consemnate în volumele-jurnal a doi dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai Câmpinei: Gherasim Rusu-Togan şi Constantin Trandafir
Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului în România, bun prilej de a readuce în prim-plan mărturiile unor cărturari de seamă ai Câmpinei, memorialistică şi însemnări ce scot în evidenţă lumea câmpineană de dinaintea, din timpul şi după evenimentele din decembrie 1989, „acel decembrie văzut ca schimbător de lume şi destine”.
Astfel, demersul nostru jurnalistic „Câmpina, secvenţe din realitate după 30 de ani de la căderea comunismului” – concretizat într-o serie întreagă de interviuri cu oameni care în urmă cu trei decenii trăiau în mod diferit momentul crucial al schimbării de paradigmă în societatea noastră, oameni alături de care am încercat să schiţăm un portret cât mai complet al anilor de dictatură comunistă şi ai celor 30 de ani postrevoluţionari – continuă începând de azi cu o altă serie de mărturii consemnate în volumele-jurnal a doi dintre cei mai importanţi oameni de cultură din Câmpina, profesorii şi scriitorii Gherasim Rusu Togan şi Constantin Trandafir. Începând cu această ediţie publicăm în paralel cele mai interesante fragmente din însemnările celor doi cuprinse în volumele „Câmpina la hotarul dintre lumi” (Ed. Libertas, 2009, autor G.R. Togan), respectiv „1989. Vedere din provincie” (Ed. Vestala, 2009 şi „1990. Anul şarpelui orb” (Ed. Premier, 2010) semnate de C-tin Trandafir, oferind astfel cititorilor posibilitatea de a compara două stiluri diaristice diferite, dar şi şansa de a afla lucruri mai puţin cunoscute şi întâmplări remarcabile petrecute la Câmpina, şi nu numai, în urmă cu 30 de ani.
Se cuvin aduse mulţumiri d-nei Carmen Rusu (soţia regretatului profesor Rusu Togan) şi profesorului Constantin Trandafir, care şi-au dat acordul pentru publicarea acestor fragmente.
„Câmpina la hotarul dintre lumi”
(note, evenimente, mărturii)
1989
Cuvânt în deschidere
 |
| Gherasim Rusu Togan (n. 1938 – d. 2014) |
Decembrie 1989… Au trecut, de atunci, două decenii. Mai suntem, oare, capabili să retrăim acele timpuri, cu explozia lor de speranţe, cu ura şi bucuria fiecăruia dintre noi? Acel decembrie,văzut ca schimbător de lume și destine…
O stare emotivă, cu fiori în suflet și regrete, ne bântuie încă. Enigmaticele întrebări stăruie cu aceeași forță prin hubloul timpului: Cine a tras în noi? Cine a volatilizat teroriștii? Dar, dincolo de toate, s-a născut atunci convingerea că lumea românească se va purifica și viața noastră are să fie cu totul alta…
Reînviind acele vremi, intenționăm conturarea, pentru lumea câmpineană, în primul rând a unor imagini cât mai autentice ale evenimentelor și persoanelor implicate. Gestul, departe de a ne cantona în aria senzaţionalului, se vrea obiectiv și fără părtinire, convinşi că acele evenimente care au trezit lumea la o nouă realitate se înscriu ca moment decisiv în istoria neamului românesc.
Totodată, se impune să decantăm, prin filtrul conștiinței noastre, atât punctele de vedere ale celor prinși în marea degringoladă a timpului, cât și documentele a căror interpretare impune, de asemeni, seriozitate și spații referențiale.
Desigur că, pe canavaua timpului, multe din faptele acelor vremi și-au atenuat forța percutării, ori sunt privite astăzi din o cu totul altă perspectivă. Iar oamenii, la rândul lor, și-au urmat destinul inevitabil, mulți închizându-și entuziasmul cu șapte lacăte de tăcere. De alții, însă, lujerii schimbării se prinseră ușor.
Istoria își aplică sistemul său propriu de judecăți și verdict, lăsând în urmă atâtea și-atâtea enigme. În lucrarea de față, departe gândul de a crea eroi de mucava, chiar dacă vom nominaliza și vom reproduce fragmente de aducere-aminte, principiul va fi sobrietatea. Va prevala ideea de adevăr, de obiectivitate și convingerea că marea schimbare a lumii s-a făcut prin jertfele celor de ieri și de azi deopotrivă.
Ca urmare, cartea se închină:
– Irepetabilei tinereți pierdute în negura totalitarismului
– Vouă, frumosilor nelumiți, jertfiților!
– Vouă, nevestelor, cu tinerețea-floare-n fereastră, ce v-ați ars în dorul revenirii Marelui Ales, bărbatul pe nedrept aruncat în beciurile de blestem comuniste!
– Vouă, mamelor, care vă plângeți neîntorșii de pe drumul Golgotei comuniste!
– Vouă, hăituiților prin catacombele securității, tracasaților și schingiuiților pentru cazuri din minciuni ticluite!
– Vouă, celor timbrați ca paranoici, izolați prin sanatorii de psihiatrie!
– Vouă, tinerilor cu priviri întrebătoare, împlinitori de nădejdi, surâzători și puri, jertfiți în acel însângerat Decembrie!
Vă mai aduceți aminte de Câmpina de până la 1989?
Deși părea un orășel devenit de curând municipiu și lipsit de probleme, totuși, Câmpina își avea viața sa tainică. Cufundat în întuneric, teamă și blazare, orașul aștepta sărbătorile de iarnă mai mult decorativ și mascat decât trăite-n firescul tradiției noastre creștine, după cum s-ar fi cuvenit.
Plutea, în acel început de lună decembrie, o stare neliniștitoare, o nervozitate ce se manifesta în forme diverse, de la replica scurtă, săgetătoare, cu sens de negație, mai ales, până la injurii și amenințări proiectate pe firmamentul timpului, oricând posibil să sângereze. Se transmiteau, în fapt, prin filtrele subterane ale conștiinței omenești, răbufnirile unui neam înăbușit sub teroarea comunistă.
Câmpina părea cufundată într-o monotonie stranie, deși, în acest perimetru, existau destule focare de pressing.
Aici exista una dintre cele mai moderne unități de rachete, cu o forță uriașă de distrugere.
De asemenea, aici se formau cadrele de securitate și jandarmerie, a căror misiune depășea teritoriul unei simple unități de satisfacere a serviciului militar obligatoriu… Cu toate acestea, forțele active ale acestei unități, formate din tineri dornici să revină în sălile facultății pentru care optaseră, împreună cu personalul active, de la ofițer la angajatul civil, după cum se va constata în urma acelui tragic genocid ce-l va trăi unitatea, au trăit cu mult înaintea altora acel război al undelor ce le sădise devreme convingerea că tiranul și clica lui se aflau pe marginea prăpastiei.
Erau, încă, în acel Decembrie 1989, suficiente forțele de represiune, pe umerii cărora organul de partid communist, cu, de altfel întregul system, putea să conteze, fără ezitări și suspiciuni. Ca fapt divers, în scopul demonstrării celor spuse, ani și ani, cu ocazia recensămintelor populației, s-au deconspirat, fără voie, sute de indivizi care figurau pe posturi fictive, precum maistru la întreprinderea…, pedagog la liceul…, inginer… ş.a.m.d.; forme prin care se încerca să se evite supradimensionarea în schemă la o anumită instituție ce deservea în fapt aparatul comunist de represiune, în caz de nevoie!
Câmpina era continuu văzută ca un oraș-poligon militar, existând aici o școală de miliție, iar pe străzile orașului desfășurându-se „practica lor continuă”, când fără prea multe discuții, mai ales tinerii cunoscuți ca recalcitranți, erau una-două luați în vizor, ciomăgiţi și chiar arestați.
Școlii de miliție „Vasile Lascăr” i se adăuga Unitatea de securitate, azi Unitatea de jandarmi Câmpina și Unitatea militară de rachete Voila, desființată urmare a intrării României în NATO și Uniunea Europeană.
Ca fapt amuzant, în perioada înfometării României de către Ceaușescu, la Câmpina, unul din primarii „produs al urbei” aplicase trocul ce va deveni mai apoi o procedură la nivel mondial: „Petrol contra hrană”, încurajând sibienii să-și comercializeze brânza pe ale noastre meleaguri; brașovenii și harghiţenii să-și comercializeze cartofii, oferindu-le în schimb, prin intermediul rafinăriei, benzină și motorină, fapt ce a făcut să i se ducă buhul, piața câmpineană devenind în aceeași măsură și… bucureșteană!
Existența apăsătoare, instaurată brutal și mincinos după al doilea război mondial, prin abandonarea României în lagărul imperialismului sovietic, cuprinsese, în năclăiala ei, întreaga viață câmpineană. Sub titlul „Propaganda comunistă și dușmanii dovediți”, apărut în Oglinda Câmpinei din 5 noiembrie 2002, Sorina Bumbăcea reproduce amintirile lui Vasile Pârvulescu, a cărui poveste „este completată de documente și de spusele celor de un leat cu el”: „O mașină gri, marca Pobeda, cu numărul de înmatriculare P1 120, trecea în goană pe străzile orașului. După 1948, câmpinenii învățaseră cu adevărat să se teamă, iar mașina cu pricina, aparținând securității, aducea mereu nenorociri. Şoferul era cel care participa, cu cel mai mare entuziasm, la „săltarea” oamenilor declarați „dușmani ai poporului”…
Aflăm, de asemeni, că o organizație înființată în 1946, Apărarea Patriotică, cu sediul pe strada Vasile Alecsandri nr. 13, condusă de Gogu Gaboş, nu a rezistat prea mult, fiind desființată doi ani mai târziu. Aceeași soartă a avut-o filiala câmpineană a Uniunii Femeilor Democrate din România, condusă de Elena Pârvulescu. P.C.R. îşi elimina adversarii și lua în stăpânire teritoriul cu bâta și arma automată… Activiștii P.C.R. și-au instalat sediul în mai multe case, succesiv. „Onoarea” a revenit unor imobile deosebite situate pe străzile: Vasile Alecsandri nr. 22 (acum 22 Decembrie), Griviței nr. 83, V.I. Lenin (acum Hasdeu) nr. 76, Culturii nr. 39 (acum imobilul adăpostește Biblioteca Municipală), Mărășești nr. 18 (fostul sediu al Primăriei). UTC a avut două sedii: în Casa cu Ceas din centrul orașului și în fosta vilă a lui V. Rădulescu de pe strada Griviței nr. 71.
După stabilirea acestei geografii, nu lipsite de importanță sunt precizările referitoare la oamenii care, indiferent dacă au crezut sau nu în noua ideologie, i-au urmat indicațiile. Nicu Popovici a fost primul secretar de celulă P.C.R. în Câmpina. El conducea racolările și supraveghea propaganda. Proaspăt racolații Gogu Gaboş și dr. Stamatiade, în timp ce încercau să explice Marxism-leninismul la Cocorăști, țăranii de aici, înțelegând că vor pierde pământurile, au tăbărât pe ei. Cu greu au scăpat cei doi din mâinile lor și cu mașina serios avariată.
Un alt personaj al acelor ani, Gogu Rădulescu, având perspectiva unor interesante beneficii, s-a autointitulat ilegalist și a pornit pe cont propriu o campanie de racolări de membrii P.C.R. prin casele cunoscuților.
(va urma)
Gherasim Rusu-TOGAN
„1989. Vedere din provincie”
 |
| Constantin Trandafir |
Câteva cuvinte
În 1974, am început să notez pe un caiet mare cu coperte groase câteva din întâmplările zilnice despre chestiuni strict familiale. Pe semne, egoismul subconştient îmi şoptea că şi personal voi avea nevoie de un aide-mémoire cu nimicuri, când amintirile îşi vor pierde concreteţea iniţială. (…) Jurnalul s-a pornit să fie vrând-nevrând intim şi aşa a durat până în 1989, an în care s-o fi insinuat şi eventualitatea ieşirii în vileagul lumii, cândva. Peste timp, ochiul începu să caute special în jur, tot pentru interese particulare de luare în seamă şi aducere-aminte. Cine putea să-şi închipuie că însemnările unei persoane cvasinecunoscute, destinate numai sieşi şi devenite prea necuviincioase cu peisajul orwellian, ar putea fi publicate într-o epocă ce se propovăduia pentru eternitate? Dar vremurile s-au schimbat, nu şi din rădăcini, şi, în consecinţă, felul însemnărilor zilnice a căpătat o nouă turnură. (…)
După 1989, mulţi au dat buzna în competiţia anticomunistă prin tot felul de mijloace, inclusiv prin jurnal. Personal, n-am fost disident (!), nu-s nici de dreapta, nici de stânga, nici măcar inteligent, cum prevede savuroasa vorbă a lui Paul Reynaud. S-a mai petrecut şi o invazie de jurnale, multe din ele dorite şi benefice, altele, însă, de-a dreptul inutile, compuse de grafomani ori date pe piaţă prea devreme. Jurnalul dacă nu are o cât de mică vechime, e fără noimă. Din cauza vizibilităţii reduse a subsemnatului şi din cauza avalanşei amintite, pagini diaristice n-au fost date publicităţii decât după 20 de ani, când s-au mai limpezit apele şi apăru o determinare. Un amic gazetar de la gazeta câmpineană „Revista Nouă” primi acces să vadă cele 46 de caiete, format mare, şi s-a angajat să publice secvenţe cu titlul „Jurnal cu banalităţi”, care avură, vorba vine, un impact neaşteptat. S-au aliat iniţiativei şi revista „Axioma” din Ploieşti, şi suplimentul „Scânteia” al „Jurnalului Naţional”. În acest context, se ivi şi ideea unui volum, în acord cu un „editor” originar din vestita urbe a Câmpinei. Un „editor” care, după o publicitate dulce ca mierea, de o jumătate de an, s-a răzgândit când a auzit (că el nu are viciul cititului) ce „prăpăstii” conţine jurnalul. Era predestinat să nu fie editat vreodată? Nicidecum, că, iată, s-a găsit cineva care să publice volumul „incorect politic”.
Produsul de faţă nu-i nici într-un caz jurnal „de idei” (de unde?), nici jurnal „de creaţie” (nu interesează pe nimeni), ci, pur şi simplu, e o cronică plină de lucruri umile şi, oricum, cu destule antene în lume. În primul rând, din provincia unde se întâmpla câte ceva şi acum se întâmplă multe. (…)
IANUARIE
3 ianuarie, marţi. Alcătuiesc trei texte pentru „Convorbiri”, la comanda lui Daniel Dimitriu. Apoi, pierdem toată ziua în formaţia Manoliu, Biţă, Bebe V., Sandrino, Lucică, Titi B., dom’ Tătulescu. La Chirică, Ghiţă Corbul plânge! Le spun cum va trebui să merg la Iaşi, la „Consfătuiri”, o invenţie pentru a ne rupe din concediu, să ne scoată din reveriile sărbătoreşti de la confluenţa anilor. Vor să ne aibă la mână, să ne educe în spiritul „omului nou”, supus până la tembelism cizmei dictatoriale. Ascult Radio cu ştiri din toată lumea şi de la noi (sucite), citesc multă presă proastă, şi literară care va să zică. „Trandafiri în ianuarie”. Au început urletele aniversare dedicate Savantei de renume mondial, ADI (academician, doctor, inginer). Se aude că n-are mai mult de patru clase, unii transfugi răuvoitori în lumea capitalistă în putrefacţie exagerează cum că n-ar avea decât două clase… Imaginez un proiect de învăţământ pe care să-l citesc la Consfătuire şi să-l dau publicităţii. Iaca utopia. Anul şcolar să se desfăşoare între 15 septembrie şi 15 iunie, cu trei săptămâni de vacanţă în iarnă şi în primăvară. La şcoala primară şi gimnaziu (10 clase) să nu se facă nimic altceva decât cultură generală, concentrat pe formarea unor ştiutori de carte şi educaţie de comportament şi mentalitate în spiritul libertăţii şi civilizaţiei. Şcolile postgimnaziale să fie de arte şi meserii, între 2 şi 4 ani, cultura generală în prim plan şi specialitate celălalt plan (jumătate) să fie consacrat specialităţii. La încheierea celor 10 clase, să se acorde un certificat de absolvire: de 4 clase, făcute până la 16 ani cine nu poate absolvi în condiţii optime sau de 10 clase cine promovează în condiţii optime. Cei care absolvă şcoala profesională pot să fie încadraţi în muncă potrivit cu deprinderile dobândite. Cine vrea se poate înscrie în clasa a 11-a cu examen serios de diferenţă. Examenul de bacalaureat să fie de o rigurozitate şi corectitudine pe măsura absolvirii a 12 clase, la vârsta de 18-19 ani. Numai cu acest examen de bacalaureat şi cu examen de admitere la fel de riguros să se acceadă la Şcolile pedagogice de 2-3 ani şi la facultăţile dorite. Se exclud cursurile serale şi fără frecvenţă. Un ospătar, de exemplu, să aibă 10 clase plus două de „comercială”. Programul elevilor să nu depăşească 25 de ore săptămânal, adică 4-5 ore pe zi. Programul efectiv al profesorilor să fie de 15 ore. Un bibliotecar să aibă cel puţin liceul de filologie. La librării să fie angajaţi numai absolvenţi de facultate. Absolut la toate clasele să existe cel puţin trei ore de română, de la clasa a doua, două ore de limbă străină, iar de la clasa a V-a şi două limbi străine cu câte două ore […].
(…)
7 ianuarie, sâmbătă – „Referatul” meu cu privire la școala românească, de la Consfătuire, citit de dna Nichifor, produce ecou multilateral. Lume mai mult s-a distrat. Și domnul Bălu a avut vorbe mai aspre la adresa învățământului, a situației limbii române, el care îi laudă pe stricătorii de limbă, cu adaos din redacție sau cu „autocenzură”, în articolele sale de istorie și critică literară… Mijloacele noastre de informare sunt în delir. Ţoapa (pardon) a împlinit o vârstă mare, urlete, decorații, erou al națiunii! Telegrame, icnituri în versuri, în proză, pe „muzică”… Dar a murit împăratul Hirohito al japonezilor. Cea mai lungă domnie: 62 de ani. Era și în timpul celui de al doilea război mondial. Japonezii îl au ca pe un sfânt. Dar de ce funeraliile vor fi tocmai pe 24 februarie?! Englezii cer ca din familia lor regală să nu meargă nimeni. Nu se uită războiul. Diferendul americano-libian continuă. Poziția României, singura care se opune documentului final de la Viena, provoacă stupoare și critici… Dar e ziua numelui meu de botez, nu din certificat și familia mă sărbătorește și azi. Urez și eu cele trebuincioase „ionilor”, între ei bunul meu prieten din liceu și de la… Academie, I. Oprișan…
(…)
13 ianuarie, vineri – Cresc salariile, bre! Ele cresc, să zicem cu 10%, iar prețurile cu 50%. Bună învârteală! Deci, grija dragului nostru stat. Cine mai crede, oare, în propagandă? Salariul mediu, chiar dacă ar fi 5000 de lei, tot nu ar ajunge. Ce să iei cu ei? Cu Gherasim și Ghiță la „Parapet”. Îi lasă repede să merg la Philips. Niște ce scriitori sovietici, imbecili, conservatori, din jurul revistei „Naș Sovremenik”,atacă violent „Perestroica”, „invenție capitalistă” ş.a.m.d. Lor le place de Stalin! Ce ți-e și cu lumea asta!… Ce o mai fi făcând împăratul Hirohito? „Nici o masă fără pește oceanic, congelat!” Dar nu se prea găsește… Gorbaciov spune că „Fuhrerul român va sfârși prost!”
(…)
9 februarie, joi. Directoarea mă roagă, aproape lăcrimând (!), să alcătuiesc un referat despre „orientarea școlară și profesională”. Zice că are încredere în mine, să fiu „operativ și original”, dar nu ca acela de la Consfătuirea din ianuarie. Aurora (are emoții mari, drăguța de ea) trebuie să susțină lecție la dirigenție pe această temă, după care să aibă loc un colocviu cu largă participare. Fac eforturi să compun ceva „tare” și să fie gata documentul până la ora 12… Dar nu mai are loc afacerea și rămânem mulțumiți și epuizați. Pentru răsplată, sunt asistat la ora de literatură, verificare „Plumb”, predare „Lacustră”. Folosesc metoda „dezbaterii” la verificare și pe cea a „descoperirii” la predare. Mi se pare că iese ceva, dar ar fi fost mai bine dacă n-aș fi fost legat de „chestionare”. Sunt, de regulă, spontan. Inspectorul general se arată încântat: „Copiii (a XII-a A?!) colaborează matur cu dirijorul”. După ore, scurtă analiză în catedră. Dl. Săvulescu, care deja m-a stingherit în clasă făcând aprecieri superlative la adresa mea în fața elevilor, acum consacră duble elogii și dlui Bălu. Se arată surprins că nici un alt liceu din țară n-a găsit doi doctori în filologie, autori de cărți, publiciști ş.a.m.d. La ședința comună, dumnealui conduce ostilitățile, începând chiar cu linia hagiografică de mai sus. Atrage atenția că dăscălimea de aici are doi colegi de vogă națională, să fie mândri etc. etc. „E un necrolog”, șoptește Gavriliță. N-aș fi consemnat acestea dacă n-aș fi văzut-o pe „Woody”, tovarășa secretară de partid, că face fețe-fețe știind cât s-a luptat pentru diminuarea calificativului meu la cotă minimă. Amuzant este comentariul inspectorului de la obiectul ei, geografia, care o prezintă în culori sumbre. La test, elevii săi au întrunit media… 4. Păcat! Dar li s-a a furnizat o lecție usturătoare micilor zbiri provinciali, care dau cu barda în cer, acuzând în stânga și în dreapta, pentru a reieși că ei sunt buricul pământului… Cu soția și cu finii Pătrașcu, mergem la filmul „Ana celor 1000 de zile”, interpretează Richard Burton (uriaș) și Genevieve Bujold (magnifică). Tare e bine când e bine…
(…)
21 februarie, marți. Reușesc să termin recenzia „la mână”, dar nu-s mulțumit. Victoire și Diana se duc la București s-o pupe pe Vio, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste, 20 de ani, și să vadă dacă se găsește ceva de mâncare. Barbarie incredibilă: să zicem numai cu telefonul. În afară de faptul că ești ascultat de căței cu cine vorbești, nici nu-ți „dau” interurbanele decât când poftesc ei, iar noi nu știm când, cică să se facă „economii”; ba chiar sunt momente ale zilei când îți intrerup legăturile și pentru oraș!!! Iată, nu pot vorbi la telefon cu Carmen-Gherasim, nici cu Mișu C., nici cu familia Spirache. De iritare, ies puțin în oraș, că-i soare și frumos. Cu Radioul ce mă mai înțeleg în zilele acestea. Expoziție de nuduri în China! Liviu Turcu se plânge de tratamentul agresiv la care e supus. N-am înțeles de cine și de ce. Cei 12 românii refugiați în ambasada maghiară din Bulgaria sunt lăsați să plece în Ungaria! În noua constituție a Ungariei nu va mai fi menționat rolul conducător al partidului. Eugen Ionescu a prezentat Parlamentului European un protest împotriva Marelui Conducător, tablou terifiant al situației drepturilor omului în România. „Un popor condamnat la dispariție”… Tinerele vin târziu de la București. Au reușit să facă rost de salam (mizerabil, nu exagerez). Citesc „Cyrano de Bergerac, un model al Barocului” de Dolores Toma. Laborioasă și cu vocație interpretativă, cu aplicarea unui model de lectură intertextual. Întâmpinarea „noului val” critic: Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Ioan Buduca, Mihai Dinu Gheorghiu, Val Condurache, Ion Pecie, Vasile Popovici, Paul Dugneanu, Radu G. Ţeposu, Radu Călin Cristea…
(va urma)
Constantin TRANDAFIR
