Mărturii de dinaintea, din timpul şi de după momentul decembrie 1989 (IV)

„Câmpina la hotarul dintre lumi” 

(note, evenimente, mărturii)

Câmpina, în acele zile de decembrie

Revoluția din 1989 a găsit populația câmpineană, ca de altfel întreaga țară, în stare de tensiune și nerăbdare, semne certe că de mult cuțitul ajunsese la os. E greu, totuși, să reconstituim fiecare moment al acelor zile, și, totuși, nu se va putea uita niciodată uriașa explozie de bucurie când, după zile dureros de tensionate, la București s-a pornit avalanșa! 

În ziua de 20 Decembrie, dictatorul citește la postul de radio și televiziune „Decretul prezidențial de instituire a stării de necesitate”. 

Străzile Câmpinei sunt aproape goale. Gospodinele trec dintr-o alimentară într-alta, fără nicio speranță. Restaurantele și barurile sunt aproape pustii. Doar câte un bișnițar se strecoară tainic, îmbrăcat în geacă ticsită de țigări străine, în căutare de clienți. Elevii sunt deja în vacanță și, aparent, fără griji. Pe lângă ei se furișează, aproape tainic, gărzile muncitorești. Tinerii nu se sinchisesc prea mult de prezența lor.

Oraș mic, deloc proporțional cu greutatea instituțiilor sale, mulți dintre reprezentanții organelor de partid și de stat erau cunoscuți de către majoritatea populației; chiar și milițienii și o parte dintre securiști, repartizați pe instituții și întreprinderi, în mare parte se deconspiraseră prin frecventa lor apariție în incinta acestora. Ba chiar și „ciripitorii” erau cunoscuți. În majoritatea lor, învârtiții de pe la aprovizionare și cadre, plus ţaţele angajate la mătură, care se strecurau dintr-un birou într-altul, cu unealta la subsuoară și cârpa de șters praful, ochi și urechi la schimbul de vorbe dintre funcționari, ca apoi să-și deșerte auzitele în cine știe ce colț al clădirii, celui de la cadre sau chiar securistului. Unora li se dusese buhul, cum era cazul coanei Viorica, de la o vestită întreprindere câmpineană, care de la spălatul veceurilor, ajunsese mare șefă pe la cantină, din ordinul șefului de cadre, fost ofițer securist. (…)

Institutul de Cercetări Petroliere al orașului dădea de mult bătaie de cap notabilităților comuniste și organului de securitate. Ele aveau întotdeauna antenele îndreptate asupra eminențelor acestui focar de inteligență și inventivitate, cu legături pe întregul mapamond. Dar, de la o vreme, devenise riscant să te repezi de a-l lua de gât pe unul sau pe altul, fiindcă nu puteai să știi niciodată ce planuri de stat erau pe rol, mai ales de când dictatorul stabilise relații cu lumea orientului petrolifer, iar frânarea împlinirii unui contract sau altul, care depindeau de specialiștii din domeniu, ţi-ar fi adus pieirea! Şi totuși, rămânea mult spațiu de manevră, de intimidare și chiar recluziune. (…)

Cât au cântărit, cât nu, aceste acțiuni restrictive în viața acestor eminenţe, greu de spus, dar sigur că ele au lăsat urme. Ţinuta morală, tăria de caracter și atitudinea de frondă a multora s-au impus în folclorul urbei, uneori chiar depășindu-i hotarele. Vom aminti câteva din numele devenite emblematice: Hănciulescu, Dimulescu, Pelciac, Bucur, Chițu, Popp și mulți alții.

Unele evenimente stradale, considerate în acele vremi gesturi huliganice, și-au avut efectul lor. Așa este cazul tânărului Talangă Florin, muncitor la Schela Băicoi. Era în ajunul zilei de 1 Mai 1988, orașul fusese împodobit cu drapele, drapelaşe, lozinci, lozincuţe şi, mai presus de toate, urieșeștile portrete ale celor doi. Tânărul Florin, într-o clipă de furie, a dat foc drapelului roșu ce flutura pe zidul uriaș al magazinului ABC. În frântura de timp ce a urmat, a fost luat de duba miliției, aflată în apropiere. S-a dat alarma la nivel de partid, până la C.C. Din sediul miliției din Câmpina, Florin a fost preluat de către un maior de miliție și dus la IMG București. Aici, vreme de 60 de zile, viața i-a fost un coșmar… Eliberat, în cele din urmă, drama lui a continuat prin grija organelor locale. Păi, cum altfel putea să fie îmbunată indignarea proletară a unora ca Paraschiv, fost prim secretar, fost primar la Sinaia, revenit prim secretar al orașului Câmpina, înfumurat și atoateștiutor; sau ca Neagoe Petre, ce răspundea de cultură, ce se va arunca în cap, simbolic, de pe clădirea partidului pe care îl slujise cu atâta adorație încât îi furase veniturile provenite din cotizații. (…)

Nu poate fi scăpată din atenție nici tumultoasa atmosferă din întreprinderile orașului. O ură de moarte explodase în această lume terorizată cu îndeplinirea planului de producție, devenit obsesie și mijloc de constrângeri materiale. Câți își mai aduc aminte de atmosfera zilelor de salariu, cu „ritualul” funcționabil în toate domeniile: plicuri subțiri, în interior cu un fluturaș încărcat de rețineri (impozit, penalizări, contribuții la…, rate, cotizații la partid, la sindicat, alte…) şi, în fine, rest de plată… Urmau ofuri greoaie, scrâșnet din dinți, izbituri cu piciorul în ușă, înjurături, certuri, solicitări de explicații din partea șefului, dar, totuși, până la urmă se accepta situația… Dar până când? Speranța, însă, continua să dea oamenilor dor de viață și dor de schimbare. Sentimentul că ziua răfuielii era aproape triumfa pretutindeni!

Frământatele zile ale lui decembrie la Câmpina

Ca un trăsnet căzuse peste oraș vestea că dictatorul a fost huiduit și obligat să se retragă din fața mulțimii, de la mitingul organizat, dintr-a lui voință, în Piața Palatului. Ușor îi fusese înțeleasă dictatorului intenția: că va obține din nou acordul şi admirația supușilor, ca pe vremuri, când de la același balcon vorbise, condamnând invazia Cehoslovaciei de către trupele participante la Tratatul de la Varșovia. Dar, vai, alte vremuri, alte condiții! Şi câte umilințe nu s-au adunat pe sufletul acestui popor între timp! 

Degringolada de la București a constituit momentul care a întors atenția întregii țări înspre televiziunea detestată de atâta vreme… 

Declarații, subscrieri ale femeilor de la APACA la politica înțeleaptă a tovarășului și tovarășei… urmate de cele ale tovarășilor de la Grivița. La un moment dat, masa de oameni își preschimbase tonul nu într-un vuiet prelung, furtunos și amenințător… Intervențiile dictatorului: „Alo, alo, așezați-vă, tovarăși, liniște, tovarăși!”, bătăi în microfon, promisiuni prea târziu puse pe tapet și mai apoi retragerea rușinoasă, în huiduieli, înjurături și amenințări. (…)

Câmpina vuiește asemeni!

În jurul orei 12:30, străzile orașului încep să se întețească de lume. Cu mic și mare, populația se apropie de centru. Zvonurile erau contradictorii și alarmante: vine Armata de la Voila, vine Şcoala de Miliție, Batalionul de securitate de pe Bălcescu… Se va trage în mulțime… Grupuri mari de tineri năvălesc spre centru, într-un torent de nedescris, cu pumnii ridicați, cu sentimentul apropierii unui mare meci, strigând: „Veniți cu noi la București, veniți să apărăm revoluția, veniți! Ole, ole…!”

Cu greu s-ar putea șterge din memorie bucuria mulțimilor, dezlănțuirea tinerilor, gesturile mai mult sau mai puțin controlate ale unora. Peste tot se calcă în picioare portretele dictatorului, se aruncă pe geamuri simbolurile comunismului!

Cu o zi înainte, de la Batalionul de securitate din Câmpina, la ora 13:30, o parte din unitate, la ordinul primit din București, părăsește cazarma, îndreptându-se către capitală… Din clipa aceea, soarta majorității lor va fi pecetluită…!

Pentru Ceaușescu și regimul său începuse numărătoarea inversă… Ziua de 22 aduce schimbări epocale… (…)

Faptele încep să se precipite fulgerător, instituțiile, întreprinderile, casele se golesc de lume, centrul orașului se aglomerează până la refuz. Haosul se instalează fulgerător. Nevoia de libertate, înăbușită atâtea decenii, răbufnește fulgerător în mii de forme. „Deșteaptă-te, române!” era pe buzele tuturor. Nomenclaturiștii s-au evaporat ca prin farmec!

Pe moment, Casa Tineretului devine reședință pentru mulțimea debusolată. Se strigă lozinci, sunt chemate persoane cu o anumită notorietate la nivelul orașului, li se cere să ia cuvântul, alții se muncesc să răzbească în față, să-și arate mușchii revoltei și să-și verse paharul suferințelor, ca și când, vezi Doamne, ar fi fost dintotdeauna marii jertfiți, marii tribuni ai Câmpinei!

Sus, la etaj, în sala mică, azi sala Văleanu, mai mulți muncitori veniți de la întreprinderile din apropiere, în majoritatea lor navetiști, încearcă să încropească un Front al Salvării Naționale. Acțiunea se soldează cu un eșec total. La parter, un alt grup se zbate în numele aceluiași ideal. De la balconul clădirii, vorbitori, provocați de unii și de alții, își strigă nemulțumirile în fraze încropite pe moment. Se striga lozinci în care se regăsesc toți.

Apoi, în sala mică, peste vacarmul produs de neputința încropirii frontului, sunt introduși elevii de la școala de miliție din oraș, retrași de pe baricadele Ploieștiului, scăpați ca prin minune de mânia mulțimii. Din clipă în clipă, se părea că actanții de față își vor scoate ghearele și-i vor linşa. Elevii sunt înfricoșați, traumatizați, scoși din circuit. Privesc în jur cu teamă. Unul plânge și se jură că va părăsi școala de miliție, că tatăl său este bogat și că are din ce să trăiască. Își scoate la vedere pistolul și încărcătorul cu cartușe. Este sfătuit să-l păstreze, dar cartușele sa le deșerte în celălalt buzunar. Se execută prompt.

La postul de radio, comandantul Şcolii de Miliție, maiorul Motorca, rostește: „Asigur părinții elevilor și țară întreagă de faptul că elevii Şcolii de Miliție sunt prezenți în incinta instituției, într-o siguranță desăvârșită și nimeni și nimic nu le amenință viața! Vă vorbește comandantul școlii, colonel Motorca!” Acest grup de elevi, probabil compus din două plutoane, este martor și se indignează. Asistența se amuză, descărcându-și astfel întreaga energie negativă. Elevii se vor retrage, la insistența unor profesori ce le cunoșteau situația, cu mașina în care reveniseră de la Ploiești.

Târziu se va afla, însă, de faptul că „inimosul” comandant, pus pe fapte mari, chiar în respectiva zi își mobilizase forțele ca să plece la București, în apărarea dictatorului.

Redăm însemnările domnului Marcel Popescu, angajat al Casei Tineretului, în legătură cu derularea evenimentelor, în ziua de 22 decembrie, în perimetrul acestei instituții:

Ora 12:00. Printr-un telefon dat la recepția Hotelului Casei Tineretului mi se solicită asigurarea sonorizării în vederea organizării unui miting în fața instituției. Persoana de la celălalt capăt al firului nu s-a recomandat, dar, cu toate acestea, eu m-am conformat.

Ora 12:30. Aproximativ 30-40 de persoane, îmbrăcate în salopete muncitorești, au solicitat accesul în sala de spectacole, unde se aflau câteva simboluri ale puterii comuniste: lozinci, portretul lui Nicolae Ceaușescu și steagul partidului. Le-au scos în stradă, distrugându-le prin ardere.

Ora 13:00. Un alt grup a pătruns prin intrarea principală a Casei Tineretului și s-a îndreptat către sala mică de conferințe, unde s-a desfășurat o ședință cu ușile închise. Printre cei din fruntea grupului de aproximativ 90-100 de persoane, am recunoscut pe viitorul deputat Palade și am mai remarcat pe un ofițer superior de miliție, în uniformă.

Orele 13:30 – 15:30. Aproximativ 1.000 – 1.500 de persoane au ocupat zona verde și B-dul Nicolae Bălcescu, în fața Casei Tineretului. Cetățenii au îngenunchiat, au răstit „Tatăl nostru” și apoi au ascultat pe câțiva vorbitori, printre care și pe ofițerul Petrescu Ioan, îmbrăcat în uniformă, care a invitat mulțimea la calm și la reluarea activităților zilnice, asigurând-o de sprijinul armatei române, în vederea restabilirii ordinii. Publicul a scandat: „Armata e cu noi!”

(va urma) 

Gherasim Rusu-TOGAN

„1989. Vedere din provincie”

19 decembrie, marţi. Am dormit ca pe ghimpi. Vio a auzit la Bucureşti ceva foarte vag de pe la colegi… Eroul a plecat la Teheran. Aşa a făcut şi după răzmeriţa de la Braşov, s-a dus în Egipt. Ca să sugereze că, iaca, nu-i pasă, că el are treburi mai serioase de făcut. Ţara e sub control, gărzile patriotice o apără de ele însele. Vine o vreme, a venit vama. Butoiul cu pulbere a fost deschis. Frontierele cu Ungaria şi Iugoslavia sunt închise, trenuri oprite, turişti deturnaţi. Timişoara şi Arad sunt încercuite de unităţi militare. Străzile principale – blocate. Demonstraţii masive în faţa ambasadelor româneşti din mai multe ţări.  E condamnată intervenţia brutală a dictaturii şi a forţelor de reprimare. Regele Mihai transmite un mesaj de îmbărbătare, fără a fi provocate organele represive. (…) În oraş, grupuri de trei-patru miliţieni, ostaşi înarmaţi, membri din gărzi, peteapişti (Pregătire pentru apărarea patriei)… Gazetele literare scriu tot despre „Conştiinţa revoluţionară”, „bogat rod”, „Soare pe pământ” „sub arc de aur”, „aerul zborurilor”.

Relatările cu privire la numărul victimelor diferă, se vorbeşte ba de câteva zeci, ba de câteva sute. Seimul polonez cere condamnarea internaţională a regimului terorist român. La Praga, proteste de acelaşi gen. Ambasadorul român la Londra este chemat şi i se adresează notă de protest. Şevardnadze spune că, dacă violenţele se adeveresc, va reacţiona vehement. Lumea e hotărâtă să facă presiuni şi să condamne fără drept de apel sălbăticia… Cârmaciul depune coroană de flori la mormântul lui Khomeini. Ea nu e, caz unic, acţionează în ţară cum numai o Savantă Eroină e în stare. Barbaria e condamnată de Walesa, în manifestările de solidaritate cu timişorenii de la Munchen, Los Angeles, New-York. „Azi în Timişoara,/ Mâine în toată ţara”, „Ceauşescu şi soţia/ Nu vă vrem în România!”; „Ceauşescu, cine eşti?/ Un tiran din Scorniceşti!”. Şi încă altele asemenea scrie pe pancartele demonstranţilor de la New-York. Din nou, Transilvania în avangardă. „Jos Ceauşescu!” se strigă la toate demonstraţiile de protest din Europa şi America. „Salvează, Doamne, România!”, rugăciuni, îngenunchieri, „Corul robilor”, lumânări aprinse, „Deşteaptă-te, române!”

20 decembrie, miercuri. În zori, e linişte, o linişte sumbră. Ca de obicei, n-am dormit astă noapte, dar mă simt bine. Fac lucruri mărunte, ca un fel de blândă relaxare […] Adunarea extraordinară de la Casa de Cultură pare a se fi isprăvit. Scriu scrisori lui Vasile Niţă şi d-nei Paleologu-Matta, cu urări de sărbători, cine ştie dacă vor ajunge în asemenea împrejurări. Merg la probă, dar Gabi n-a venit la slujbă. Salariile n-au sosit. Mă găsesc cu Gherasân. O fos’ în Ardeal. E agitat, stupefiat, revoltat. Zice de „crime” abominabile. Mergem la şcoala lui să-şi ia solda. Pe străzile aproape pustii umblă patrule înarmate. Ne întâlnim cu Mişu C., apoi cu Toma şi Fălcuţă. „Băieţii” fac glume sinistre, să nu stăm împreună pe stradă că ne arestează. Nu-i voie să staţioneze sau să circule mai mult de patru persoane şi suntem cinci. Pleacă Toma şi vine Diana. Pentru a rămâne patru, cum e ordinul, pleacă Mişu. La „Bardezi”, ei coniac, eu citronadă, că sunt în tratament medical. Vine Victoire, mă ia deoparte şi-mi şopteşte să nu „vorbesc despre situaţie”. Plec împreună cu ea, doamna Drăgan, care vinde ilustrate făcute de soţul ei, pictorul, ne cheamă şi  ne susură că la miting participanţii au început să huiduiască şi să strige. „Jos!”, „Jos!” […] „Prezidiul” s-a retras din balcon, El nu vrea, e tras înăuntru. Mitingul s-a întrerupt, mulţimea se dezlănţuie. Vin la noi Mişu şi Gherasân. Ardeleanul e pornit tare, vrea să-i facă praf, să bage „brişga” în ei. Mişu face feţe-feţe, e îngrijorat, băiatul lui e student, n-a venit de la Bucureşti. Mă roagă să dau drumul la radio România. Aici se trâmbiţează despre „poporul strâns unit în jurul partidului, în jurul Secretarului său general”. Cântec, „Partidul, Ceauşescu, România”. Lui Mişu îi vine inima la loc. Se reia discursul la miting, transmis numai la radio. Cârmaciul nu mai are glas, gâjâie că va da bani, mâncare, să luptăm împotriva fasciştilor, iredentiştilor, pentru apărarea României. Slujitorii urlă lozincile ştiute: „Ceauşescu şi poporul!”, „Ceauşescu – Pace!”, bat din labe după un scenariu prestabilit. Au şi benzi cu urale, aplauze puternice. Oaspeţii mei pleacă, unul triumfător, altul oripilat […] Ce-or fi făcând manifestanţii? Nimic nu se aude pe posturile normale. Cele de la Bucureşti spun că a avut loc un miting de solidaritate cu socialismul, cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu tovarăşa Elena Ceauşescu… Vine şi Nuţa tulburată peste măsură, până la isterie şi lacrimi… Acum Nuţa, care tuturor produce o impresie rea, e simpatică… În sfârşit, începe emisiunea la Radio, ora 17. Extraordinar! În Bucureşti, ciocniri violente. Tancuri, trupe înarmate. Biroul CC e păzit de poliţie, de artilerie grea. Tulburări la Timişoara, Iaşi, Sibiu, Arad (grevă generală), Craiova, Bistriţa, Călăraşi, Constanţa… Un martor ocular relatează despre situaţia de la Arad. Ministrul de Externe a refuzat să primească diplomaţi. Demonstranţi răniţi şi bandajaţi la cap. Armata fraternizează cu demonstranţii. Explozii de bombe, gaze lacrimogene. În spitalele din Timişoara răniţii au nevoie de ajutoare. Trupele au confiscat rezervele de sânge şi de medicamente, trag asupra ambulanţelor. Ciocniri între securitate şi armată. Demonstranţii strigă: „Fără violenţă! Fără violenţă! […] La Bucureşti, de la ora 18, se trage cu puşca mitralieră în demonstranţi. Sunt morţi şi răniţi. La Timişoara, muncitorii au ocupat fabricile şi uzinele. Au fost confiscate certificatele de deces pentru a nu se şti numărul morţilor. La televiziunea bulgară, îl vedem pe Erou livid de spaimă, îmblănit ca un viezure năpârlit. La Bucureşti, demonstranţii umplu Bulevardul Magheru, din spate vin tancurile. Focuri de pistol-mitralieră… Apelul Elenei Cotrubaş către poporul şi armata română. Elicoptere deasupra Bucureştilor. Treisprezece tineri au fost ucişi în faţa Continentalului. Câteva mii de demontranţi au fost încercuiţi. Ei strigă: „Jos ucigaşii!”, „Jos Ceauşescu!”, „Noi suntem fasciştii!”, „Nu trageţi în popor!” Proteste de pretutindeni. Protest şi din partea Vioricăi Cortez şi a lui Petru Creţia. „Mămăliga” explodează! […] La Timişoara s-a format un comitet naţional care trimite delegaţi lui Constantin Dăscălescu, aflat aici, care cer următoarele, altminteri aruncă în aer toate fabricile ocupate: 1) Demisia întregii conduceri; 2) Organizarea de alegeri libere; 3) Anchetarea masacrului de la Timişoara; 4) Înlăturarea piedicilor pentru pătrunderea ziariştilor străini; Difuzarea cererilor formulate prin toate mijloacele de informare… Patru bulgari au fost martori ai măcelului de la Timişoara şi povestesc […] Un reporter grec relatează ce s-a întâmplat la Iaşi. Românii din Basarabia poartă doliu şi cer Kremlinului să introducă o moţiune de protest. (…) În Bucureşti, au fost ucişi aproximativ 20 de tineri neînarmaţi. Un reporter iugoslav vorbeşte de o cifră mai mare. Comunitatea internaţională este îngrozită. Lev Vlaikov declară că e necesar să nu se exercite forţa, Gorbaciov spune că erau de aşteptat asemenea evenimente. Mulţimea scandează: „Europa e cu noi!” Ambasadorul român din SUA a fost chemat la Casa Albă cerând să se pună capăt imediat măcelului. Radio România continuă să facă elogiul dictatorului! Poporul român are dreptul, ca toate celelalte popoare, la libertate, cinste şi onoare. N-ar fi vorba nici măcar de un regim ideologic, ci de unul personal, condamnat să piară lamentabil. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe anunţă că ambasadorul american la Bucureşti a încercat, fără succes, să remită o notă de protest. Nici celelalte ambasade nu ajung la ţintă. Se propune ca acţiunile barbare să fie aduse în faţa Consiliului de Securitate […]. În aceste momente istorice poporul român nu trebuie să se lase manipulat. […] Noaptea cea mai lungă şi mai sinistră şi mai dătătoare de speranţe…

22 decembrie, vineri. Toată noaptea a continuat carnagiul. Morţi şi răniţi la spitalul Colţea. Poliţia alungă pe cei care vor să acorde ajutor. Terenul înfruntării, Universitate, Intercontinental, Magheru, Romană, Ştirbey Vodă. Nu se poate evalua numărul morţilor. În faţa ambasadei americane se află nouă morţi, tineri, împuşcaţi în cap. Este de presupus ca o grevă generală să izbucnească azi în întreaga ţară. La Arad, focuri automate în centrul oraşului, pe Bulevardul Republicii. Demostranţii de la Budapesta înaintează o petiţie în care se arată că până acum guvernul sovietic nu şi-a făcut datoria, stând prea mult în espectativă. Singurele agenţii care pot încă să transmită de la Bucureşti sunt TASS şi Taniung. Italia adoptă oraşul-erou Timişoara. Nu se reprimă libertatea unui popor cu tancurile, spune Giulio Andreotti. „L’Unita” anunţă că organizează o manifestaţie împotriva dictatorilor. Pagini întregi dedicate insurecţiei din România. La Columna Traiană, sute de protestatari. Treizeci (?) de morţi la Cluj. S-a tras din elicopter asupra oamenilor paşnici. Studenţii au ridicat baricade din lăzi de gunoi în faţa Intercontinentalului. Iubitul Fiu vrea să-l trimită pe ministrul Oprea la turci. În Sighetul Marmaţiei a început greva minerilor. George Palade (Nobel) transmite un mesaj sfâşietor. Nina Cassian se revoltă pamfletar. Intervine şi Academia Româno-Americană cu aspră condamnare a regimului care se ţine într-un fir de păr şi face victime. „Orientarea” de la distanţă are efect benefic în mobilizarea românilor. Încă un mod de a-i dezarma: li se retrag titlurile […] Victoire pleacă la şcoala ei, Diana la nr. 8, să păzească de „huligani”. Răsculări la Tg. Mureş, la Reşiţa, în Maramureş. În Timişoara, puterea e a muncitorilor, la Cluj grevă generală. Un mesaj din Caransebeş cheamă armata să se solidarizeze cu mulţimea şi să ceară cetăţeanului N.C. mandatele, dreptul de cetăţenie română, dezarmarea securităţii, miliţia să rămână numai cu armamentul pentru care a fost creată – combaterea infractorilor. Puterea să treacă în mâinile armatei şi poporului, comandanţii de carieră să preia conducerea, nu locţiitorii politici […] Sunt nişte întâmplări care trebuie judecate mai la rece. Ce se petrece acum nu se supune unei logici minime. După ce s-a tras în oameni, de ce i-a chemat ieri la marele miting? Helas! Vio s-a trezit pe la ora 8, mai devreme azi ca oricând. Mă asistă. La Cluj, soldaţii şi ofiţerii fraternizează cu demonstranţii. La Bucureşti, acalmie. La Timișoara, scandări pentru demisia Eroului, autorul principal al genocidului din zilele acestea. Tunurile înconjoară CC al partidului. Elicoptere deasupra orașului […] Mă întâlnesc cu Mișu, mergând la școală, de unde mi-aş lua avansul de 700 lei. Biță e în cabinetul direcțiunii, înverșunat că el nu mai poate să-și păstreze carnetul roșu de partid în buzunar, în timp ce în țară sunt uciși oameni. Soția lui e în București, la un curs, i-a telefonat și i-a spus că-s oameni uciși pe trotuar. E transfigurat și palid-mort, îi îndeasă carnetul directoarei. […] Mă plimb cu Mișu până la o familie unde are el garajul. Pare că groază cumplită-l stăpânește și zadarnic încearcă să și-o biruie… Dr. Moruzzi ne spune că Milea, Ministrul Forțelor Armate, s-a sinucis! La radio și la televiziunea română se anunță că el, Milea, e vinovat de moartea „huliganilor” de la Timișoara… Mă despart de Mișu, omul cel fiert, și dau peste Ghiță și Brad. Ghiță, care a fost la București pentru a-și pune ramă la ochelari sau să-și cumpere sacou, precizează că el n-a fost în capitală până acum decât de două ori la reciclare. Mai spune că s-a tras cu gloanțe oarbe, n-a murit nimeni. Milea a fost vinovat, că a dat un decret prin care se preconiza că nu e voie să staționeze mai mult de cinci oameni… A venit și Victoire acasă, îngrozită de ce a auzit în legătură cu împușcăturile… Eroii, se zice, își pregătesc încă de noaptea trecută fuga în China. Şi totuși, acum, „forțele” de securitate au deschis focul asupra coloanelor care se îndreaptă spre centrul Bucureștilor. Nu se înțelege cum vine asta. Ba e foarte clar…

Şi, în sfârșit, Eroii o iau la goană, cu un elicopter, de pe acoperișul Comitetului Central…

(va urma)

Constantin TRANDAFIR