MARATONUL POETIC 2020

Penultima sâmbătă a capriciosului octombrie 2020, 17 Brumar, a fost, pentru Poezia de pretutindeni și a Câmpinei, prin excelență, ocazia revederii unora dintre apostolii ei în incinta Casei de Cultură Geo Bogza. Motivul reuniunii a avut chiar un nume care, de peste 10 ani, consacră această modalitate de ardere coninuă a luminii și-a focului întrunite în substanța Cuvântului scris, contopite în rime și ritmuri: MARATONUL POEZIEI!

Gongul pentru startul în cursa pusă la cale încă o dată de maestrul Florin Dochia s-a făcut auzit „peste zări și mări” până la București și Ploiești, spre vest, la Florești, și către nord-est, la Urleta – direcții din care au străbătut timpul și distanța vreo 30 de participanți, în parte poeți și poete, reuniți cu ospitalitate în Salonul în care era de fapt culoarul din stânga, de acces în sala mare de spectacole. Am remarcat prezența eseistului și criticului literar dr. Christian Crăciun, a criticului și istoricului literar Constantin Trandafir, memorialist, prozator și rasat umorist, și a sculptorului Eugen Petri, care și-a însoțit aici fiica – poeta Maria Petri. O galerie a numelor cu rezonanțe desigur de felurite intensități – poetice – a însuflețit Maratonul, „alergând” prin Poezie cu torțe pe măsură, când pianissimo, când în allegreto-uri viguroase ale căror ecouri au fost pătrunzătoare, elanuri ale conștiinței poetice împletite cu rigori estetice relevante. Personalități în bunul sens al expresiei, nume de rezonață și atașate spiritului Câmpinei, prin afinitățile în general culturale, au urcat pe podiumul Maratonului din 17 octombrie 2020, în moderajul poetei Maria Dobrescu, cu torțele lor poematice aprinse: Valentin Irimia, Valeriu Valegvi, Ramona Muller, Diana Trandafir, Maria Geana Ungureanu, Alexandru Ștefan – Sașa, Mircea Teculescu, duo-ul Anda Miroiu – Dorin Boroianu, Cezara Răducu, Coca Popescu, Niu Herișanu, Raluca Faraon, Florin Dochia și Maria Dobrescu.

Prin geamurile spațioase ale ușilor de acces, verdele arboretului de vizavi fremăta leneș, în haloul solar ivit după ploicica oarecum furioasă parcă pe seninul presimțit pe aproape și, spre bucuria străzii, aureolând-o până seara târziu; auzeam lamento-ul trist, eminescian-bacovian, gândinud-mă dacă la anul, pe vremea asta, mi s-o mai întâmpla la fel… Acorduri din „Toamna” lui Vivaldi colorau auzul și siastolele de sub stânga pieptului. Pe murmurul versurilor citite ca la gura sobei, de poetele și poeții da față, vedeam legănându-se teiul lui Eminescu, prins în chingi de fier, din adâncul ceresc al Copoului, sub care, uimit, cu vioara sub braț, Bacovia întârzia să plece… 

Deasupra fiecăreia din uși, inscripția luminată clorofilic, în patru litere: „Exit”, m-a trimis fulger la romanul cu titlul identic: EXIT, roman recent lansat și la Biblioteca Istrati, de autorul lui, scriitorul Iulian Moreanu, carte de real succes, care, alături de precedentele, i-a validat autorului primirea ca membru în Uniunea Scriitorilor din România. 

… Sub dictatura covid-ului, la distanțe protejabile, cu măștile pe figuri, poetele și poeții au lăsat lyrele să cânte povestind și să povestească, așadar, cântând, în tonalitățile șlefuite de sentimente, dorinți, visări și idealuri încă neatinse… Impecabil „ajurându-li-se” oaspeților șederea, de către distinsele gazde, cu atenții tipice protocolului tradițional.

…Condiționat de raportul invers proporțional între varietatea lecturilor imposibil de pus în pagină și spațiul tipografic, aduc doar câteva texte din cărțile avute la îndemână.

Valentin Irimia, pe lângă recitalul vocal cu chitara rece: „locuiam într-un adevăr/ mult prea strâmt/ secundele lui se zideau/ ca niște taine scurtate de aparențe// pe partea tocită a vieții/ reîntoarsă din viitor/ șovăitoare realitate/ își repetă sieși/ ereziile cunoașterii// din când în când/ se alcătuiau dimineți/ care acopereau cerul/ dintre palmele tale// definiția așteptării/ mai avea doar o singură literă// prin potopul de semne/ descreșterile noastre/ două tălmăciri îmbrățișate/ dezveșniceau adeverirea/ unei obsedante nemuriri” (Pe partea tocită a vieții);

Ramona Muller: „O sută de ani pare o veșnicie/ Regi și regine într-o altă Românie,/ Tu ești parte din a ei făptură vie/ Născută din Ion și-aceeași Mărie! // Unde ești tu, al nostru Vodă Mircea?/ Să ne aduni din unul hăis altul cea,/ Dacă Banatul încă ne e fruncea/ Români suntem din Buzău până-n Vâlcea!// Când ne pleacă nouă români pe oră/ Cine mai joacă a Unirii horă?/ Cei mulți gazați, veniți din diasporă/ Sau frații din Moldova, altă soră?// Crud tribun cu fața necuvântătoare,/ Ascultă ce-ți spun la ceas de sărbătoare:// Cum îndrăznești să-mi spui cine sunt și ce pot,/ Cum să gândesc și să respir? Te doare-n cot!/ Nu ți-e rușine să vorbești de-al nostru neam,/ Tocmai tu care te lauzi: „Eu vreau… Eu am…” // Haide lume, România-i la ofertă/ Uitarăți de Ioan Cuza și a sa jertfă,/ Uitarăți de Unirea-n clipa divină/ Uitarăți de Eroi și o Bucovină!// Lacrimile curg râu, uite la/ Tranșeele de război, asta-i România!/ Cei care sunt și pot încă să iubească/ Cunună își fac din doina bătrânească. // Cheamă-i, Doamne, și fă-i apoi să se-ndure,/ Cheamă-i pe cei vii și morți, pe noi deodată,/ Dă-le cu ocaua, să nu mai fure,/ Copiii să-i creștem cu mamă și tată!// Un infinit deschis de ni s-ar fi prelins/ Prin coloana vertebrală a lui Brâncuși/ Rapsodiile lui Enescu ne-ar fi atins/ Far-a sa vioară și diafan arcuș?// Sângele istoric a scris pentru noi toți / România dim veci – bunici pentru nepoți – / Și nu de-o sută și nici de ani o mie,/ Pe-acest pământ numai Dumnezeu ne știe!” (Un leac pentru alt veac);

Coca Popescu: „Speranța joacă la masă cu iubirea/ Aceasta are ultima carte./ Cu o față nevăzută într-oclipă de neatenție,/ Amintirea se amestecă în joc fără intenție./ Ziua în care ai rostit: Te iubesc!/ Am aruncat-o fără să clipesc./ Am pierdut o carte, am câștigat o noapte/ Am jucat la cacealma toată dragostea/ Am iubit!/ Acum sunt tăcută/ Amestec din nou cărțile,/ Pe masă o qintă royală primează/ Iubirea se ridică de la masă și pleacă./ Am pierdut! Sau poate nu./ O singură carte va continua jocul/ Implicat este norocul!/ Strâng în mâini pachetul de cărți./ E noapte, Carul Mare strălucește departe” (Qinta royală).

Mircea Teculescu: „gândurile mele au apărut altfel/ în această dimineață de mărgăritar/ unite într-o bucurie unică/ pe când priveam/ lumea cum răsare din noapte// cuvintele mele se aud altfel/ sub acest cer mai prieten/ vi le spun/ chipu-mi devenind o mască/ pe când timpul dispare// faptele mele sunt altfel/ cerul curpinde totul în jur/ pasăre aripi zbor/ mersul umbrei comune/ conturat de puncte luminoase” (Altfel).

Diana Trandafir. „ce întâmplare/ cum rupe câinele cu botul/ floarea de câmp// îmi știu bine eu mâna mea/ gura mea mintea mea// frunzele pietrele/ stele/ drumul/ toate le știu după nume// însă numai câinele ăsta/ aude cum din vizuina mică iese iepurele/ și aleargă/ de pe un câmp pe alt câmp/ și /cu clopoței prinși la gât!” (Liniștea începutului).

Ștefan Alexandru Sașa: „Iubirea, toamna se-nfiripă/ În cânt de tinereți trecute,/ Ce încă vor să mai sărute/ A pasiunii dulce clipă.// Ea face din lumini risipă,/ Creând monede absolute./ Iubirea, toamna se-nfiripă/ În cânt de tinereți trecute.// Sosește tandru pe-o aripă/ Cu diamante neștiute/ Din ale cerului volute/ Înfierbântându-ne în pripă.// Iubirea, toamna se-nfiripă” (Rondelul toamnei îndrăgostite).

Maria Dobrescu: „există zile/ când iubesc oamenii/ există zile când nu privesc pe nimeni/ atunci intru în casa/ lui Filip/ și cer o cafea/ Filip nu mă mai cunoaște/ dar se preface că…/ și lasă iar să se-nfiripe/ prietenia noastră/ îi vorbesc despre vrute și nevrute/ înviem anotimpuri/ când se face toamnă/ eu fug și-l las în întuneric/ sunt zile când nu vreau sau nu știu/ să primesc nimic” (2, din„Poeme cu Filip”).

Florin Dochia: „sălbatica-ți tandrețe mă subjugă/ și-mi umple noaptea calmă și fierbinte./ uit că mi-a spus un înger: ia aminte/ când către ceru-ntunecat faci rugă // din tot ce-i ceri răsfățul să-ți alinte/ într-un târziu primi-vei doar o fugă/ prin bezna nouă care să-ți distrugă/ orice-ncercare de a fi cuminte.// cu trupul tău sfielnic de fecioară/ m-ai înrobit și nu-i întâia oară/ când mai aud doar șoaptele tăcerii// iar tu vibrezi ca struna de vioară/ și-mi pari un flutur alb ce zboară/ spre zori ce varsă-n mine gustul mierii” (XXII, din volumul „Nopți cu Inanna Lee”).

Aerisesc maratonul – patru ore de parcurs poetic –, inserând o particularitate fericită a poetei Raluca Faraon, descoperită în edițiile 1, 2 și 3 ale REVISTEI NOI pe anul curent: Raluca Faraon – scriitoarea intrată cu aparatura criticii în universul cinematografiei mondiale, să comenteze acribic și dezinvolt, totodată, operele imprimate pe celuloid și interpreții, odată cu scenariștii și regizorii în cauză. O asemenea latură creativă, de indubitabil preț și respect, înnobilează REVISTA NOUĂ și societatea care o susține. Despre SAMURAIUL (1967), unul „din filmele de gen ale anilor 30 – 40”, cu Alain Delon în rolul prim: „… Delon e un actor de compoziție extraordinar, frumusețea celebră nu are nici o relevanță”. Despre PIANUL (1993): „Povestea în sine e o critică neagresivă și chiar cu umor, pe alocuri, a moralei victoriene (,,,). Ada (…) se mărită fără să îl cunoască și fără să îl iubească cu un neo-zeelandez mai în vârstă. (…) George, (un englez atașat de băștinași) cumpără (pianul) de la soțul Adei și o cheamă să să îi ofere lecții de pian (…) oferidu-i posibilitatea să-l răscumpere (…) dacă în timp ce cântă, îl lasă să o atingă (…) printr-o crăpătură a ciorapului; senzuală și intensă (devine) toată lupta dintre încăpățânarea Adei de a nu ceda și pasiunea lui George care nu ține cont de nicio pudoare”. Despre GARDEROBIERUL (1983): „Filmul acesta este foarte bun datorită scenariului și colaborării de impact dintre doi actori extraordinari: Albert Finney și Tom Courtenay. (…) Scenariul (după o piesă de teatru) suprinde declinul uni mare actor shakespearian, conducător despotic al unei trupe care e văduvită de actori din cauza multora mobilizați în luptele din cel de-al doilea Război Mondial”.