Soţul meu, Michael
Romanul Soţul meu, Michael 1, a doua carte publicată de celebrul scriitor israelian Amos Oz, recompune istoria unui proces de înstrăinare casnică progresivă, unul atât de comun în zilele noastre, dar care nu a apărut ieri, alaltăieri fiind o constantă a vieţii familiale – în prezent, distrugerea familiei prin divorţ a devenit o floare la ureche însă în trecut, diverse constrângeri sociale (divorţatul putea să se transforme într-un paria) sau religioase (Biserica Romano-Catolică nici acum nu-l recunoaşte) făcându-l mult mai dificil. „Soţul meu şi cu mine suntem ca doi oameni străini care s-au întâlnit cu totul întâmplător la ieşirea dintr-o clinică unde au primit fiecare tratament pentru câte o afecţiune minoră: amândoi stânjeniţi, privesc unul în inima celuilalt, simt o apropiere ruşinoasă şi plină de disconfort, încercând epuizaţi să găsească tonul potrivit pe care să-l adreseze unul altuia.”2 În prefaţa scrisă după patru decenii de la publicare, Amos Oz (un candidat perfect pentru Premiul Nobel pentru Literatură) mărturiseşte câte ceva din dedesubturile (dessous-urile romanului aceasta şi pentru că vocea naratorului este una feminină, a Hannei) „Când aud despre scriitori care călătoresc în căutarea muzei spre locuri cu peisaje ce-ţi taie răsuflarea, îmi aduc aminte de Soţul meu, Michael care a fost scris în cea mai mare parte într-o toaletă (poate că lucrul acesta se reflectă şi în carte, prin faptul că acţiunea se petrece într-un apartament micuţ, înghesuit şi sufocant din Ierusalim. Adevărul este că m-am luptat cu ea (cu personajul principal, Hanna – n.m.) din toate puterile. Nu doar odată m-am auzit spunându-i: < Nu merge. Nu ţi se potriveşte. Eu nu scriu aşa ceva>. La rândul ei, Hanna mă mustra: <Nu-mi spui tu mie ce mi se potriveşte şi ce nu. Tu taci şi scrii.> Dar eu mă încăpăţânam: <Nu scriu asta. Îmi pare foarte rău. Du-te la altcineva. Du-te la o scriitoare. Eu nu pot scrie aşa ceva. Nu sunt femeie. Nu sunt scriitoare> dar nici ea nu renunţa: <Scrie ceea ce îţi spun eu şi nu te amesteca>” Din acest dialog simpatic între scriitor şi personajul principal a ieşit o carte complexă, profundă, ca mai toate cele scrise de autorul israelian, în care se atacă mai multe problematici dar, mai ales, prăpastia între speranţele din tinereţe şi realitatea vieţii mature, care este dominată de o rutină care poate ruina psihicul unor persoane mai visătoare. „Nu vorbim prea mult unul cu celălalt în orele unei după-amiezi obişnuite: dă-mi, te rog, cutare, ţine, te rog, grăbeşte-te, nu face deranj, unde e Yair, mâncarea e gata, stinge, te rog, lumina pe hol.” Autorul subliniază politeţea rece dintre cei doi soţi. Din fericire pentru acest roman, Amos Oz l-a terminat la doar o lună de la izbucnirea Războiului de şase zile din 1967 la care a şi luat parte. Sfârşitul cărţii este paradoxal „Peste întinderile nemărginite coboară pacea” însă după o luna începea războiul.
Tânăra femeie zugrăveşte portretul lui Michael, un bărbat mai degrabă banal şi obişnuit: „Soţul meu este dr. Michael Gonen, geolog, un bărbat liniştit (…) nu este un bărbat spiritual. A fost crescut de tatăl său, care i-a dat o educaţie de evreu socialist: cu poveşti despre copiii ucişi în vechime, despre copiii din micile oraşe de provincie, din kibbutzuri şi copiii imigranţilor, despre copiii înfometaţi din India şi despre cei care luasare parte la Revoluţia din Octombrie din Rusia.” „Ochii lui Michael sunt gri. Când zâmbeşte, colţurile gurii îi tremură uşor. Michael al meu este cenuşiu şi reţinut.”3 Dacă soţul este calculat şi rece, în ea este îngropată flacăra pasiunii care-i pârjoleşte din când în când imaginaţia, oferindu-i universuri paralele în care Amos Oz amestecă ca într-un ghiveci oriental o groază de elemente, transformând delirul Hannei în tot atâtea ocazii pentru a explora diverse istorii şi locuri. Dar şi meditaţii asupra trecerii timpului şi, implicit, a vieţii, una din temele favorite ale autorului israelian „Timpul este asemenea unei dube de poliţie care patrulează noaptea pe străzi, cu un far roşu clipind foarte repede, pe lângă care roţile par a se mişca extrem de încet. Ele scot un sunet hârşâit, ca o soaptă. Se învârt precaut. Fără grabă. Ameninţător. Tatonând terenul.”4 „Cu degete puternice şi meticuloase, timpul macină obiectele neînsufleţite. Timpul este necruţător.” sau „şi totuşi timpul trece, timpul trece, trăiţi ca şi cum viaţa şi-ar încetini scurgerea anilor de dragul vostru, anii nu stau pe loc şi nu aşteaptă pe nimeni”5 (spunea tinerilor căsătoriţi mătuşa Jenia)
Lectura celei de a doua cărţi scrise de Amos Oz mi-a reconfirmat uriaşul talent şi maturitatea de care dădea dovadă autorul la 28 de ani (născut în 1939) şi, chiar dacă „Este imposibil să scrii totul. Foarte multe lucruri ne scapă, doar pentru a se pierde apoi în tăcere” suntem siguri că prin opera lui s-a împotrivit tăcerii şi întunericului. Este imposibil să scrii totul, dar esenţialul da!
Codruţ CONSTANTINESCU
1 Editura Humanias Fiction, Bucuresti, 2013, traducere Ioana Petridean
2 Pag.240
3 Pag.50
4 Pag.114
5 Pag.172
