Știri

Mărturia unui medic militar român din refugiul moldovean

Mărturia lui Raul
Dona vine să întregească amplul tablou al implicării României în Primul Război
Mondial, oferind o perspectivă la mare distanță față de șabloanele care sunt vânturate
în spațiul public în momentul de față odată cu apropierea Centenarului.
Jurnalul său, scris în refugiul moldovean și, spre final, în București, în
perioada 1917-1918, își avea drept destinatar fiica născută în 1916. După ce a
cunoscut ororile războiului din dezastruoasele campanii ale anului 1916 de pe
frontul dobrogean, operând în condiţii foarte grele la Medgidia şi, mai apoi,
la Oituz, medicul chirurg Raul Dona a ajuns în refugiu la Vaslui, unde și-a
început și lucrarea diaristică în care denunţă, pagină după pagină, nu numai
mizeria în care se trăia în Moldova, dar şi dezorganizarea, corupţia şi lipsa
completă a solidarităţii naţionale. Căci în timpul momentelor dramatice aceasta
se poate constata cel mai bine și, lăsând la o parte lozincile patriotarde, în
micile gesturi zilnice.
În euforia
victoriei din 1918-1919 s-au uitat toate detaliile pe care Raul Dona nu
prididește să le noteze cu nerv și disperare. De la relațiile conflictuale
între gazdele moldovene, excedate de numărul mare de refugiați munteni, până la
aprovizionarea defectuasă și mereu „pe pile”. Cei care le aveau, puteau spera
la o viață mai ușoară pe spatele celor mai puțin norocoși. „Bolnavii tremurau de frig în spitale, unde sălile au temperatura de
afară, adică adesea -15, -10 și carele de rechiziţie care ar trebui să le
transporte lemne sunt întrebuințate la scoaterea și căratul gheţei pentru a
umple gheţăriile! Când oamenii mor de frig, nu la figurat, ci în sensul
adevărat, n-ar fi oare mai uman să aducă întâi lemne?”
Pacienții îi mureau
în spital datorită frigului (la un moment dat specifică faptul că nu se mai
făcuse focul în saloane de trei zile!).


Altundeva, „Măcelarul pune deoparte  2 muşchiuri mari, pentru cei mari și apoi își
face de cap”
. Specula era în floare, vânzându-se la suprapreţ orice
rămășiță de dinainte de război. Pâinea era imposibil de tăiat, livrată o dată
la trei zile, „e din cea mai proastă
calitate: tărâțe, pământ, mucegai, murdară”,
lemnele uscate erau și puține
şi greu de procurat și asta într-una din cele mai geroase ierni, cum a fost cea
dintre 1916/ 1917, chiar dacă numai de păduri nu ducea lipsa Moldova. Lipsea şi
laptele, şi e lesne de închipuit furia unui tată de copil mic în aceste
condiții atroce. Refugiul nu avea cum să fie mai bine organizat în condiţiile
în care intrarea în război fusese dezastruoasă, chiar dacă pregătită în timp de
pace şi prosperitate. Mătuşa soţiei autorului era soţia lui Eduard Ghika,
prefect de Vaslui. Însă Raul Dona este necruţător cu Ghika: „prefectul habar nu are de judeţ, nici de
drumuri, nici de oraş, nici de spitale. Îşi vede de interesele lui proprii şi
de pezevenglâcurile politicianismului (…) Prin spitale n-a fost deloc,
niciodată, nici o inspecţie, nimic, nimic. Nici cel puţin un om al lui n-a
venit cu scopul să vadă: ce se face ? Se face oare ceva ? Ce ar fi de
făcut ?”
Dar nu numai această indiferenţă criminală îl doare pe
memorialist, care se înrudea prin alianţă cu el „Prefectul şi nana Kiky, deşi şade lângă noi, deşi au cea mai abundentă
îndestulare, nu ne-au chemat o dată la masă în 6 luni de război de când suntem
aici, nu ne-au trimis o pâine, deşi face în casă pâine bună, nu ne-au facilitat
să obţinem carne sau cel mai mic ajutor”.
 Puţin mai încolo, după ce a
ajuns la Iași, notează cu satisfacție cum prefectul a fost prins făcând trafic
cu un vagon de zahăr pe care-l transforma în bomboane, vândute la Bârlad
(reședința judeţului Covurlui). Drept pedeapsă, a fost înlăturat din funcție,
dar promovat la Odesa, cu un salariu consistent.
 Raul Dona a
făcut parte și din comisiile medicale pe unde treceau cei care fie erau răniți
cu adevărat, fie cei pleznind de sănătate, dar care voiau să scape de front.
„Colonei zdraveni, fără cea mai mică leziune
serioasă, cer servicii auxiliare, sedentare etc. etc.”
Imaginea Armatei
Ruse este la fel de corozivă și dura precum cea evocată de toți memorialiştii
care au întâlnit-o şi detestat-o. Niciunul nu le-a iertat rușilor cinismul,
aroganța, lăcomia și prostia.
„Vitele
noastre pasc prin noroi, pe când ale rușilor ne mănâncă grăunțele produse de
țărișoara noastră. Țăranii și familiile mobilizaţiilor mor de foame, căci li
s-a luat tot și încă de milionul de ruși cari ne-au făcut cel mai mare rău,
trădându-ne, și acum ne sărăcește de tot”.
 Însă cel mai
rău îl doare pe autor corupţia și nepotismul care făceau diferența între viață
și moarte.
„Ordinele statelor-majore,
administrațiile, direcţiunile, tot, tot e o harababură fantastică, din care
țâșnește rățoiala, sforăiala, minciuna, clapa, chiulul, hoția monstroasă,
ignominia și abjecţia scârboasă și revoltătoare, cățărată de Putere și
sfidătoare de bun-simţ, dreptate, omenie-omenie mai ales. Ce poți să faci? Cui
să spui, cui să-i reclami…Toți sunt plictisiți”
În unele momente,
rândurile lui manifestă un defetism care e mai bine că a fost doar aşternut într-un
nevinovat jurnal adresat copilei sale, căci Dona, disperat de toate lipsurile
şi hoţiile, mai mai că-şi doreşte venirea germanilor, care măcar ar fi făcut
ordine. Totuşi, pare incredibil că socrul sau, Barbu Delavrancea, era ministru
în cadrul Guvernului de coaliţie Brătianu-Take Ionescu, însă nu dorea să fie
acuzat de favoritism, chiar dacă era vorba despre propria sa fiică. O altă
versiune oferită de diarist este faptul că soţia sa nu era cea favorită din
cele trei fete pe care le avea prozatorul. Nici măcar o poziţie decentă într-un
spital normal nu a dorit să-i asigure ginerelui său, căci Dona a activat în
afară Iaşiului, mai degrabă într-o tabără, decât într-un spital care a fost
închis la un moment dat pentru a încartirui în barăci soldaţii români care
trebuiau să asigure liniştea în Iaşi şi să-i alunge cetele de soldaţi ruşi
bolşevizaţi. În primăvară anului 1918 şi-a îngrijit socrul grav bolnav, dar nu
a putut face nimic, asistând la decesul romancierului Barbu Delavrancea,
doborât şi de ştirile privind duritatea condiţiilor puse de germani pentru a
semna pacea.
Perspectiva păcii separate şi semnarea ei nu i-au stârnit
lui Dona decât satisfacţie, el fiind sătul de război şi de nedreptăţile pe care
le remarca zilnic. „Pe oamenii noştri
politici i-am apreciat şi palpat acţiunea lor! Patriotismul românesc şi
conştiinţa naţională română am simţit-o până la os, sub forma cuţitului care
îţi taie capul şi orice speranţă sau iluzie”.
Accentuează faptul că adepţii
rezistenţei, cu orice preţ, erau mai degrabă cei care se pregăteau să plece în
sudul Rusiei sau în Franţa, cei care nu cunoscuseră lipsurile refugiului. Nici
faţă de Dinastie, la nervi, nu găsea cuvinte mai frumoase, criticând „orgoliul”
Reginei Maria, care mergea prin spitale (riscând să contacteze tifosul
exantematic sau multe alte boli care făceau ravagii în acele momente de grea
încercare) şi oferea cadouri mai degrabă pentru a-şi hrăni orgoliul, în
concepţia sa, având grijă să-şi îmbunătăţească imaginea, iar Ferdinand fusese
surprins într-o fotografie într-un spital făcând ochi dulci unor asistente în
timpul luptelor de la Mărăşeşti. Nu l-ar fi deranjat nici măcar schimbarea
Dinastiei. Colporteaza tot felul de zvonuri care-i alimentau furia faţă de
elita politică, singurul cu care intra în contact direct şi constant fiind
Barbu Delavrancea, socrul sau, pe care-l interpela de nenumărate ori, dar care
în fond avea dreptate: Pacea separată cu Puterile Centrale a fost înrobitoare.
În vara anului 1918 în contextul semnării Păcii de la
Bucureşti, Raul Dona a cerut să fie demobilizat şi a petrecut câteva luni la
Mănăstirea Agapia unde a observat aceeaşi scumpire a traiului, dar şi felul cum
erau îngrijiţi orfanii de război care fuseseră trimişi de autorităţi pe la mănăstirile
din Moldova. „În mănăstire, pe la maici,
erau daţi orfanii războiului. N-am văzut o mai mare neglijenţă cu aceşti
nenorociţi. Bolnavi, neîngrijiţi, desculţi mereu, goi şi prost hrăniţi, cu
toate că li se trimit multe, şi multe cari se volatilizează pe la maicile din
jurul stareţei”.
Ultimele imagini pe care le surprinde medicul nostru sunt
din Bucureştiul proaspăt eliberat, în care prezenţa germană se evaporase rapid.
Din notaţiile sale se vede că şi germanofilia sa din refugiu pare evaporată, după
ce a observat efectele ocupaţiei „civilizatoare şi moralizatoare” a nemţilor.
Şi-a găsit casa murdară, căci în ea fusese găzduit un ofiţer german cu moravuri
mai laxe. „Actele mele furate, toate
sertarele sparte”.
În oraş observă cu satisfacţie pregătirile de plecare
ale nemţilor: „o forfotă impresionantă pe
străzi, trăsuri cu geamantane, cu nemţi şi nemţoaice l’air effaré, mutre
crăpând de necaz şi îngrijorare”
. Viaţa era la fel de scumpă ca în Moldova
şi pentru că germanii emiseseră foarte multă monedă fără acoperire (leii de
hârtie), determinând explozia inflaţiei. Raul Dona consemnează şi execuţia
primarului şi notarului orăşelului prahovean Vălenii de Munte (notarul asigura
în vechiul sistem administrativ din Vechiul Regat legalitatea actelor
administrative, fiind un fel de secretar de acum), pe unde se scurgeau coloanele
germane în retragere, informaţie care nu se verifică din alte surse. Raul Dona
intuieşte însă foarte bine că „ţăranul
(român) are faţă de reformele agrare cari le asigura 2 milioane de hectare de
pământ şi faţă de drepturile ce mai capătă, precum şi faţă de idealul naţiunei,
realizat prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei (..) un sentiment
de mândrie şi de cuminţenie, de prudenţă şi de ordine nemulţumiţii legitimi,
revoltaţi, se calmează faţă de măreţia momentului”
.
Relevant pentru dramele care s-au petrecut în acea
perioadă, pe lângă cele de pe front şi din Moldova, care implicau chestiuni de
viaţă şi de moarte, este sfârşitul însemnărilor sale, care se derulează într-o
notă amară, căci conseamnează vrajba /supărarea dintre fraţi şi familiile lor.
Iosif Dona, fratele lui Raul, şi el medic în refugiu dar lăsându-şi în
Bucureştiul ocupat soţia şi fiica, a căzut în capcana bârfelor precum că soţia
sa colaborase cam prea mult cu un ocupant german, acuzând familia lui Dona că
împrăştiase ştirea. Imposibil de spus care a fost adevărul. Tindem să credem că
lipsurile şi bolile pe care le-a îndurat, cărora le-a supravieţuit, i-au
scurtat viaţa lui Raul Dona, care a încetat din viaţă în 1924, la numai 51 de ani,
în momentul în care fiica sa iubită avea doar 7 ani. Soţia sa, Niculina
Delavrancea, a avut o lungă viaţă (1890 – 1981), la fel precum şi fiica sa,
Niculina Dona ( 1916 – 2009), care a fost un artist plastic recunoscut, moştenind
talentul mamei sale.    
Codruţ CONSTANTINESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare