Maria Dobrescu este profesor de limba şi literatura română la Şcoala Centrală din Câmpina. Este acel fel de profesor pe care elevii îl respectă şi îl iubesc în egală măsură. Nu degeaba este însoţită în pauze, pe holurile şcolii, de un şir de elevi, care mai de care dorind să-i spună sau s-o întrebe ceva. Este acel profesor care vede şi înţelege că în spatele elevului se află un copil care descoperă şi încearcă să înţeleagă viaţa, acel profesor cu vorbă dulce, care are răbdare să explice, să argumenteze, care fascinează prin simpla prezenţă. Este profesorul care simte şi susţine că învăţământul românesc are nevoie de o schimbare majoră.
Despre toate acestea am stat de vorbă cu Maria Dobrescu, care pe lângă faptul că este profesor, este şi o desăvârşită autoare de poezie şi proză.
– Ce v-a determinat să deveniţi profesor?
– Nu eu am ales să devin profesor. Aceasta a fost dorinţa mamei mele, deşi eu m-am împotrivit. O întrebam mereu de ce îşi doreşte acest lucru şi îi ceream argumente prin care să mă convingă să o ascult, să-i urmez sfatul. Îmi spunea că este o meserie pentru fete, că am vacanţă trei luni şi că primesc multe flori. Nu aceste argumente m-au convins, însă acum nici nu cred că aş fi putut face altă meserie.
– La începutul carierei, cum se desfăşurau orele de curs?
– Ca orice început, a fost greu. Deşi învăţasem nişte metode, simţeam că nu le pot aplica în contextul în care mă aflam. La început am bâjbâit, dar am şi avut norocul că întâlnesc oameni, colegi cu experienţă care m-au ajutat să mă descopăr. Aşadar, mi-am format un stil, folosind metode diferite. Pe unele dintre ele acum, după 25 de ani de învăţământ, nu le-aş mai recomanda nimănui. Important este că, în mare parte, am reuşit să le imprim elevilor din primele mele generaţii ideea că trebuie să lupte pentru a-şi depăşi condiţia. Şi cred că asta nu a fost puţin!
– Cum sunt orele acum? Cât de greu îi este unui profesor să se descurce cu elevii, să-i atragă către materia pe care o predă?
– E adevărat că în ultimii ani copiii s-au schimbat, au mai multă personalitate şi încearcă şă-şi impună cu mai mult curaj punctul de vedere. Suntem în situaţia de a nu avea răspunsuri pentru toate întrebările lor. De aceea, uneori este dificil să-i atragem pe tot parcursul instruirii. Trebuie să fim atenţi la toate nevoile lor, dar din păcate, timpul şi programa nu permit întotdeauna ca lecţiile să se desfăşoare aşa cum îşi doresc ei şi, de ce să nu fiu sinceră, cum îmi doresc şi eu. Consider că este important să ne pliem, oarecum, şi pe dorinţele elevilor pentru a reuşi să-i atragem şi să le insuflăm dragostea pentru o materie sau alta. În acelaşi timp, e greu când de-a lungul carierei, tu înşuţi, ca profesor, ai luptat cu tine pentru a deveni mai bun şi mai înţelept.
– Aţi schimba ceva în privinţa programei şcolare dacă ar trebui să decideţi asupra acesteia?
– Dacă aş avea o putere de decizie, da, aş schimba programa şcolară. Poate învăţământul românesc nu este pregătit încă pentru schimbări majore, dar convingerea mea este că, aşa cum spune o vorbă veche românească, „răul trebuie tăiat de la rădăcină”. Noile generaţii care trăiesc în epoca marilor schimbări, generaţia „next”, nu pot fi înregimentate într-un sistem care nu-i pregăteşte pentru viaţă. Am convingerea că mai devreme sau mai târziu cineva va înţelege acest lucru, necesitatea acestei schimbări care sper din suflet să se producă la timp. Uneori mă gândesc că nu mi-ar plăcea să fiu eleva acestor timpuri, deşi am fost educată în vremuri mult mai dure. Cred însă, că orice om trebuie să se schimbe odată cu vremurile. Dacă nu ai această putere să te adaptezi din mers, rişti să nu ajungi la sufletele copiilor. E o lecţie pe care am învăţat-o nu din cărţi, ci de la copii.
– Ce aţi schimba în învăţământul românesc?
– Structura lecţiei şi felul de abordare, viziunea despre predare şi evaluare, lăsând elevilor mai multă libertate de exprimare şi de creativitate.
– Cât de plictisiţi şi indiferenţi sunt copiii faţă de şcoală şi de ce?
– Plictiseala şi indiferenţa vin, într-adevăr, din lipsa de înţelegere a celor care au în mână destinele copiilor, a faptului că învăţământul românesc are nevoie de schimbare. Cred că întotdeauna au existat copii indiferenţi, pentru că aşa cum nu există acelaşi tratament pentru toţi bolnavii, tot aşa nu există aceleaşi soluţii pentru a-i mulţumi pe toţi elevii. Cred că o mai mare libertate lăsată profesorului ar aduce de la sine o schimbare în bine. Nu contest valoarea învăţământului românesc de-a lungul timpului, cunoscut fiind faptul că şcoala românească a dat adevărate valori acestui neam, dar consider că în momentul de faţă este necesară o schimbare.
– În ceea ce priveşte limba şi literatura română, consideraţi că tot ceea ce se predă le va fi util peste câţiva ani?
– Consider că nu tot ce se studiază în momentul de faţă la limba şi literatura română le va fi şi de folos tuturor elevilor. Cred că ar trebui să se pună mai mut accentul pe comunicare, deoarece lipsa dorinţei de a citi duce la lipsa de a comunica şi de a interacţiona cu cei din jur. Copiii din ziua de astăzi, se ştie, preferă calculatorul ca unic prieten, fapt care va duce în scurt timp la situaţii cărora nu le vom găsi rezolvare. De curând, în urma unei activităţi pe care am desfăşurat-o de Ziua Cărţii, am înţeles că trebuie să facem neapărat ceva pentru noile generaţii. Dacă nu vom reuşi să-i atragem, să-i sensibilizăm şi să-i motivăm, vom avea surpriza ca, peste ani, relaţiile interumane să se degradeze.
– Care ar trebui să fie relaţia profesor-elev, ţinând cont de mentalitatea generaţiilor actuale?
– Relaţia dintre profesor şi elev trebuie să se bazeze pe respect reciproc. Profesorul trebuie să rămână un model, iar elevii trebuie să înţeleagă că desăvârşirea lor profesională depinde de felul în care înţeleg importanţa educaţiei şi, de aceea, consider că este nevoie de multă înţelegere şi cooperare pentru a găsi împreună calea spre succes.
Andreea Ştefan
Cu poeta când staţi de vorbă?