalt pofteşte. După 1989 şi statutul plasei s-a diminuat treptat, odată cu intrarea României pe traiectoria ei gravitaţională vestică. Sacoşa din plastic a devenit atât de banală încât nimeni nu-i mai acordă importanţă cuvenită, însă felul avid în care românul cere aceste sacoşe gratuite la marile supermarketuri probează faptul că ancestrala foame după sacoşe (să fie acolo, nu se ştie când ai nevoie de ele) a rămas adânc întipărită în conştiinţa noastră naţională. Torentul de sacoşe din plastic care, după cum se ştie, ajungea neapărat pe toate câmpurile Patriei, în codrii de aramă, în iazuri, lacuri de acumulare, pârâuri cristaline de munte a determinat şi apariţia ideii salutare de taxare a lor (cu sume modice, e drept) pentru că, în continuare, romanul resimte o imensă atracţie faţă de orice este gratuit. 
Codruţ CONSTANTINESCU

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare