Știri

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. Nuvelele războinice ale lui Gib Mihăescu

Alt scriitor român care a cunoscut în mod
direct grozăviile Primului Război Mondial a fost Gib I. Mihăescu. Născut în
1894 la Drăgă
șani, fiul unui important avocat local, nu a
fost implicat în prima parte a războiului, chiar dacă avea 22 de ani în 1916,
posibil datorită unor probleme toracice, după cum s-a întâmplat prima oară
și în Moldova, unde a ajuns, în refugiu. Însă, având în vedere pierderile
suferite de Armata Română, a fost admis la o nou înfiin
țată școală de ofițeri de infanterie pe care a absolvit-o rapid, în mai 1917 devenind
elev-plutonier şi repartizat la Regimentul 42/66 Infanterie (format din rămă
șițele celor două regimente). Gib I. Mihăescu a luat parte la ferocele lupte
din vara aceluiaşi an în sectorul Mără
șești, fiind rănit și decorat. Se pare că încă de pe front și-a notat diverse aspecte ale vieții de soldat, experiențe pe care le-a valorificat după 1919. Gib Mihăescu nu și-a strâns aceste nuvele și fragmente într-un volum, ele fiind
publicate unitar abia în 1983, la Editura Militară. Nu avem cunoştinţa ca
acestea să fi fost reeditate după 1989. Lectura lor în an de Centenar este
deosebit de utilă şi pentru că absolut toate rezistă testului timpului,
dovedind valoarea literară a operei lui Gib I. Mihăescu, acum, un autor intrat
într-un con de umbră.


Prima dintre aceste nuvele, „Linia întâi” a fost fiind publicată în
februarie 1919 în revista Luceafărul.
În „Linia întâi” autorul descrie
rapid una din sutele de mii de drame mărunte, cum un soldat român din linia
întâi trage, într-o noapte întunecoasă, într-o pată albă ce se mi
șca între linii și care era doar un țăran din partea locului, obligat de nemți să lucreze la întărirea tranșeelor. Altă nuvelă care dovedeşte forţă şi
autenticitate scrisului lui Gib I. Mihaescu este „7 august -5 septembrie: Mărăşeşti- Muncel” şi recrează în numai
patru pagini povestea unui soldat simplu român care şi-a pierdut piciorul în încleştarea
de pe front în 1917 şi care vinde ţigarete pe Calea Victoriei, după venirea păcii
fiind adus în postura umilă de cerşetor. „Cârja
bocănea pe asfalt surd şi cadenţat”.


Într-o seară rece, marele invalid de
război observă cum într-unul din palatele din cea mai selectă zonă a Bucureştiului
interbelic era forfotă, lumea bună întâmpinându-l pe Mareşalul Joffre. Atras de
agitaţie, modestul soldat are iluzia că sacrificul lui a contat, de aceea şi el
ar trebui să-l salute pe distinsul oaspete francez doar pentru a fi apucat de
ceafă şi târât la distanţă de o namilă de bodyguard al timpului. Autorul
sugerează cu putere nedreptatea care apare mereu după sfârşitul războaielor, pentru
că aceia care s-au jertfit trebuie să înfrunte dispreţul sau nepăsarea laşilor
care au reuşit să se salveze sau să fenteze sistemul, pentru care eroismul
militarilor este mai degrabă enervant, căci le aduce aminte de laşitatea lor.
În „Cei
din urmă”,
Mihăescu zugrăveşte penibila, agonizanta (căci trupa mărşăluia
zeci de kilometri cu tot echipamentul din dotare, fără odihnă, fără mâncare)
retragere a unei companii a Armatei Române, în noiembrie 1916, spre Moldova: „Mergeau înainte  cocoşaţi, aduşi într-o parte, clătinându-se
ca nişte beţi”
. Compania era condusă de un căpitan crud şi egoist,
insensibil la suferinţele soldaţilor pe care-i comanda, bântuit doar de spectrul
iminenţei capturării de către inamic şi al abandonării sale de către soldaţii
simpli, în ciuda asigurărilor acestora că mai degrabă vor muri până la ultimul
decât să cadă prizonieri.
Nuvela cea mai amplă din volum („Vedenia”) relatează drama trăită de un
căpitan cam fricos, pe la 50 de ani, căsătorit cu o femeie tânără şi frumoasă.
Căpitanul Naicu a fost implicat în cel de al Doilea Război Balcanic, în nordul
Bulgariei, în 1913. Hotărând să facă o farsă soţiei, rămasă acasă doar în
compania unei ordonanţe, îi trimite o telegramă, semnată de un coleg, în care
îşi anunţă soţia că a murit în urma contractării holerei care oricum făcea
ravagii printre militari români care au trecut Dunărea în Bulgaria. Căpitanul
dorea sa revină în miez de nopate şi să o sperie, profitând şi de faptul că femeia
practica spiritismul. Soţia este şocată de groaznica ştire, însă de întreaga
situaţie profită ordonanţa care-şi violează stăpâna. Căpitanul, sosit acasă în
miez de noapte îşi surpinde soţia în pat cu soldatul, dar nu are curajul să se
răzbune, finalul fiind deschis, dar pare a sugera acceptarea legăturii de către
căpitan, precum şi continuarea legăturii dintre soţie şi cel care o violase.
În „Troiţa”,
Gib Mihăescu recrează drama unei patrule româneşti formată din trei militari,
care este suprinsă de o vijelie în iarna anului 1917-18 (căci unul dintre ei,
delirând, face referire la bătălia de la Mărăşeşti, căreia îi supravieţuise) şi
care se rătăceşte pe dealurile Moldovei, căutând un sat. Unul dintre cei trei
delirează, îngheţat fiind, şi-i obligă pe ceilalţi doi să dea foc unei troiţe
pentru a se încălzi. Atrăgând o haită de lupi, cei doi soldaţi se pregătesc să
o înfrunte cu grenade şi focuri de armă, în timp ce soldatul care delirează
vede peisajul apocaliptic al confruntării finale dintre cetele negre de draci şi
Hristos.
În „Plecarea”,
scriitorul redă pregătirea pentru marş şi front a unui regiment ce fusese în
refacere, dar şi dezamăgirea colonelului fără experienţă în linia întâi, totuşi
dornic să promoveze la gradul de general (iar pentru aceasta avea nevoie de
experienţa combativă) pentru că, în momentul lui de maximă glorie, când trebuia
să dea comanda de plecare, imaginându-şi poza eroică pe care ar fi trebuit să o
adopte, militarii, toţi, se închinau nefiind deloc atenţi la el.
În „Domnul aghiotant”, Gib Mihăescu recrează portretul unui șef de secție de jandarmi dintr-o plasă din Oltenia
interbelică, abuziv, violent
și laş. De altfel, lașitatea este una din temele recurente ale nuvelelor lui războinice. Atunci
când în comună ajunge un grup de tâlhari violen
ți (haiduci), aghiotantul Nastropan trebuie să facă față singur situației, căci jandarmii din subordine îi munceau
via
și, chemați la datorie de un băiat din sat, dând dovada
curajului, refuză, temându-se de o ambuscadă (solicită ordin scris!!), un bun
motiv de a nu se implica. În schimb aghiotanutul, pistonat de căpitan
și primar să ia măsuri, mințindu-i pe amândoi, iese la luptă. Dotat cu o
carabină, o pu
șși două pistoale, începe
să tragă la nimereală. Întâmplarea face că unul din gloan
țe să ucidă un bandit, însă Nastropan nu poate revendinca întreaga
recompensă de 100.000 de lei care era acordată tuturor militarilor implica
ți, pentru că ar fi trebuit să admită atât că trăsese la întâmplare, pitit
după trunchiul unui nuc bătrân, dar
și că jandarmii din
subordine îi munceau via. Finalul este apoteotic: aghiotantul se răcore
ște zvântându-și în bătaie soția.
Nuvelele lui Gib I.
Mihăescu dezvoltă o mare sensibilitate, dovedind puterea lui de a recompune
psihologia omului simplu (şi nu a eroului de manual) care este tentat mai
degrabă să comită mici laşitati, mai ales când se află în prezenţa celui mai
greu /groaznic examen: înfruntarea morţii care pe front poate lua sute, dacă nu
mii de forme. Iar pentru a fenta moartea, eroii săi nu se dau în lături de la
nimic. În acelaşi timp, Mihăescu dezvoltă şi o latură erotică, tipică perioadei
interbelice, pentru că odată ce oamenii supravieţuiesc celei mai teribile
încercări a vieţii, nu au cum să nu încerce să guste din plăcerile efemere ale
vieţii. Experienţa războiului urma să aibă ecouri şi în cele mai importante
romane scrise de Gib I. Mihăescu, „Rusoaica”
şi „Donna Alba”. În acelaşi an, când
i-a apărut acest ultim roman, scriitorul a murit din cauza tuberculozei, fiind
îngropat la Drăgăşani. Avea numai 41 de ani.
Codruţ CONSTANTINESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare