Știri

Lectura NU dăunează grav sănătăţii!

Istoria Gulagului (5)
După 1950 sistemul Gulagului a început să fiarbă, cunoscând din ce în ce mai des greve, răzmeriţe, greve ale foamei iar moartea lui Stalin a accelerat această tendinţă căci în timpul vieţii dictatorului nu se stătea prea mult la discuţii. Într-o primă fază, s-au acordta amnistii doar pentru mamele cu copii mici, tineri şi cei bătrâni ceea ce a mai decongestionat sistemul dar nu a rezolvat orizontul de aşteptare mare al tuturor deţinuţilor politici, rămânând cei mai virulenţi şi decişi  duşmani ai ordinii sovietice. Cea mai cunoscută revoltă a fost cea din lagărul special Steplag din Kazahstan, lângă satul Kenghir, unde se aflau nu mai puţin de 20.000 de ucrainieni naţionalişti, polonezi şi baltici. Deţinuţii au preluat controlul lagărului, control pe care l-au exercitat timp de 40 de zile. După mai multe runde de negocieri, MVD a atacat în forţă la ora 3.30 dimineaţa, ucigând câteva sute de deţinuţi, folosind 1.700 de soldaţi, 98 de câini şi 5 tancuri T34 cu care au trecut pur şi simplu peste deţinuţi. În 1955 s-a declanşat o altă revoltă în bazinul Vorkuta. În acelaşi an Hruşciov a cerut o situaţie completă (pe cât posibil- în întregime nu avea cum să fie) a numărului deţinuţilor arestaţi pentru delicte contrarevoluţionare. A apărut cifra de 3.777.380 fără a-i pune la socoteală atât pe cei care nu beneficiaseră de nici un proces şi deci de nici o sentinţă, cât şi pe cei deportaţi doar în urma unor sentinţe administrative. Dezgheţul a fost lent, mult mai lent decât ceea ce speraseră deţinuţii şi aceasta pentru că reabilitarea lor lovea în multe interese şi în însăşi natura totalitară a sistemului. Dacă în perioada 1953-56 s-au decis doar 7.000 de reabilitări, în primele zece luni ale anului 1956 (anul celebrei cuvântări „secrete”a lui Hruşciov de la cel de al XX-lea Congres al PCUS) acestea au ajuns la 917.000. Pentru deţinuţii care se aşteptau şi poate se obişnuiseră un gândul unei vieţi distruse, eliberarea a fost şocantă, provocându-le sentimente difuze, contradictorii (confuzie, nesiguranţă, temeri). Unii dintre ei s-au întors doar pentru a muri, după anii sau zeci de ani petrecuţi în condiţii groaznice. În plus, duşmanii poporului aveau familiile distruse, dezintegrate, proprietăţile lor fuseseră vândute, in facto, nici nu prea mai aveau la ce să se mai întoarcă, ei încetaseră să mai existe pentru societatea sovietică. Evident, au existat cazuri şi cazuri. Procesul a fost încet pentru că reprezenta un pericol real pentru esenţa sistemului totalitar sovietic: un aflux de milioane de oameni ar fi produs cutremure sociale majore căci represiunea nu i-a afectat doar pe deţinuţi, strămutaţii speciali şi, implicit pe familiile lor (deja milioane de oameni) dar şi pe cei care benefiaseră de scufundarea vecinilor, colegilor. „Detinuţii întorşi acasă erau şi un motiv de groază pentru şefi, colegi sau pentru cei care-i băgaseră în închisoare”3Soljeniţîn redă fidel o astfel de scenă în Pavilionul canceroşilor.4Mikoian, unul din acoliţii lui Stalin, era clar în această privinţă „Dacă erau toţi declaraţi nevinovaţi în acelaşi timp ar fi fost limpede că ţara nu era condusă de un guvern legal, ci de un grup de bandiţi” (ceea c nici nu era departe de adevăr) „Două Rusii faţă în faţă” avea să noteze şi Anna Ahmatova „Dacă lagărele fuseseră într-adevăr fără noimă, risipitoare şi tragice, asta înseamnă că Uniunea Sovietică era lipsită de noimă, risipitoare, tragică”5 Chiar dacă Gulagul stalinist cu proporţiile lui de masă a dispărut, sistemul represiv sovietic a continuat să existe, acţionând mult mai punctual, condmnând şi reţinând doar acele categorii de oameni care era altfel, putând fi uşor acuzate de antisovietism (diverse rituri vechi ale Bisericii Ortodoxe, baptiştii, disidenţii etc.) şi care au fost încarcerate în două lagare (Perm şi Mordovia). În anii 1960-70 lumea a evoluat şi odată cu ea şi URSS  (fără să vrea) astfel încât puterea din ce în ce mai mare a mijloacele de difuzare a informaţiei din Vest a contribuit la transformarea fundamentală a datelor problemei. De acum încolo, Occidentul era rapid informat de multe din încălcările flagrante ale drepturilor omului stipulate în tratatele internaţionale la care era semnatară şi Uniunea Sovietică. „În perioada poststalinistă, deţinuţii politici erau cei care ştiau de ce se află în închisori, care se aşteptaseră să ajungă acolo şi care deja se hotărâseră cum vor acţiona în închisoare: printr-o sfidare organizată”6 KGB a inventat şi moda spitalelor de psihiatrie unde erau internaţi cu forţa anumiţi pacienţi disidenţi care având păreri antisovietice dădeau dovadă de schizofrenie sau paranoia. Doar perestroika şi glasnostul lui Gorbaciov aveau să pună capăt unei lungi agonii (atât a sistemului sovietic în sine cât şi Gulagului post-stalinist). Ultima veche închisoare abandonată a fost cea de la Perm, în februarie 1992.
Codruţ CONSTANTINESCU
3 pag. 521
4 Vezi http://filme-carti.ro/carti/pavilionul-cancerosilor-de-alexandr-soljenitin-9522 
5 pag.529
6 pag.545
Aici puteţi citi primele patru părţi din „Istoria Gulagului”:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare