Știri

Lectura NU dăunează grav sănătăţii!

Ultimele o sută de zile

Patrick McGuinnes este un scriitor puţin cunoscut în spaţiul cultural românesc sau, cel puţin, a fost până la publicarea volumului „Ultimele o sută de zile”. Născut tocmai în Tunisia în 1968, mama lui fiind belgiancă francofonă iar tatăl său cetăţean britanic cu decendenţă irlandeză, după cum numele său o relevă indubitabil, a crescut şi trăit în Venezuela, Iran, Anglia, Belgia şi România, experienţa pe care a folosit-o pentru a publica anul trecut primul său roman The Last hundred days care a cunoscut un relativ succes în spaţiul anglofon, fiind răsplătit chiar cu prestigiosul premiu britanic Costa Book Awards. Traducerea rapidă a lucrării în limba română rămâne lăudabilă căci ne oferă posibilitatea de a ne privi trecutul recent în oglindă. Însă este această oglindă una autentică sau doar tremuratul unei ape care, ştim bine, distorsionează imginea celui care se oglindeste? Atunci când deschizi o carte a cărei titlu este “Ultimele o sută de zile” iar subtitlul, cel de prezentare “Un roman despre sfârşitul comunismului în România” ai anumite aşteptări justificate, mai ales dacă este scris de un străin, Patrick Mc Guinness, care s-a aflat în acele moment de cumpănă în Republica Socialistă Română având posibilitatea de a observa, oarecum detaşat, dar atent, prăbuşirea unei lumi corupte până în măduva oaselor şi naşterea alteia, cam la fel de viciate, din start. Din nefericire, lectura volumului ‘Ultimele o sută de zile” s-a dovedit o adevărată încercare, challange– pentru a fi în pas cu timpul şi limba în care a fost scrisă cartea- pentru răbdarea noastră.
Firul narativ al cărţii este cât se poate de simplu chiar dacă autorul încearcă să-l transforme într-unul complicat şi complex (nu este!): un lector englez ajunge în România lui Ceauşescu la jumătatea lui aprilie 1989 pentru a preda limba şi literatura engleză la Universitatea din Bucureşti. Prima observaţie: din aprilie până în 22 decembrie 1989 sunt mai multe zile decat cele o sută clamate în titlul cărţii. O altă metodă pentru a atrage atenţia publicul anglofon? Passons. Dacă volumul ar fi rămas netradus, ar fi reprezentat doar o altă descriere insolită a dictaturii lui Ceausescu, una exotică, nebună şi totalitară, amestec de stalinism sovietic cu influenţe nord-coreene, imposibil de înţeles de către cititorii anglofoni care, până la urmă, nu au experimentat niciodată un asemenea sistem kafkian, pe propria lor piele. Acţiunea, relatată la persoana întâi, este un amestec eterogen între un thriller poliţisto-politic, una de dragoste (autorul trăieşte un scurt dar intens amor, foarte improbabil, cu fiica ministrului adjunct de Interne, Constantin Manea, al carei prenume este şi mai fatasmagoric, Cilea, şi care se termină rapid pentru că Cilea revine la mai vechea pasiune faţă de un alt mafiot dubios, Belanger, cel căruia autorul i-ar fi luat locul de lector) cu ample referiri la situaţia societală dezastroasă din România lui Ceauşescu. La aceste ingrediente se adaugă şi implicarea britanicului în mişcarea de rezistenţă anticomunistă (!-care?) infiltrata de Securitate, ample referiri la demolarea vechiului Bucureşti şi incursiuni în istoria comunismului românesc, totul aşezat pe fundalul unei societăţi în descompunere dar care avea să-şi revină rapid tocmai sub conducerea nomenklaturiştilor nemulţumiţi, reuniţi în Frontul Salvării Naţionale a cărui constituire este mult antedatată. Pentru această corespondenţă, McGuinness foloseşte prototipul lui Trofim care nu este nimeni altcineva decât un Silviu Brucan profund umanizat. Singurele bârne care susţin edificiul narativ al cărţii sunt tocmai cele care sunt extrase din realitatea istorică nealterată, brută şi brurtală, imaginile unei Românii aflate la capătul suflării şi răbdării, România anului 1989.” Plictiseala totalitară este altfel (faţă de plictiseala din Vest-n.m). O stare de aşteptare deja încărcată de dezamagire, în care evenimentul şi anticiparea sa se împletesc într-un ciclu neîntrerupt de tensiune şi acalmie.”1 Concluzia lui McGuinness îşi păstrează actualitatea şi s-a dovedit a fi fost realitatea postdecembristă cu exactitate „La bordel nou, aceleaşi curve bătrâne… la urma urmei, experienţa e de apreciat la o curvă…”2
Dacă Patrick  McGuinness s-ar fi mulţumit să se concentreze doar asupra celor trăite în mod real şi nemijlocit în perioada în care a fost în România ultimelor luni ale regimului ceauşist (ne-a fost imposibil să decoperim cât a zăbovit el cu adevărat în ţara noastră), ar fi conferit cărţii o doză de autenticitate memorialistică de prim ordin, iar volumul său nu ar fi fost un eşec, în opinia noastră, cel puţin. Lectura cărţii sale ne lasă impresia că McGuinness a căutat mai degrabă obţinerea recunoaşterii literare în spaţiul anglofon. În ce măsură a reusit, rămâne un subiect care merită dezbătut însă cititorul român va fi destul de greu de captivat cu relatarea ficţională a unor evenimente care au avut în mod logic, o cu totul altă semnificaţie pentru el, mult mai profundă şi directă. Vorba aia, tocăniţa engleza (celebra the stew) nu prea seamănă cu ghiveciul românesc!

Codruţ Constantinescu
1 Pag.9
2 Pag.342

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare