Ghidul ipocriţilor
Nu credeam că se mai poate râde atât de copios în timpul lecturii unei cărţi serioase dar iată că Peter Demeny ne-a infirmat această ipoteză, căci esenţele tari, cu arome cinico-ironice pot fi regăsite şi în recipiente mici, precum este cartea „Ghidul ipocriţilor”1.Ceea ce face această carte dragă cititorului este marea ei actualitate. Chiar dacă este evident că nici un om nu poate trăi o viaţă fără sa fi apelat la ipocrizie căci, până la urmă, dacă am fi oneşti până la capăt am ajunge să trăim precum o făceau stâlpnicii bizantini, dozajul ei face diferenţa între ipocritul autentic, dedicat ipocriziei sale şi ceilalţi, care încearcă, măcar, să trăiască în şi pentru adevăr.
Autorul încearcă să ofere mai multe definiţii ale ipocritului tocmai pentru a oferi cititorului elementele necesare pentru a-l depista din timp şi a se dota cu arme de autoapărare (rachete interceptoare) eficiente. Oricum odată ce ipocritul este reperat, jumătate din bătălie este câştigată căci cel mai periculos este ipocritul clandestin. În primul rând, ipocritul nu trebuie crezut. „a fi ipocrit înseamnă a intra într-un rol, făcându-te că nu ştii c-ai intrat (…) În cazul ipocritului, rolurile amintite sunt minciuni de la un capăt la altul; cu atât mai periculoase cu cât el se face că crede în ele sau, Doamne fereşte!, nu se face. Ipocrizia este un fel de reflexivitate nereflexivă, de aceea şi poate fi atât de periculoasă. (…) Nu te mira!- asta să-ţi fie întâia poruncă la care ţii ca la ochii din cap. Pe ipocrit nu-l bucură nimic mai mult decât momentul în care vede mirarea în ochii victimei sale şi nu-l deranjează nimic mai mult decât atunci când, în loc de mirare, vede nepăsare. În definitiv, mirarea nefiind departe de admiraţie, ipocritul nu va întârzia să creadă că-l admiri, dacă te miri de capacităţile sale unice. Tot aşa şi cu dispreţul. Dispreţuindu-l pe el te dispreţuieşti de fapt pe tine însuţi, căci dispreţul e o pasiune pe care el nu o merită şi care se întoarce împotriva ta.” „Ipocritul nu are simţul raţiunii şi deci nici al proporţiilor, nemaiamintind de altruism sau de bun-simţ.” „Ipocritul nu devine empatic, decât dacă e vorba despre el însuşi.” „Una din regulile principale ale ipocriziei: interiorul nu se exteriorizează!”2 „ipocritul este campionul graniţelor şterse şi al credinţei inoculate.” „Un ipocrit şcolit n-o să-ţi spună fără ocolişuri ce gândeşte despre tine. Adevăratul teritoriu al fiecărei persoane din această tagmă este teritoriul dintre teritorii, comunicarea prin intermediul altora, prin limbajul gesturilor, prin frazele neterminate, lăsate în suspensie şi prin aluziile cele mai fine şi cele mai carnivore, care-ţi mănâncă nervii, precum barza broaştele”
În afara acestor definiţii realiste ale ipocritului, Demeny oferă speţe autentice şi o cazuistică destul de complexă şi savuroasă. Sunt analizate portetele părintelui ipocrit („se caracterizează printr-o laudă continuă a propriilor copii, laudă care însă se vizează numai pe sine. Nu contează dacă spune ceva frumos despre fiica/fiul lui, în timp ce vorbeşte cu ruda, cu prietena/ prietenul, cu vecina/ vecinul, cu profesoara/ profesorul; criteriul principal este ca tot ce spune să se întoarcă spre ea/el (mama/ tata)” copilul ipocrit („societatea din România e în continuare un patriarhat haotic: nimeni nu consideră sănătos un băieţel cuminte. Fii, deci, rău până-n pânzele albe şi o să constaţi cu mirare că fiecare adult te va felicita pentru zburdălnicia ce te caracterizează”) soţul/soţia ipocrit(ă) („un ipocrit nu ştie să se îndrăgostească şi nici să iubească În funcţie de experienţa de viaţă a fiecărui, se pot adăuga nenumărate tuşe la categoriile enunţate de chinuitul Peter Demeny, pentru că, putem presupune, s-a izibit de-a lungul vieţii de un număr însemnat de ipocriţi, unii dintre noi confruntându-se mai mult cu soacra ipocrită, cu rudele şi prietenii ipocriţi, cu amantul ipocrit sau colega ipocrită. Sau cu toţi, în egală măsură! „Nimeni nu poate fi mereu cinstiti până la capăt: uneori ne opreşte frica, alteori bunul-simţ: unei femei urâte nu o să îi arăţi oglinda, unui bolnav de cancer nu o să îi aminteşti că e pe moarte, unui sportiv ratat nu o să-i enumeri înfrângerile. Dar ipocritul nu e cinstit niciodată şi nici chiar cu el însuşi şi, la drept vorbind, trebuie să-l înţelegem: reflectând la ipocrizia ce-l caracterizează, şi-ar pierde sensul propriei sale vieţi.”3Adăugiri personale : ipocritul este dependent de atenţia celorlalţi, ipocritul trebuie să se ştie iubit/apreciat, în plus, am fi naivi să credem că doar românii sunt afectaţi de acet flagel. Occidentul musteşte şi el de ipocrizie, e drept, dintr-un alt aluat.(A se vedea articolul „Despre Occident” apărut în Dilema, anul X nr. 482, 7-13 iunie, 2002). Un simplu remediu creştinesc? Civilitatea rostirii adevarului căci nici el nu trebuie urlat sau distanţarea sanitară. Căci ipocritul poate fi şi un om periculos. “Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32)
Codruţ CONSTANTINESCU
1 Peter Demeny Ghidul ipocriţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013
2 Pag.17
3 Pag.106
