Mărturii de dinaintea, din timpul şi de după momentul decembrie 1989 (II)

„Câmpina la hotarul dintre lumi” 

(note, evenimente, mărturii)

Rusificările se făceau simțite și la Câmpina. Numele străzilor erau schimbate peste noapte. Strada Vasile Alecsandri devenea Maxim Gorki, Bulevardul Carol se numea I. V Stalin, strada Hașdeu – V.I. Lenin, 1 Mai – Pușkin. 

Școlile erau invadate de influențe ale învățământului sovietic. A fost introdus sistemul de notare de la 1 la 5, iar învățământul liceal a fost redus la 10 clase (1954). 

Numărul amintit al revistei Oglinda Câmpinei reproduce și un grupaj de „Documente autentice ale naționalizării”, cu „facsimilul unui proces verbal din 26 decembrie 1955”, oferind și cunoașterea comisiei ce aprobase naționalizările: „În Câmpina, naționalizarea s-a făcut sub supravegherea unei comisii compuse din Georgescu Cicerone, Dragu Petre, Slujitoru Gheorghe și Grubăr Cornel, după cum arată o serie de procese verbale ajunse în posesia noastră. Documentele poartă semnături olografe și ștampila Sfatului Popular al organizației raionale Câmpina și sunt datate din perioada 26 decembrie 1955 – 20 februarie 1956. În afară de prezentarea imobilelor luate de către stat, în aceste procese verbale sunt stipulate și pretexte de natură ideologică…”

Convinşi că multe răni mai sângerează încă, vom recurge, în continuare, la fragmente de memorii, de cronică și jurnale despre Câmpina și oamenii acelor vremi. 

Într-o primă secvență îl aducem în atenție pe Vasile Paraschiv, ploieșteanul care își înscrie numele între cei mai de seamă anticomuniști și anticeauşişti, timp de peste 25 de ani, respectiv între anii 1963 – 1989. Răpit și torturat în dese rânduri, el devine modelul unei epoci. Desprindem câteva secvențe din dramatica poveste a acestui disident de excepție, așa cum a fost adusă la cunoștința publicului câmpinean, sub titlul: „Un supraviețuitor al terorii: Vasile Paraschiv”, publicată începând din decembrie 1989, în serial, de „Evenimentul cultural artistic”, sub semnătura lui Gherasim Rusu Togan, redactorul șef al acestei publicații, poveste reluată mai apoi, fragmentar, în romanul „Spațiul nefericirii”, de același autor. Drama trăită de Vasile Paraschiv devenise notorie, odată cu aderarea sa la grupul ce intenționa înființarea sindicatelor libere, el fiind unul dintre principalii factori ai acestei arme de luptă anticomunistă. De aici drama confruntării sale cu aparatul dictatorial comunist:

„Am fost răpit, dus departe, în munți, schingiuit. Erau decişi să mă omoare… Această barbarie mi s-a întâmplat în ziua de 14 mai 1987, când am fost răpit dimineața din Parcul Central al orașului Ploiești. Mergeam la serviciu, era ora şase și mă grăbeam, când, de după un boschet, apăru un milițian, blocându-mi drumul. Îmi ceru buletinul. Iritat de solicitarea sa, am avut o scurtă reținere, după care m-am conformat. În acel moment, se mai iviseră încă trei indivizi îmbrăcați civil. S-au repezit asupra mea, cu intenția de a-mi bloca orice mișcare. Într-o frântură de clipă le-am înțeles intenția. Am început să-i înfrunt și să solicit ajutorul trecătorilor, care priveau consternați, fără să îndrăznească să se apropie. Apăruse și o Dacie neagră, cu ușa din spate deschisă. Eu m-am opus în continuare, dar până la urmă am fost răzbit, fiind târât și aruncat în mașină. Sub privirea unei asistențe inerte, mașina a demarat cu viteză. Securistul de lângă mine m-a apăsat cu capul pe canapeaua din spate, apoi mi-a legat ochii și a încercat să mă adoarmă. Trucul reținerii respirației m-a apărat, așa că le-am putut urmări discuțiile, prefăcându-mă că sunt adormit. Cel de lângă șofer i-a aruncat unuia din cei doi, care mă presau pe bancheta din spate, constatarea: „- Băi Marine, s-au cam strâns mulți acolo!”/ „Lasă-i dracului, ce-ți pasă ție?”, – o întoarse cel din dreapta… 

După aproape o oră de mers, mașina se abătuse pe un drum de țară, oprindu-se în apropierea unei păduri… Acum, un gând negru mi se înfiripase în inimă: vor să mă omoare, sigur, de asta m-au adus aici, mă vor împușca sau mă vor arunca într-o prăpastie, să se creadă că m-am sinucis… Îmi aplicară cătușe, apoi m-au tras afară din mașină. Cătușele îmi tăiau brațele. Unul dintre răpitori începu să urle într-o stație de emisie-recepție: „Alo, zero cincizeci şi patru, răspunde!” A raportat, apoi: „Misiune îndeplinită!”

Cu ghearele încleștate pe umerii mei, m-au purtat într-o direcție din care se auzeau voci înfundate… Am fost aruncat într-o altă mașină, o dubă spațioasă, care s-a pus imediat în mișcare… Am simțit că sunt dus înspre munte, după urcușul cu ocolișuri și forțarea greoaie a motorului. Am fost luat pe brațe și dus într-o clădire. Acum, însoțitorii mei erau alții, răpitorii rămăseseră jos. Aici, departe de lume, într-o izolare completă, am fost anchetat, jignit și bătut până la sânge…

Ca să se cunoască de cât cinism sunt în stare, trebuie să arăt că, la început, s-au purtat binevoitori cu mine, că mi-au slobozit mâinile din cătușe, m-au îndemnat să servesc din bunătățile ce le aveau la dispoziție, mâncare și băutură, dar eu am refuzat totul, absolut totul! Cu cât trecea timpul, pe mine mă agasa tergiversarea intenționată a oricărei forme de presiune. Eram sigur că golul acesta nu prevedea nimic bun…

Așa a trecut o zi și o noapte, asistându-i cum chefuiau, cum ieșeau și intrau din nou în încăpere, așteptându-mi, în fapt, deznodământul fatal, căci, sigur, avea să vină cât de curând…

Noaptea, n-am putut închide ochii, lâncezind într-o somnolență cu rotiri nebune de situații și posibilități, pe care, însă, nu mi le putem împlini, căci mă aflam la cheremul lor, dar fără putință de scăpare…

Dimineața, mi-au așezat în față o farfurie cu mâncare: „Mănâncă, măi!”, m-a îndemnat cel care se recomandase Marinescu, un vlăjgan cu fruntea îngustă și privirea sașie. „Mănâncă, nu sta pe gânduri, c-a tăiat mămica porcul și mi-a trimis și mie, că n-am vreme să stau la cozi!” Avea haz băiatul și ceilalți izbucniseră în hohote. Mi-era foame, dar refuzam să mă supun îndemnului, să le dau satisfacție! Până la urmă, cel mai în vârstă, care părea să fie șeful, își aruncă masca bunei cuviințe, redevenind autoritar și tăios. Ceilalți îl înconjuraseră, așteptători: „Ei, domnule, spune-ne acum, după ce ți-am dat timp de reculegere, spune-ne ce-ai mai scris la Europa Liberă?” Scrisesem, de curând, dar încă nu se transmisese nimic, deși seară de seară eram nerăbdător să-mi aud plângerea. „Vezi, măi, că nici ei nu-ți mai dau nici o atenție? Iar dacă vrei să nu se aleagă praful de tine, trebuie să treci de partea noastră, n-ai altă scăpare, să știi! Ei, ce zici?” „Adică îmi cereți să devin informator, să renunț la ideile mele?” „Exact!” „N-am să accept așa ceva!”

Anchetatorul și ceilalți doi securiști mă ațintiră cu priviri mirate: „Ai curaj, măi, ai curaj, dar te ia dracul, așa să știi! Unde te crezi, în Austria, în Franța? Să-ți fie clar, dacă nu accepți ce îți cerem, nu mai ieși întreg de aici. Îi vezi? De la ei îți va veni sfârșitul. Te ciopârțesc cu cuțitele și te aruncă în lac, așa să știi!”

Deci, dacă nu voi accepta ce mi se cere, voi sfârși aici, departe de cei dragi. Şi, cine știe dacă vor mai afla ceva despre soarta mea? S-au mai cunoscut cazuri… Fusesem lăsat o vreme singur, pentru reculegere. Apoi, am fost supus la un interogatoriu însoțit de lovituri și strângerea brațelor în cătușe întreaga noapte.

În ziua următoare, mi s-au adus creion și hârtie, iar anchetatorul mi-a dat ordin să scriu despre toate câte mi s-au cerut: să nu mai am legături cu cei din Franța, să nu mai iau legătura niciodată legătura cu sindicatele lor, să renunț pentru totdeauna la povestea cu drepturile omului.

Au revenit, dezinteresați total de ceea ce scrisesem, mai ales anchetatorul, care-mi dădu alte coli, pe cele scrise le-a aruncat, nepăsător, la colțul mesei… „Ei, nenicule, scrie!” Acum îmi era totuna, voi scrie orice, numai să scap cu viață… Mi-au luat declarația, angajamentul, aveau acoperire suficientă ca să mă dea dispărut”.

Încăput astfel pe mâna securității, drama lui Vasile Paraschiv continuă: 

„Trecuseră douăzeci și una de zile de când mă aflam la Spitalul de boli nervoase de la Voila – Câmpina. Domnul doctor M. mă consilia cu această replică: „Domnule, morții se acoperă cu pământ, medicii cu hârtii!” Simțeam încă loviturile cu sacul de nisip ale călăilor… Domnia sa a fost întâiul care m-a luat în primire. Fusesem „coletul” aruncat din mașină, pe traseu, apoi transbordat într-o salvare, proprietatea Securității, și, însoțit de un torționar metamorfozat în sanitar, am fost depus în cabinetul respectivului doctor, prompt și sincer interesat de situația mea. Securistul s-a grăbit să dea relații despre mine: „Acuză dureri de cap, n-are somn și nu îl mai ajută memoria”. Eu l-am contrazis prompt: „Nu mă doare capul, domnule doctor, mă dor picioarele, pieptul și tot corpul!” Doctorul M. s-a ridicat de pe scaun, îndreptându-se spre mine. În clipa aceea, se urnise și sanitarul-securist, părăsind încăperea. Simțise, probabil, că-și încheiase misiunea!

Medicul, cu rutina sa obișnuită, și-a început examinarea… Când mi-a văzut corpul negru de lovituri, a început să fluiere a pagubă. Înțelegeam că niște resorturi intime i se puneau în mișcare… Mi-a cerut să mă dezbrac complet. Când a văzut cât de umflate-mi erau picioarele, și-a întrerupt consultația. Groaza i s-a întipărit pe față… S-a repezit la telefon și i-a cerut medicului radiolog să mă primească de urgență. După mai multe insistențe, i-a obținut consimțământul… Am îndrăznit să-l rog să-mi anunțe familia că mă aflu la Voila. Nu mi-a dat răspuns, arătându-se preocupat să-şi cheme asistentul, căruia i-a cerut pe loc să-mi învelească toracele, ca să nu mi se vadă rănile. Pe cine ținea, oare, să menajeze: pe mine, o sărmană ființă maltratată bestial, sau haita aceea de fiare, a cărei prezență se simțea, clipă de clipă, în acest spital cu secții rezervate celor aflați în supravegherea Securității criminale!? Eram diagnosticat drept nebun incurabil, căci numai asemenea specimene, după tratamentele și întocmirea fișei de rigoare, aveau parte de saloane cu gratii de fier la ferestre, ușă de fier, lanț și lacăt…” (Vezi „Evenimentul”, anul 2, nr. 5, martie, 1990)

(va urma) 

Gherasim Rusu-TOGAN

„1989. Vedere din provincie”

24 februarie, vineri. Azi are loc Concursul „Cântarea României”. Participă elevi de la toate liceele. Ai noștri câștigă 16 premii din cele 21. Şi la teatru, unde am avut o contribuție decisivă, tot premiul I câștigăm… (…) „Tribuna” (seria nouă) a ajuns la nr. 1.000. Mesaje de la, între alții, D.R. Popescu, Beniuc, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Malița, Const. Ciopraga, Ion Vlad, Liviu Petrescu, George Bălăiță, Augustin Buzura, Liviu Leonte. Societatea culturală „G. Călinescu” a oamenilor muncii din Municipiul Gheorghe Gheorghiu Dej a inițiat o serie de manifestări omagiale dedicate „divinului critic” […]. La „Cinemateca” noastră (bravo, dom’ Stoian!) văd filmul sovietic „Agonia”, de prin 1982, care a fost repede scos din circulație. Nu înțeleg de ce. Ba înțeleg: e vorba despre tragedia familiei Romanovilor, a țarismului, despre război, sărăcie, întuneric, lipsă de orizont, despre dictatură și satanismul puterii oarbe, anume cunoscutul și demonicul Grigori Rasputin, personaj din prima parte a secolului XX rusesc. Şi filmul e diabolic și actorul care îl interpretează pe Rasputin (se spune că este unul de-al nostru, din Basarabia!). Şi ce forță grotescă de fascinație, și ce sabat, și ce rusoaice goale-goluţe, suple sau rubensiene…

(…)

28 februarie, marți. Zi metodică. Umblu tiptil, să nu le trezesc. La baie, din păcate, nu este apă, caldă nici atât. Avem păstrată într-o căldare. Pe aragaz, e numai bună de bărbierit și de spălat… Diana și mamița merg la Spitalul „Poiana” pentru tratament fizioterapie. Eu cu tensiunea am ce am. Un medic bun îmi spune că sunt de pe altă planetă, nu reușește să stabilească nivelul tensiunii… Doamna Pietrăreanu, sărbătorita pentru pensionare, e de chimie, soțul ei prof. de fizică, așa că, pe lângă discursul patetic, pentru îmblânzire, am compus și două catrene epigramatice: 1) Ştiți cum își imaginează/ Căsnicia dumneaei?/ Ea să fie acid și bază,/ Soțul –  bioxid de clei! 2) Se petrec cu acest cuplu/ Situații nu prea bune:/ Dânsa-l vrea cu rezistență/ Şi el are… tensiune!… Simpozionul consacrat lui Creangă. Asistență mică. „Comunicări” susțin Văleanu, Gherasân, Unatinski şi eu. Carmen e în față, țanțoșă, „activează” prin ascultare. Victorian recită aceleași versuri din Esenin și Lermontov, Vică spune niște versuri cu substrat licențios, Mihaela P. miorlăie, cum îi este felul, o amintire lirico-patetică și extrem de lungă. În încheiere, epigramele lui Onea și Mic. provoacă jenă și uimire. Directoarea Preda ne ia acasă la ea, că, zice, are un vin extraordinar. Tinerii Borza și Biţă să ne însoțesc în nocturnă, că se face economie la lumină electrică și nici măcar luna nu ne ajută…

(…)

7 martie, marți. În vizită la Diana la spital. Vorbim cu trei factori principali: dr. Vasile, dr. Danciu, prof. Mehedinți, și cu alte personae: dna Șerbănoiu, Mihaela Necula, dna Gherovici, dna Iosifescu. Despre Diana se spun lucruri nu prea plăcute auzului și inimii: spondiloză, rheumatism, coloană, anemie. În afară de faptul că e cam fragilă, am încredere în vitalitatea ei. Eu zic să lucreze la școală mai rațional, adică mai puțin, dar cum să facă dacă norma este extenuantă, pentru ca supușii să-și piardă puterile prin supraîncărcare și docilitate. Norocul e că ea nu-i membră, dar tot o aglomerează cu ședințe de tot felul… Cu eforturi, facem rost de puțin salam de Sibiu și mușchiuleț de la „Birt” și de la restaurantul „Muntenia”, câteva ouă de la țară, prin dna Mirică și un borcan cu miere de la dna Covalov. în piață, la Alimentară, nu se găsește nimic… (…)

8 martie, miercuri. Iarăși Ziua Internațională a Femeii. Iarăși emoții. Programul începe la 7. Somn rău, ore multe, făcute în regim trepidant, nu ca de obicei cu o intensitate à la légere. Se organizează o mică festivitate cu cafea, prăjituri,… coniac și muzică. Nu ascult cuvântarea despre importanța femeii, în frunte cu tovarășa, mamă eroină, o șterg englezește și plec la Valea Doftanei cu nea Stelică, la o cunoștință a lui, ospătarul Dan, carele voieşte a se înscrie la seral. Văd la fața locului ce de lapte, brânză și cașcavele se manevrează pe aici. Şi peisajele magnifice, chiar așa la început de primăvară… Nu stăm mult. Dar, fiind ziua femeii, trebuie să o sărbătorim cum cere obiceiul. De aceea, iau presa literară, mă minunez de brațele Cârmaciului arătând prezentul și viitorul „agriculturii socialiste, forța creatoare a țărănimii noastre cooperatiste, a tutulor oamenilor muncii de la sate etc.” (…) Cu Bâlcan, agale, spre Fântâna cu Cireși. La restaurantul „Muscel” e serbare grandioasă cu prilejul acestei zile preaminunate. Tot pe jos, trecem pe la Satul de Vacanță, ajungem la Voila, unde e un tânăr cam „atins”, cunoscut al lui Bâlcan. Săracul! 8 km pe jos, febră musculară. Acasă, vine Onea să-i dau cărți, că s-a pornit pe treabă mare cu cercetarea și scrisul. Îmi displace mormăitul lui aprobator, când îl întreb dacă iubește ziua femeii, a tovarășei. Când îl mai întreb și dacă tovarășul e androgin, că și El e în primele rânduri în sfânta zi de azi, rânjeşte și se retrage sfios și suspicios…

(…)

12 martie, duminică. Mă deștept, ca de obicei, în zori, după un somn zbuciumat. S-ar fi cuvenit să mă odihnesc fiind azi zi liberă, lăsată de la Dumnezeu. Dar de vină este aici insomnia mea cu niciun chip vindecabilă. „Deretic” intens la „Creangă”. Ba sunt mulțumit, ba mi se pare că e un strălucitor eșec. Fetele se odihnesc bine și cu asta parcă mă simt și eu mulțumit. Ele merg pe unde le văd ochii, eu mă dedau la o meditație, tot cu o fătucă dornică de cunoaștere. Ar fi al treilea an când de admitere. De data asta sunt sigur că va reuși. Singur în şambra mea, unde Radioul stă fixat pe un post „scurt”, aflu ce mai e prin lume și pe la noi… Iarăși despre reformele din est. Se constată slăbiciunile sistemului. (Iar alde Jan și Biță vor să ajungă pe cele mai înalte culmi partinice!) Să fie la noi indestructibili? Chiar și în URSS au loc schimbări de ordin politic, economic (mai puține, dar urmează, inevitabil), libertățile personale, drepturile omului, limitarea rolului partidului unic, remanieri radicale ale marxism-leninismului, ca să nu mai vorbim de stalinism. Singurul stalinist a rămas pigmeu eroic…  Alegeri libere în Ungaria (Congresul Partidului Popular, cu program propriu, opozant). Prin acea rezoluție de condamnare, se dă o lovitură năpraznică „epocii de aur”. Cică se vor trimite oameni la fața locului, să facă un raport despre grozăvia de aici. Eroul e pus sub unghie, în poziția păduchelui. Se preface că nu-i pasă, dar îi țâţâie fundul. Ori, pur și simplu, inconștient fiind, nu-și dă seama. Dacă și-ar fi dat seama, nu ar fi ajuns aici și n-ar ţine-o tot înainte cu paranoia. Radioul și televiziunea, presa și politrucii lui urlă cu amor sub bagheta lui și alor lui. Prăpădul capătă dimensiuni apocaliptice… Au dispărut până și pasta de ras și pasta de dinți… Un comunicat uimitor și o scrisoare colosală: şase vechi tovarăși, militanți de frunte – Gh. Apostol, Constantin Pârvulescu, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Grigore Răceanu – îi scriu o scrisoare de protest Eroului și-l acuză de urgia din țară, de încălcarea Constituției… Vom reveni…

Pentru relaxare, mergem la meciul Poiana – Mizil. Vreme frumoasă, soare, cald. Să tot trăiești! În tribună, stau cu „naționaliștii” Râncu și Unatinski. Câștigăm cu 1-0, dar contează destinderea, mișcarea. Același traseu, lung, cu multă natură și cu dl. Spulber pe post de retor. Nimeni nu are voie să intervină, toți îl ascultă cu sfințenie. Dl. Bulik, prof. de franceză, acum pensionar, nu mai are niciun dinte în gură, i s-au prăbușit buzele, fâsâie… Se reia, după 20 de ani, la televizor, serialul „Tanța și Costel”. Ne amuzăm tare. Octavian Cotescu și Coca Andronescu sunt magnifici… Cine e Doina Cornea? Cine e Dan Petrescu? Cine e Mihai Botez? Cine e Cutare? Se întreabă „ai noștri” când sunt întrebați de ziariști apuseni ce e cu acești dizidenți? De ce se bagă în treburile noastre, interne, Parlamentul European, ONU, Geneva, Viena, Helsinki? Întrebarea e ce vor mai spune acum, când protestul vine de la tovarășii de luptă? Că-s senili tovarășii? Dar sunt cam de aceeași vârstă cu genialii conducători…

(…)

15 martie, miercuri. (…) Mare animație în legătură cu scrisoarea de protest a celor şase veterani. Mari speranțe. Documentul acesta este, în felul său, unic în Europa de est. De unde se vede că românul suferă cât suferă (prea mult) şi odată se zburleşte. Silviu Brucan a fost arestat sâmbătă noaptea, însă este pus imediat în libertate. Odată ce scrisoarea e publică, n-au ce să-i facă, ce să le facă. Nu rămâne decât să înghită gălușca și să se aștepte la o multiplicare prin influență, după principiul bulgărelui de zăpadă. Şi să cadă!!! Milioane de români nu și-ar dori decât să apuce o zi, o singură zi a prăbușirii genialului schizofrenic. La radio, „vocile” se iau la întrecere. De-o parte, la București, se aud osanale despre „marili rializări”, despre „epoca de aur”, despre Eroul națiunii și al păcii mondiale; de altă parte, se vorbește de dictatură, paranoie, dezastru, catastrofă, genocid etc. Şi scrisoarea… Protestul acesta a fost formulat de oameni care au făurit pecereul, au fost lideri de partid și demnitari ai regimului. Efecte previzibile și imprevizibile. O reabilitare a partidului nu este, dar un semnal poate fi, o chemare la realitate… Se subliniază faptul că nu a existat în Europa un asemenea precedent, ca şase veterani ai vârfurilor de partid să se unească împotriva Conducătorului (așa de iubit) în exercițiul funcțiunii. Există șansa să se formeze o bază de masă, un curent larg de opoziție, fără teama paralizantă de până acum, pe care dictatorul a răspândit-o ca principiu de guvernare, prin terorism polițienesc. Încă mai nasc și la noi oameni! Ecoul, desigur, va fi uriaș. E un șoc ce va zgudui suflarea românească. Şi nu numai pe ea. E un fel de „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani!” Era și timpul în acest regim – cel mai contestat din întreaga comunitate europeană. Românii au început „să vorbească”. Vocile se înmulțesc și devin tot mai autorizate. Pe-aici nu cunosc pe nimeni cu asemenea atitudini, din contră, ori par și sunt insensibili, ca să nu spun mai rău, ori manifestă un parvenitism partinic grețos…

(…)

17 martie, vineri. Mare agitaţie. Şcoala îmi „mănâncă” foarte mult timp, mai mult decât e omeneşte normal şi posibil. Politica de exterminare a cadrelor didactice continuă fără nicio subtilitate. Clanul se ţine cu dinţii de scaun, iar slugile acţionează atroce… Au început contraatacuri. Fiul lui Răceanu este acuzat de înaltă trădare, de spionaj, incriminare ce se condamnă cu moartea. Acuzaţia, spun cei de „dincolo”, e cusută cu frâghie roşie. Pe Dan Deşliu îl atacă „huliganii”, îl lovesc, îi iau geanta, iar poliţiunea învinuieşte victima de… trafic de cafea! Cine or fi ăştia, cine îi pune în mişcare e lesne de bănuit. Pe guralivul Mircea Dinescu îl exclud din partid, îl dau afară din serviciu, îl blochează în casă şi pun paznici de jur împrejur. În curând, îi vor acuza de parazitism! Dar totul e în zadar, nu pot decât să se facă de pomină. Represaliile se întorc ca un bumerang împotriva celor care le provoacă… (…)

(va urma)

Constantin TRANDAFIR