consemnate în volumele-jurnal a doi dintre cei mai
importanţi oameni de cultură ai Câmpinei:
Gherasim Rusu-Togan şi Constantin Trandafir
În primul episod ne-am adus aminte de Câmpina de până în anul 1989, acel „orășel devenit de curând municipiu și lipsit de probleme”, „cufundat în întuneric, teamă și blazare”, pentru ca în cel de-al doilea episod să descoperim „fragmente de memorii, de cronică și jurnale despre Câmpina și oamenii acelor vremi” persecutaţi de regimul comunist. Episodul al treilea ne arată care era rolul securităţii şi cum funcţiona ea în zona Câmpina şi suprinde, totodată, momente din traiul cotidian al câmpineanului de rând, pentru ca al patrulea episod să readucă în memorie acele zile fierbinţi ale revoluţiei. În ultimul episod, cel de faţă, aflăm din relatările participanţilor activi care era atmosfera în stradă, la sediul Primăriei, precum şi la sediul Miliţiei câmpinene – „principalul punct de coagulare a revoltei populaţiei”.
„Câmpina la hotarul dintre lumi”
(note, evenimente, mărturii)
Când istoria te prinde-n vâltorile ei…
Chiar dacă, o clipă doar, destinul te-a scos din obișnuitul vieții, aruncându-te iute în vâltoarea unor evenimente, impunându-ţi un comportament de excepție, se cheamă că ai fost „Alesul” și ți se aștepta acolo prezența… (…)
Câmpina, 22 Decembrie 1989.
Ca pretutindeni, se trăise o noapte de coșmar. Dimineața de 22 decembrie împinge lumea în stradă. Una câte una, structurile vechiului regim se prăbușesc. Centrul Câmpinei devine neîncăpător. Mulțimea gesticulează, strigă lozinci, se cântă… Muncitorii ies din întreprinderi, valuri, valuri. Peste tot se deschid larg porțile.
Câmpina decembristă, în relatările participanților
Așa surprinde orașul și locotenentul Petrescu Ioan de la UM 02202 Voila – Câmpina, stare pe care o va reconstitui în declarația dată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare:
„Pe data de 22. 12.1989 am fost trimis în misiune la sediul Regimentului 4 (Crângul lui Bot), cu un camion, împreună cu furierul BDS, plt. Târlă Mariana, pentru a lua corespondența unității… În jurul orelor 13- 14, venind spre Câmpina, la Casa Tineretului, amplasată pe B-dul Nicolae Bălcescu, erau adunați mai mulți manifestanți, șoseaua era blocată, iar pe scările clădirii se afla instalată o stație de amplificare. În dreptul hotelului Muntenia, demonstranții își exprimau bucuria față de fuga dictatorului… Am anunțat comanda unității despre starea de spirit a populației și, intrând în punctul de comandă al unității, am auzit prin interfon că s-a dat ordin de la Regimentul 4 să se urmărească elicopterul cu soții Ceaușescu, ce se îndrepta spre Târgoviște. Nu cunosc ce s-a mai întâmplat… Ulterior, în jurul orelor 16, am fost trimis să discut cu reprezentanții revoluționarilor din oraș cu privire la asigurarea protecției populației împotriva securiștilor și miliției, știindu-se că există în oraș școală de miliție și securitate… Am fost desemnat de către comandantul unității să mă duc cu revoluționarii și să-i sprijin în vederea organizării comitetului revoluționar din orașul Câmpina”.
Doctorul Mihai Constantin se afla, în 22 Decembrie 1989, în valul de lume ce se postase în fața Casei Tineretului, unde se strigau lozinci și se exprima în fel și chip bucuria îngenunchierii dictatorului… Aici, în jurul orelor 17, îl întâlnește pe locotenentul Petrescu Ioan.
Doctorul își reamintește: „Ofițerul Petrescu Ioan, din partea MapN, s-a prezentat pentru a organiza acțiunile din municipiul Câmpina și împrejurimi. Acesta a fost primit în urale și lozinci revoluționare, iar domnul Popescu Marcel, din partea instituției, a pus la dispoziție stația de amplificare. Ofițerul a făcut apel la ordine, liniște și calm. De asemenea, a rugat populația să ajute armata, ca viaţa orașului să decurgă normal, întrucât nu mai erau organe de ordine. (…)
La Casa Tineretului, ofițerul intră în grupul revoluționarilor, reușind să închege Comitetul Revoluționar, singura posibilitate prin care se putea evita haosul ce-l putea provoca prelungirea vidului de putere. Problema era, deci, să nu fie scăpată din atenție administrarea orașului și legătura cu organele ierarhice superioare, și ele pe cale de a se constitui. S-a căzut de acord ca din comitet să facă parte: Petrescu Ioan, Horeangă Aurel, Bălteanu Petre, Duțu Gheorghe, Teodorescu Dan, Severin George, Dimulescu Gheorghe, Palade Gheorghe, Ciobotaru Petre, Dascălu Adrian, Mihai Constantin”.
Încă de la început, sediul Miliției câmpinene devine principalul punct de coagulare a revoltei populației.
Calmarea situației create în acest punct al orașului apăruse ca un prim obiectiv ce se impunea Frontului local al Salvării Naționale.
Momentul de acțiune pentru temperarea celor adunați, destul de numeroși, cerea intervenția unor persoane cu autoritate și forță de convingere.
FSN-ul local este alertat de către un cetățean. Se ia hotărârea ca la fața locului să plece locotenentul Petrescu Ioan, doctorul Mihai Constantin, Goage N. Alexandru și alți revoluționari care s-au oferit voluntar. Este alertată populația, solicitându-i să elibereze circulația. Plecarea autobuzului Rafinăriei cu respectiva delegație pune în mișcare o mare parte din revoluționari, care se îndreaptă spre centrul orașului, pe urmele celor plecați. În câteva minute, parlamentarii ajung la sediul miliției. Aici predomină o atmosferă vulcanică. Indivizi orbiți de ură aruncau cu pietre și alte obiecte contondente în curtea miliției, cu intenția de a sparge geamurile și a se răfui cu milițienii, pentru duritatea comportării lor. Acum sosise ceasul răfuielilor!
Mulțimea de gură-cască îi încuraja să treacă la acțiune, incitându-i cu sloganuri și injurii. „Pe ei, măi, bandiții, bandiții, săriți pe ei, luați-le armele, huooo, bandiții, securiștii, securiștii!”, „Noi nu suntem securiști, ei sunt acolo, în casa din spate, noi ce v-am făcut?”- le răspunse cineva. „Sunt toți securiști și bandiți, pe ei, huo, huo!”
Cei aflați la câțiva metri de gard ezitau să treacă la atac. De cealaltă parte, erau milițienii în frunte cu comandantul lor, căpitanul Ilie, postați atât în curte, cât și în incinta clădirii, în poziție de luptă, pregătiți ca în cazul violării incintei să folosească armamentul din dotare, inclusiv puștile mitraliere…
Locotenentul Petrescu, doctorul Mihai Constantin și Goage Alexandru pătrund în incinta instituției cu acordul comandantului miliției. Ei au reușit să aplaneze situația, calmându-i atât pe milițieni, cât și pe insurgenți. Acestora din urmă le promiseseră că, dacă orașul va fi atacat, le va împărți arme sub semnătură proprie și reținerea buletinului de identitate.
După retragerea milițienilor în interiorul instituției și intervenția unor profesori cu influență cunoscuți de tineri și respectați, grupul se împrăștie schimbând vorbe dure și contraziceri. Dintre ei, cei mai recalcitranți, vegheați de forțele conduse de un ofițer, se retrag pe la restaurantele urbei provocând unele incidente minore.
Atât la miliție, cât și la securitate, armamentul a fost pus sub un control strict și sigilat în cea mai mare parte. (…)
În zilele de ample frământări ale lui decembrie, străzile orașului au fost invadate de borfași cu figuri abjecte, care au acționat prin piața orașului, punând la cale furturi, mai ales asupra oamenilor neajutorați. Această pleavă vandaliza tot ce putea. Ce făcea miliția? Se făcea că nu vede ori intervenea formal și „organul” bătea în retragere!
Să reamintim și cazuri concrete.
În ziua de 24 decembrie 1989, la barul poreclit „Clocitoarea”, renumit cuib de bișnițari și bine vegheat înainte de către instituția „Ochiul și timpanul”, se refugiaseră, în jurul orelor 18, și cenacliștii de la Casa Tineretului, prelungindu-și la un coniac discuțiile, în degringolada specifică acelor zile. La un moment dat, de la mesele tronate de un grup aflat în stare avansată de ebrietate, câțiva indivizi se repeziră asupra directorului adjunct al instituției, târându-l de la masă înspre grupul sanitar. Acolo l-au brutalizat, desfigurându-l, urmare a unei răzbunări. Câțiva cenaclişti au intervenit, fără rezultat însă. Atunci au cerut intervenţia miliţienilor aflaţi în dreptul intrării. Aceştia, calmi şi cu urechile pleşuve, s-au făcut că nu pricep şi au plecat înspre piaţă.
Într-un alt caz a fost implicat un profesor de la unul din liceele oraşului, bătut de indivizi rămaşi nepedepsiţi până azi, chiar în faţa respectivei instituţii şi în miezul zilei, în văzul a doi miliţieni şi a câtorva membri ai gărzii patriotice.
Un alt aspect desprindem dintr-o scrisoare deschisă trimisă spre publicare ziarului „Evenimentul” din Câmpina, în 26.03.1990, de către plutionierul de miliţie D.I.: „…cei din comerţ îşi făceau de cap, bișnițarii mișunau prin toată Câmpina, barbugiii nu se mai fereau de nimeni, pocheriștii jucau bani grei, iar Tuluță, vestitul Tuluță cu alba-neagra, era nelipsit de la autogară sau gară unde chiar își amenajează o baracă. Chiar Tuluță a afirmat că el a finanțat poliția, iar când srg. maj. C. l-a întrebat pe cine anume, acesta a răspuns: „Nu pe voi, măi, ăștia mici, pe șefii voștri, pe cei mari!”
Momentul 1989 a surprins Şcoala de miliție din Câmpina într-o totală confuzie.
Iată câteva aspecte comunicate de lt. Petrescu Ioan: „S-a primit o informație, că domnul comandant Motorca a mobilizat întreaga școală de miliție să pornească în marș spre București pentru a apăra vechiul regim. Am intrat în școală în forță, cu un Aro cu mitralieră de companie în el, împreună cu gărzile patriotice și am raportat din școală generalului Popa Dimitrie situația. Sub amenințarea că trimite tancurile peste școală, s-a reușit convingerea comandantului Motorca să rămână în unitate. La ușa biroului comandantului, printre alți ofițeri, l-am recunoscut pe fostul maior, comandant de batalion, Spirea Adrian. În continuare, pentru a diminua efectele unei catastrofe oricând posibilă, am dispersat în tot orașul și zonele limitrofe, pe 12 km, forțele pentru pază și patrulă, fără armament, la obiectivele strategice. Acestea s-au întâmplat pe data de 23 Decembrie 1989, în jurul orelor 21. Întrebându-l pe comandantul școlii de ce a procedat așa, acesta a precizat că a primit ordin de la București, emis de către generalul Ghiță, cel implicat și în genocidul de la Otopeni”.
Numele comandantului Georgescu Raul, de la Unitatea de Securitate, devenise pentru câmpineni, în acel spectaculos decembrie 1989, un fel de seismograf al probabilității rostogolirii destinului. „Duceți-vă domnilor, la unitatea de securitate, că nu noi, ci ăia e posibil să tragă, doar sunt securiști!”- încercau să-și salveze pielea cei de la miliție, văzându-se asediați.
Apăruse, în același timp, opinia că o asemenea personalitate, oricât s-ar fi dereglat cursul lumii, n-ar lovi niciodată în semenii săi.
„În cele ce s-au petrecut atunci, o clipă nu mi-a trecut prin minte să iau vreo măsură brutală contra orașului, doar aveam aici soția, copiii, viața mea toată, dar nu s-a gândit nimeni la asta – mărturisește fostul comandant. Culmea absurdului, o grupă de indivizi, cu aparate portabile de radio și, probabil, sub influenţa zvonurilor care circulau prin eter, au venit să-mi ceară, sub ploaie de amenințări, să eliberez presupușii dizidenți și să mă avertizeze ca să nu tragă în demonstranți.
Am fost chemat la Casa de Cultură, unde funcționa o stație de amplificare cu difuzoare pe străzi, unde am fost chestionat dur, fiind întrebat direct de profesorul Severin George, alături de el fiind și muzeograful Octavian Onea: – Aveți de gând să folosiți armamentul și efectivele unității?… Le-am răspuns că sub nici o formă. Cele declarate de mine au fost menționate și de către muzeulgraful Onea în ziarul „Câmpina liberă”, sub un titlu pe atunci providențial pentru personalitatea mea: „Maiorul Georgescu a refuzat să pună în practică un ordin criminal”. Nu a existat un asemenea ordin! Şi toate acestea s-au petrecut în ziua de 23 decembrie 1989”.
Atitudinea maiorului Georgescu, spre liniștea populației, a fost remarcată și în Apelul FSN.
Apreciat și contestat, domnul Ilie Ion, actual avocat și fost comandant al Miliției, în interviul solicitat își recompune fațetele propriei sale personalități, marcată de șirul evenimentelor trăite acum aproape două decenii:
Reporter: – Undeva v-au prins manifestările câmpinene din decembrie 1989 și cum ați reacționat în calitate de comandant al miliției?
Ilie Ion: – Eram la primărie, în jurul orelor 11, chemat de către primar. Priveam la televizor manifestările de la București. În curând, au început să se strângă tineri în jurul primăriei. Erau între ei și infractori… A venit la mine unul Capone și m-a sfătuit să-i ocolesc, așa că am sărit gardul și m-am dus la miliție pe căi ocolite. Ce s-a scris, ce nu, acesta-i adevărul. Din biroul primarului solicitasem mașina care m-a cules de pe drum. Aproximativ la o oră după plecarea de la primărie, au apărut la sediul miliției grupuri de indivizi, iar unii dintre ei au încercat să pătrundă cu forța, solicitând să li se pună la dispoziție documentele secrete și, mai ales, lista informatorilor noștri. Am ieșit în fața oamenilor și le-am cerut să nu distrugă bunurile, că sunt ale țării și că nimeni n-a spus că se va face uz de forță, de arme, că se va folosi violență. Noi eram în consemn general de pe 14 decembrie, iar eu, cu locțiitorul meu, dormeam în instituție. Mi-amintesc că s-a format un colectiv printre membrii căruia era și profesorul Severin, actual senator, care solicita, în mod expres, lista cu informatorii. Văzând insistențele dânşilor, le-am atras atenția că miliția are regim militar, că n-au voie, în calitate de civili, să pătrundă într-o unitate militară. Oamenii au înțeles şi, până la urmă, s-au retras. Locotenentul Petrescu, care mă cunoștea, m-a întrebat dacă mă implic și eu. Bineînțeles, că era nevoie de ordine. Mă simțeam curat și am acceptat. Nu mă putea arăta nimeni cu degetul, n-am primit niciodată pomeni! La primărie am întâlnit pe doctorul Cojocaru, doctorul orelist de la Poiana, îmbrăcat în haine militare, și pe mulți alții. A luat cuvântul doctorul Cojocaru și apoi domnul Pelceac, de care îmi amintesc cu multă plăcere, pentru faptul că tot timpul a încercat să-i tempereze pe cei mai nărăvași. De fapt, dumnealui era de la gărzi. Noi aveam pe subofițerul Dăscălescu acolo. Există, cred, și o casetă pe care s-a înregistrat tot ce s-a întâmplat la primărie”.
Reporter: – La ce acțiuni ați fost solicitat?
Ilie Ion: – … Diversiunile au fost multe și toți și-au dat cu părerea, dar să nu se supere nimeni, fără să cunoască o iotă din regulamentele militare. Un exemplu: erau aproape să fie ciuruiţi de gloanțe câțiva țărani simpli care se întorceau de la Brașov, unde își comercializaseră surplusul de cartofi. Ni se semnalase că, de la Predeal, se îndreaptă spre București două mașini cu teroriști. Organizasem un filtru cu bariere. Noroc că ofițerii și subofițerii, conduși de către actualul comandant al Poliției, domnul Văsii, au văzut mașina, care de fapt se și oprise la bariera făcută, evitându-se catastrofa. Dacă și-ar fi continuat drumul fără să răspundă la consemn, se trăgea în ei.
Al doilea caz s-a petrecut pe fundalul zvonului de otrăvire a bazinului acvatic de la Paltinu. Se crease dezordine în tot orașul, lumea alertându-se. Cu greu a mai fost temperată.
Domnul Motorca, la cererea comandamentului, trimisese elevi să facă de pază la respectivul lac de acumulare. Alertați de niște animale sălbatice, probabil, aceștia au început să tragă ca bezmeticii, minute întregi. Noroc că nu s-au omorât între ei! Nu știu dacă n-au fost implicați și soldați de la unitatea de securitate, nu știu exact. Apoi, că s-au găsit piese de elicopter… Cum găseau o bucată de cupru, cum se bănuia că face parte dintr-o armă sofisticată. Au fost oameni care nu au avut cunoștință de tehnică militară. Se putea vedea în acele zile o comportare destul de șocantă. Peste noapte, cum am spus, mulți s-au trezit atotștiutori. Cuvinte de laudă pentru domnul Pelceac, care în nenumărate rânduri, le-a propusă recalcitranților calm și ordine, dovadă că era bine orientat, un inginer, un matematician calculat, care impunea în toate, ca unitatea de măsură, echilibrul.
Cât privește pe ceilalți membri ai comandamentului, s-au implicat mult și cu suflet atât Petrescu, cât și Cercel. Petrescu a avut un rol activ în rândul populației, stabilind liniștea ori de câte ori se impunea cazul, și nu erau puține situațiile. Pe de altă parte, căpitanul Cercel s-a implicat în problemele de administrație.
Au fost mai mulți în conducere, dar nu aleși, ci s-au autonumit, cum am spus. Şi, una peste alta, cred că la Câmpina n-a fost revoluție și nici mișcare. Oamenii și-au manifestat mulțumirea pentru distrugerea unui sistem. Meritoriu este însă faptul că în oraș nu s-a tras nici un cartuș. S-a și primit, de fapt, ordin la câteva zile, ca armamentul să fie sigilat.
Gherasim Rusu-TOGAN
(Din volumul „Câmpina la hotarul dintre lumi”, Ed. Libertas, 2009)
„1990. Anul şarpelui orb”
Ieşirea din subterană
22 decembrie 1989, vineri. (…) Mă culc la 2 noaptea, bineînţeles că n-am putut dormi decât cu tranchilizante. La ora 5, deşteptarea dintr-un somn iepuresc, chinuit. A fost noaptea cea mai lungă şi mai sinistră şi mai dătătoare de nădejdi. De altfel, am spus şi repet: regimul nu mai are nici o şansă, s-a prăbuşit iremediabil. (…) Ies în oraş să-mi iau salariul şi să fac probă la pardesiu. Nu se poate să fac probă, că nu-i Lulu. N-am bonul, că mi-a luat avansul dat de 700 de lei… Mă întâlnesc cu Mişu. La liceu, dau peste un spectacol nostim, Biţă dându-i carnetul lui de partid directoarei. Ghiţă îmi vorbeşte despre „decretul” „preşedintelui” în legătură cu „staţionarea”. „Care preşedinte?” întreb cu nevinovăţie. Victoire, consoarta, mă caută şi mă ia acasă, să nu mă împuşte cineva pe stradă! Cine? Securiştii!… „Forţele” au deschis focul asupra coloanelor care se îndreaptă spre centrul Bucureştilor. Cum mai vine asta? Dar, surpriză enormă, la ora 12,30, de pe acoperişul CC, un elicopter zboară cu cei mai iubiţi fii ai poporului.
În sfârşit, Eroii au fugit! (…)
Pentru prima oară, consoarta începu să plângă la o asemenea împrejurare socio-politică, e drept, o răscruce de anvergură istorică. Ea n-are treabă cu politichia, dar în sufletul ei simte ceva capital. E cu adevărat o miză extraordinară, fiindcă dumneaei, consoarta, nu lăcrimează, de regulă, decât la filmele melodramatice. Vecinul Anastasescu se urcă pe acoperişul blocului, sare în sus cât este el de rotofei, flutură braţele şi strigă din toţi rărunchii: „Victorie! Victorie!” De la balcon, văd că Anastasescu a coborât, e şi Sandrino, Mirică, nu-i Iosifescu, dintre vecini, cobor şi eu. În stradă, în faţa Hotelului Muntenia, delir, dă năvală lume multă, tineri în special, chiuie, strigă, sar în sus, aplaudă, huiduiesc, se strâng în braţe, cântă, plâng, scandează: „Ole, ole! Ceauşescu nu mai e!” Maşinile claxonează nonstop, merg lent cu farurile aprinse, apoi se opresc, fiindcă nu mai pot continua. Zvonuri alarmante. Că vine armata de la Voila, Şcoala de Miliţie, Batalionul de securitate de la Bălcescu […] Cu Gherasân şi cu Carmen mergem cu puhoiul spre Casa Tineretului, pe traseu se rup steagurile roşii, se dau jos portretele „Eroilor”, lozincile. Trecem repede pe la Mişu, el e îngrijorat de fiu-său Iulică aflat în Buureşti […] La Casa Tineretului, miting mare, staţii de amplificare, cu mai multe difuzoare, pusă în funcţiune de Marcel Popescu. Reculegere în genunchi pentru victimele din ţară. Nu mai ştim ce e cu noi. Sunt ţeapăn de emoţie. Ne îmbrăţişăm, ne felicităm de parcă noi am fi fost implicaţi direct. Pe jos, portrete ale „eroilor”, cărţi ale lor (?), rupte cu mâinile, călcate în picioare. La balcon, recunosc doar pe Palade, soţul Dorinei, pe ofiţerul Ion Petrescu şi pe inevitabilul Biţă. Din păcate, între vorbitori sunt şi chipuri dubioase, de arivişti notorii. Începe să miroasă şi a „gaze” puturoase […]. La întoarcere, Rodica mă acostează. E în extaz, parcă în stare de ebrietate.
Cei mai înfocaţi merg spre partea nord-vestică a oraşului, sfarmă geamurile, scot cărţile tovarăşului (şi altele) din vitrina librăriei, le fac zob. Ajung la Miliţie, se refuiesc acolo, se deplasează apoi la Primărie, urcă pe grilajul porţii, o tovarăşă strigă: „Măi copii, fiţi cuminţi, măi, Tovarăşa vă iubeşte aşa de mult!” Alţii sparg încuietorile, dau năvală, îi alungă pe unii, îi păstrează pe alţii şi întemeiază un Comitet Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale. (…)
23 decembrie, sâmbătă. Momentul culminant e pe la orele 3 – 4, când pare că totul e pierdut, dar pătrund amfibii și tancuri de la Ploiești. Armata e la înălțime, bucureștenii dau năvală în stradă, apără punctele cele mai importante. Din țară vin vești bune, de victorie indiscutabilă. Sunt chemați și țărani din preajma Bucureștilor…
Programul CFSN e prezentat de mai multe ori. Crainicii au răgușit, sunt epuizați, dar nu se dau bătuți. Au pătruns pe culoarele Televiziunii „teroriști”, care sunt capturați de armată (…)
Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colțul dinspre ABC, în fața Hotelului Muntenia, e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în țară, zice el că nu-i corect așa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce „El” și va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare… La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce și cum, să pună mâna pe conducere. Compun și un Apel care se „dă” la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcționari, intelectuali. Aș vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărășești, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm și „servim” vișinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, „Capone”, Fălcuță, Petrescu, Cercel și alții pe care nu-i cunosc. „Prietenul” meu, tovarășul Paraschiv, primarul, este mătrășit.
La București, teatru de război. Reporteri cu condeiul, magnetofoane, pelicula înregistrează scene de un dramatism fierbinte. Ruine, flăcări, gloanțe, „teroriști”, „armata e cu noi”. Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale. (…)
La Câmpina e găbuit fratele lui Postelnicu, un bișnițar cu mașină ultramodernă, e purtat pe stradă cu un Kent într-o mână și cu steagul în alta și se duc spre Consiliu. Biță intervine umanitar. Trec pe la librărie, pe la școală. Directoarea, cu televizorul deschis, mă privește triumfător, îmi știe bine pofta. Trebuie să merg la Centrul de radiodifuziune, chemat de Biță, coordonatorul, să cuvântez. Sunt invitați mulți oameni să zică o vorbă, două. Biță a răgușit, surescitat. Vine aici și Gherasân, îmi spune să înființăm o publicație, că e momentul, ceea ce ne dorim de ani de zile. Zvonuri neliniștitoare și pe la Câmpina: Că vin trei taburi dinspre Comarnic, că pe Muscel s-au aruncat gaze toxice, că pe la Florești trec elicoptere silențioase. Cea mai mare vâlvă o provoacă anunțul dintr-o mașină de pompieri că apa de la Paltinu, de unde se aprovizionează orașul, e otrăvită. Merg cu bidonul tocmai la izvorul de la „Lac” spre nea Vasile, str. Ion Heliade Rădulescu.
Noapte. Se fac apeluri către cetățeni și către membrii gărzilor patriotice să se alăture armatei pentru lichidarea grabnică a teroriștilor. Sunt adresate scrisori de adeziune de către Ministerul Învățământului, Ministerul Muncii, Consiliul Culturii ș.a. Țara muncește, luptă, își apără libertatea. „Libertate, te dorim,/ Pentru tine, noi murim!”
24 decembrie, duminică. Nu se mai știe exactă. Fiecare secundă reprezintă un eveniment, fiecare minut – un moment istoric. […] Merg la Gherasân pentru revistă. Dorința amicilor mei, scribi, mi se pare ieșită din țâțâni. Mergem la Casa Tineretului, unde e o agitație năucă. Totul e răsturnat ca într-o revoluție bezmetică, scăpată de sub orice control. Într-o cameră, mulți inși atâțați urlă, își proclamă priorități. Niță țipă că el a prevăzut primul căderea regimului, mă ia de martor și mă pupă bălos. Alții tună împotriva lui Dan Teodorescu că s-a instalat în fruntea Casei Tineretului. Ne retragem în sala de cenaclu și facem proiectul gazetei, Gherasân, Bebe Văleanu și eu. Bebe e amețit, Gherasân ține să începem cu colectivul de redacție, pe foncții. Insist să fie un număr de „redactori” trecuți în ordine alfabetică. Alegerea titlului ne ia mult timp, consumăm efort invers proporțional cu importanța faptului. Zeci de titluri, care mai de care mai fistichiu. Rămânem la „Adevărul”, în perspectiva numirii „adevărul social și artistic”, o parafrază la celebra revistă interbelică. Mergem la Consiliu și obținem „aprobarea”, dar să venim cu „materialele” pentru a fi văzute! Cenzură? Admitem că fiind viforniță, e nevoie de prudență. Vin acasă și scriu „partea mea de vină”: Sentimentul etern al libertății. Merg, apoi, la „șambra” gherasâniană să vedem ce au scris el, Bebe. Aici se află Adina, încă o jună foarte înaltă, Sandrino, Ghiță (beat turtă). El, Ghiță, vociferează cu scrâșneli: „Și cine o să vă conducă acum? Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Biță?” Bebe le ia interviuri celor prezenți. În haită, plecăm la Comandament și le prezentăm cele trei articole pe care le avem și ce vom mai scrie, le cerem și lor să scrie câte ceva, le prezentăm numele colectivului de redacție: Ion Bălu, Sandrino Gavriloaia, Gherasim Rusu, C. Trandafir, H. G. Văleanu. Trecem pe la dl. Bălu, ne dă un articol, câte un pahar de vin și… la muncă, pe la casa cui ne are.
De fapt, ne „legăm” de televizor. Ultimele zvârcoliri ale tiraniei. Mercenarii mai fac, încă, victime, dar istoria și-a dat verdictul. Toată noaptea, toată familia, la televizor. Zvon neconfirmat: că dictatorul și nevastă-sa au fost prinși.
25 decembrie, luni. Ziua Crăciunului. Sărbătoare mai puțin tradițională şi foarte implicat în realitatea imediată. […] Da, năpârcile au fost prinse. Învierea Domnului, moarte dictatorilor! Apune anul vechi, răsare Anul Nou! Așteptăm cu sufletul la gură să vedem ce se întâmplă. La școală, ora 9, avem întrunire pentru alegerea unui Consiliu de conducere. Animație, „libertatea” face ravagii și în rândul oamenilor cu carte, fie ea, cartea, în unele cazuri, extrem de puțină. În învălmășeala asta, intervin și, pedant, spun replica lui Schiller, pe care o repet adesea: „Și libertatea are nevoie stăpân”. D-na Pridie vrea să pună înregistrarea cu Doina Cornea. Cunoaștem și noi, ne-am adunat aici în sfântă zi de Crăciun să facem treabă serioasă. (…) Dl. Bălu spune că este „indicația” să fie alese persoanele din vechea conducere, care au experiență… Trebuie alese șapte persoane. În față, Biță ne explică ce fac „ei” la Conducerea orașului, ca să fie bine. Deviază, apoi, pe tema pericolului terorist. Când vede că s-a ajuns la nr. 7 pentru Consiliu și el nu e încă propus (eu am refuzat, la fel Lungu, Dabija, Dascălu, Nichifor, Cobrea), Biță se înalță și se autopropune. Dar fiindcă nu-i corect, Dabija îl propune el. Votat! Încep să înțeleg pericolul care urmează. Acasă, sunt invadat de Gherasân, Râncu (?), Văleanu, Stanciu, Armașu. Toți, ziariști! Îi rog să treacă la treabă, fiecare la masa lui de brad… Zeci de telefoane. Corina Drăgan îmi spune că n-are ce căuta Văleanu la gazetă, că a fost „turnător” și altele. Carmen nu-l dorește pe Râncu, fiindcă nu iubește revoluția, a avut la școala lor o dispută aprigă pe subiectul acesta. Nae Stanciu telefonează de trei ori să-l „băgăm” și pe el în Colegiul redacțional. Vine Gherasân să ia textele și să obțină „aprobarea” de la Ploiești! Treaba miroase a terebentină… Sunt extenuat, n-am mai dormit de nu mai țin minte…
Dar la televizor, felul de minuni, cea mai mare fiind judecata „Eroilor” și, se zice, s-a pronunțat sentința capitală, condamnarea la moarte și confiscarea averii. Sentința e definitivă și a fost executată!!! (…)
26 decembrie, marți. Tensiunea la apogeu. Nu ni se poate transmite filmul judecării celor mai iubiți fii ai popo’ului. Mă culc la 6,30 când se închide emisiunea. Adorm (cu Napoton) și mă trezește Gherasân la 8. Pleacă la Ploiești. Îl sfătuiesc să colaboreze cu Nae Stanciu, să nu-l elimine, e foarte energic, un „luptător până la oboseală” (a celor din jur).
Nu mai adorm. E a doua zi de Crăciun. Duc cu George carnea pentru afumat la nea Gh. Stroe. (…)
Ies la poștă și fac rost de foi „libere”, cu comunicatul condamnării la moarte a cuplului tiranic… Focurile au încetat. Sunt prinși „teroriștii”, alții se predau, alții se ascund… Merg la Ghiță să-i ascult impresia. N-a mai ieșit nici el de mult. „Cu ce ocazie?”, mă ia repede. „Trecusem pe la poștă și țineam să te văd, ce mai faci, ce mai spui”. Repetă mereu: „Cine o să vă conducă acum, Ana Blandiana și Biță?” Îi răspund tăios. „Poate vrei să fie tot Ceaușescu, dar el s-a isprăvit”. „Are urmași”. „Cine, Postelnicu, Dincă, Bobu, Nicu?…” „Dar nu Biță!” „Bineînțeles!” La radio se anunță că între-o parte a Bucureștilor vrăjmașii trag. „Care vrăjmași?” întreabă Ghiță. Mă ridic să ies, îmi spune să vin mai rar, îi răspund că nu mai vin deloc… Vine în schimb la noi acasă Bebe Toma cu niște vin și cu poezii pentru gazetă! Stăm mult la palavre. (…)
27 decembrie, miercuri. Revoluția continuă, deși focuri doar izolat se mai aud, trase de cei care au pus mâna pe vreo armă și fac mascarlâcuri. E, însă, un avânt nemaipomenit, ca în filmele sovietice despre revoluția din octombrie 1917. Deosebirea e starea euforică naturală. Ninge. La școală, o domnișoară bătrână, cu mașină (!), profesoară de nu știu ce, „Oița” i se spune, o cheamă Toma, vrea să înființeze un sindicat al cadrelor didactice și caută parteneri. Pe nea Vasile Lungu îl acceptă, că-i ca ea brebean, pe Tibi Pătran nu-l cunoaște, mă roagă să-i dau numărul ei de telefon de la Brebu și s-o sune. Pe Vali Dorneanu, secretarul, nu-l primește, că i-a făcut o mulțime de șicane. Iaca ce mai aduce libertatea. Va trebui multă vreme să învățăm democrația. În țară, multe familii își îngroapă morții, răniții gem în spitale, comisarii poporului improvizaţi ies în frunte ca păduchii și se bat cu pumnii în piept. Cea mai mare primejdie pentru democrație vor fi acești ariviști profitori, poltroni, unii foști colaboraționiști. Nicolae Manolescu scrie la gazetă despre „pericolul oportunismului”. Da, se vede din cer. Vor putea fi compromise sacrificiile revoluției de acești demagogi, muște la arat? Se înființează tot felul de organizații, uniuni, comitete, consilii, gărzi. Se constituie un Comitet Didactic pe oraș. Participă și Diana, din partea școlii ei, unde este în Comitetul pe școală. Dinu Ispășoiu e șef la oraș. Când o întreb pe Diana ce a fost la adunare, spune că s-a vorbit de conducerile școlilor, de conducerea acestui Comitet Didactic, de numirea ca șef suprem a lui Biță.
Vin ajutoare de pretutindeni, mai ales din Franța și din Bulgaria. La Alimentare s-au adus alimente, conserve, delicatețuri, cafea, portocale, banane, lămâi și alte fructe exotice, țigări de tot soiul, străine, Apollonia, BT, DS. Coadă imensă la parterul blocului nostru. Vine și Onea, cu o banderolă roșie pe brațul stâng, face ordine, își umple sacoșa prin față, se duce la altă Alimentară să organizeze și acolo. În casă e cald, lumină, avem apă caldă. Dar, mai ales, nu avem dictatură, miroase parfumat şi intens a libertate. (…)
28- 29 decembrie. Joi, vineri. […] La Tipografie. Nae aleargă în neștire, aranjăm prima pagină. Ce greu merge. Tipografii de aici fac treaba asta pentru prima dată. Ei n-au tipărit până acum decât afișe și invitații de nuntă. Se muncește pe brânci. Nea Vasile, nea Costică, tipografii. „Şeful” țăcănește la mașină, pe ceilalți nu știu cum îi cheamă. Punem fiecare câte o sută de lei. Nae Stanciu cu fiu-său (popă, elev la seminar) pleacă după mâncare și beutură, că tare ni-e foame și sete. Cu noi e și Decebal Armașu, energic, se duce la Carmen, trimis de Gherasân, să obțină ceva slană, iar de la nevastă-mea murături. Bebe Văleanu pune la dispoziție o bucată de brânză. Nae a făcut rost de patru sticle cu vin și una de țuică, salam și puțină șuncă. (…) Încântați foarte de revistă, dar arată ca o gazetă de perete, literă mare, urâtă, textele puse în chenare… Ninge, ninge. La încheiere, spectacol. Stanciu ia un braț de reviste, Bebe alt braț și o iau la goană spre domiciliile lor, ca să nu le ude zăpadă apoasă care curge din cer. Eu și Gherasân rămânem în urmă, înotând prin nămeți. Niște câini ne asaltează, cad și Gherasân se amuză. Acasă, adorm automat […] Din auzite și din citite, aflu de succesul enorm al EVENIMENTULUI… (…) Viața intră în normal, se poate spune, numai pe la Comenduire, și la Câmpina, zarva continuă, se bat cu pumnii pieptul de aramă, își declară întâietatea și importanța, dizidența față de regimul ceaușist, că acum sunt nebuni după binele poporului. Maculatura ceaușistă, la retopit. Continuă memoriile lui Pacepa. Oița nu mai face sindicatul. (…)
30 decembrie, sâmbătă. Am dormit puțin, firește. Agitație mare, pentru Anul Nou. Toți aleargă după mâncare, beutură și altele nemaivăzute. „Evenimentul” încă se vinde ca pâinea caldă, cozi interminabile. Sandrino, Ducu, Decebal pe traseu. Nu se mai găsește. Cineva dă zvon că se mai găsește „la linie” și un grup cu o ia la goană în această direcție… (…)
S-a desființat pedeapsa cu moartea. Lumea așteaptă un nou Nuremberg. Figuri de toate soiurile la Televiziunea Română. Mulți nespălați la propriu și la figurat, nechemați, moftangii sau dornici de a se băga în seamă […] Merg d-na Ciută și cu Luminița la familia Stroe să luăm afumăturile. Au și un vinișor trăsnet. Georgel a dispărut, îl găsesc acasă la noi, cu încă un june, îmi spune că Bebe Văleanu a fost bătut măr, are fața desfigurată. Îi telefonez doamnei Văleanu, iritată mă întreabă cine mi-a spus, cine a aflat, de ce mi-a spus, de ce știe toată lumea… Bebe declară (nevestei lui și altora) că a fost maltratat din cauza „Evenimentului”, că vindea gazeta… Unii cred că ar fi luat chelfăneală urâtă din cauza unor afaceri de-ale lui pe la Casa Tineretului, cu discoteca și nu mai știu cu ce altceva…
31 decembrie, duminică. Alexandru telefonează de la Iași. Este extaziat, i se pare un spectacol de vis. Caterina și Ghiocel sunt la Grivița, tata e și el în priză. Numai mama, ea cea mai isteață, e „dincolo”. Ce ar mai fi stat ea la televizor, ce revelion ar fi aranjat! În „România Liberă” e dată matricola elevei Petrescu N. Elena, repetentă în anul școlar 1929-1930. Așa că „Acad. dr. ing., savantă de renume mondial” nu avea decât patru clase, cu note minime. Ceaușescu cu chipul lui Hitler. Poporul ar fi vrut o moarte mai lentă, sadică, un spectacol al chinului… Consiliul câmpinean e în forfotă disperată. După-amiază, la Bebe Văleanu […] La școală, unde fac de gardă cu d-na Dascălu, vine și el, Mihai Dascăl. Nu vrea să facă un articol despre destinul cărții, dă semne de neliniște, a fost secretar de partid pe la Minerva (?). Omul de serviciu de la liceu ne citeşte fragmente din Biblie, vrea să ne convertească nu înțeleg la ce sectă…
Bucate sărbătorești. Programul de Revelion la TV începe la ora 20. Ce s-a putut face în grabă. Selecții retro, excepțional, cu marii noștri artiști, cântăreți, dansatori, umor. Nu mai închidem emisiunea la 23,30 când apărea bâlbâitul. Iliescu comentează, decent, despre revoluția populară care a schimbat soarta României. Altă viață, altă față. Liberi, liberi…
Constantin TRANDAFIR
(Din volumul „1990. Anul şarpelui orb”, Ed. Premier, 2010)
