Când vine vorba de oameni care şi-au dedicat o mare parte din viaţă presei şi culturii prahovene, este unanim recunoscut faptul că unul dintre ei este şi publicistul, scriitorul, poetul şi graficianul Serghie Bucur.
Născut în 1935 în localitatea prahoveană Călineşti, Serghie Bucur îşi petrece tinereţea şi anii maturităţii la Floreşti, în preajma legendelor „Micului Trianon” şi a semnelor culturale lăsate moştenire de vechea nobilime munteană, atmosferă care îi va marca definitiv destinul umanist ce îl va urmări toată viaţa.
Azi, în pragul senectuţii, la cererea noastră, dl. Serghie Bucur se repliază în faţa propriilor trăiri/ perioade din viaţă, povestind pentru cei care l-au cunoscut sau nu, câteva secvenţe autobiografice, parte din ele în directă legătură cu istoria publicaţiei noastre.
„În vara 1956 Ungaria pusese în mişcare zvonuri – care se vroiau o realitate politică pentru noi din nou dureroasă –, cum că Transilvania va trece din nou la honvezi şi că tinerii de 20 de ani din România, puşi pe tapet de Emil Bodnăraş trebuiau să fie masaţi la graniţa cu această naţie, spre a-şi apăra Patria. Eram printre ei. Ce-au făcut Moscova şi Budapesta atunci, ţinea de sforăriile partidelor comuniste la putere şi paranoicii lor lideri. Un văr al soţiei mele, Nicolae Gugui, strungar de lux în hala de aşchiere a Fabricii de Anvelope VICTORIA Floreşti, aflase de aşa ceva de la un văr de-al fartelui său mai mare, Ion, Nicolae, ofiţer de aviaţie, care, fiind în Capitală, era la zi cu mersul „treburilor”. Am avut noroc amândoi, el – mobilizat pe loc, pentru măiestria lui în arta cuţitelor Widia, eu – desenator tehnic în serviciul condus de Ion Crăciun – şeful Proiectărilor FAV, „însărcinaţi” să întocmim documentaţia amplasării primului kalandru primit din RDG, de la firma „Karl Marx Stadt”. Prinşi în vârtejul „prefacerilor socialiste”, roata lui Kronos ne-a prins în spiţele ei; „moara” a strâns „pulberea” anilor şi ne-am trezit „în rândul lumii”, şi noi, după cum ne fusese ursit: „sub papuc”.
Liceul Seral m-a ocrotit (1960-1963), la câţiva paşi de Fabrică, nu numai prin profesorii lui memorabili – între care Atena şi Nikos Peios, Aglaia Gugui, Vasile Gurău –, dar mai ales prin Cartea pe care domniile lor ne-au băgat-o pur şi simplu în cap, încât majoritatea dintre noi – 40 de absolvenţi – au ajuns ingineri şi maiştrii şi profesori. În vara 1962, Fabrica Victoria – ajunsă la 6 000 de angajaţi, cu o pleiadă de ingineri chimişti şi mecanici de faimă în România, precum dr. Tănase Volintiru, Veceslav Ababi, Ion Burke (fugit în Occident prin 70), Dumitru Gugui şi Dumitru Niţu, dar mai cu seamă Ion Krilovici, tatăl excepţionalei soprane Marina Krilovici – inginer şef la pornirea Fabricii BANLOC în 4 iulie 1939 –, anima întreaga viaţă socială şi culturală, prin apariţia artiştilor amatori şi a primului Cerc Literar în localitate: „Dumitru Theodor Neculuţă”, 27 iulie 1962 (din februarie 1968, „Cezar Petrescu”).
Pasiunile adolescenţei reverberau la întrecere, desenul (un portret al lui Stalin, cu creionul chimic, mi-a adus, în clasa a IV-a primară, un „premiu”: prima trusă cu acuarele, o cutie cu creioane Hardmuth şi gume de şters), şi muzica (o armonică nemţească, purtată în plină ocupaţie de un soldat, cu care am învăţat repede şi uşor să cânt „Lilly Marilen” şi „Hai, Maria Magdalena”) au cedat în faţa scrisului, astfel că, scriind despre viaţa „cauicucarilor” şi a colectiviştilor, am devenit corespondent voluntar la Flamura Prahovei şi, după 3 ani la rând, primul în Concursurile de Ziua Presei, tovarăşul Puiu Levensohn, ilegalist, redactorul şef al ziarului, prin reporterii (excelenţi) Nicolae Nicolae şi Grigore Timiş, m-a transferat în Redacţia cotidianului organ al Judeţenei de Partid, unde am lucrat ca redactor aproape un an de zile (6 IX 1966-3 V 1967), într-un infern ideologic, o „Fermă” de tip Orwell (de care habar n-aveam), îndoctrinat cu învăţământul politic în fiecare sâmbătă şi publicat când vroiau şefii, şicanat zilnic de secretariatul ziarului (ştiu cine, nu vă spun, becheri!). Norocul mi-l scosese în cale pe marele poet MRP – căruia tov’ Puiu, solicitându-i competenţa, nu i-a acceptat forma şi conţinutul suplimentului Literar şi Artistic al ziarului, dorit prin vocaţia invitatului, de acesta. Tot răul în care mă scufundam a pleznit de-alungul câtorva certuri „la cuţite” cu tovarăşul Moise Levensohn, în ciuda simpatiilor adjunctului său, un adevărat Domn, Buzilă, finalul fiindu-mi gândit ca o detenţie, prin a fii „trecut la secţia Propagandă”, în subordinea celui mai analfabet „ziarist”, to’a’ăşu’ Mihai Capră!
Venirea lui Ceauşescu la putere a dus întreaga viaţa la demenţă, subjugată de politica lui şi a „savantei de renume mondial”, producţia fiind controlată de Secretarul de Partid (ins cu 4 clase primare, faţă-n faţă cu directorul – absolvent de Politehnică) şi de turma activiştilor de la Centru (Ploieşti şi Câmpina), PCR şi Sindicate. Fuga de ideologizare ne-am asigurat-o sub măştile derutante ale Poeziei, Teatrului, Corului, Muzicii uşoare şi ale reuniunilor „tovărăşeşti” şi balurilor echipei de fotbal – mai târziu, 1980, în divizia naţională B. 1975 a fost clipa în care, spre norocul localnicilor, FAV a intrat în dezvoltarea cu încă 1 000 000 de anvleope pe an, prin urmare investiţii grele, entuziasm şi controlul Partidului prin toate „uneltele” lui, inclusiv Securitatea. Soţii medici Manu au traversat, împreună cu echipa asistentă, epoca în care răspundeau de sănătatea „oamenilor muncii”, stresul lucrând diavoleşte asupra personalului tehnic superior – „răspunzător” în faţa Conducerii de Partid şi de Stat. Anii de iad pentru inginerul Ion Tifigiu – cel mai tânăr director pe care IAV l-a avut, aveau să-l răpună, după 1995, urmare represiunilor directe dinspre Cabinetul nr. 2, patronat de „deţinătoarea” formulei chimice a bioxidului de carbon: CO2 = „Codoi”! COM-urile ţinute dimineaţa, inchizitorial, plenarele ţinute teroristic la Partid, l-au băgat pe Ion Tigifiu în mormânt! „Lecţia” predecesorului său, eminentul Dumitru Gugui (pierit pe aeroportul din Bolivia în 28 decembrie 1983, infarct), deşi ştiută de Ion, cu nefastele urmări, n-avea cum să o mai eludeze. Trei ani la rând, prima pe Ministerul Chimiei în Centrala Cauciucului, cum-necum duşi sub directoratul lui, Ion Tifigiu aduce titlul de EROU AL MUNCII SOCIALISTE la Floreşti! Mare spectacol mare, cu Ansamblul şi Cenaclul şi două ore cu Dan Spătaru, în sala Clubului VICTORIA (templu Cultural cu Gheorghe Eminescu, Ion Gheorghe, Nicolae Rădulescu Lemnaru, Vartan Arachelian, Mircea Ionescu Quintus, Zephy Alşek, Virgil Carianopol, Petre Strihan, Teatrele din Ploieşti şi din Bacău, Sergiu Nicolaescu, Vlad Rădescu, Bob Călinescu, Stela Popescu, Mirabela Dauer, George Niculescu, George Speranţă, Smaranda Chehata, Ştefania Petrescu (surorile lui Cezar Petrescu), Mihai Florescu, Ion Bălu, Cristian Ţopescu, Ion Mustaţă),după 90, şi azi, ruine pentru ploi şi bufniţe!
În 22 decembrie 1989 am plecat la Bucureşti, cu inventatorii Dorin Bădicu, Ion Minea şi Petre Ariciu, să brevetăm, la OSIM, o „Maşină de eliminat aerul din carcasa anevlopelor de camion”. În Gara de Nord, armată; pe Calea Victoriei armată; pe Magheru armată; tancuril tunuri şi mitraliere! N-avea-i loc să pui piciorul. Lumea vuia. Deodată apare – o Dunăre de oameni – puhoiul dinspre IMGB. De pe sediul CC al PCR văd un helicopter înclinându-se şi accelerând sus de tot, gonind în semn de adio! Delirul mulţimilor prăvălea cerul: „Ole! Ole! Ceauşescu nu mai e!”. 25 decembrie 1989, „procesul” şi sentinţa „tribunalului” de la Târgovişte: ciuruirea dictatorilor!
25 aprilie 1991; sub impulsurile Libertăţii, cu Radu Mircesu şi câţiva pasionaţi de ziaristică, pornim săptămânalul PUBLIC, finanţat de fratele acestuia. 8 septembrie 1992; cu el şi Adrian Mocanu demarăm JURNALUL DE PRAHOVA, în vara 1994 preluat la puţin timp după prima apariţie de ginerele meu, pe atunci, Florin Frăţilă. Prima redacţie, în spaţiul – cu dărnicie oferit de Liceul Petrol – din B-dul Nicolae Bălcescu. Director: Florin Frăţilă. Redactor şef: Serghie Bucur. Redactori: Jenica Tabacu, Alexandra Mihai, Adrian Moldoveanu, Ioana Dobrea, Rucsandra Frăţilă, Tiberiu Stanciu, Bogdan Enache, Marian Marinescu, Florin Matei, Mihai Marian, Florin Sălceanu. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun; maestrul Vald Muşatescu colaborează cu foiletoane şi romanele sale şi e fericit să gireze publicaţia ca Director de Onoare. Peregrinăm la Ploieşti, sub scara Palatului Culturii dinspre est (azi, Curtea de Apel, sprijiniţi de d-na profesor universirar Sfârlogea), la Casa Cărţii Câmpina, din nou la Ploieşti, comasându-ne cu staţiile locale tv Antena 1 Ploieşti şi Sinaia, sub directoratul lui Florin Frăţilă. Anchete, scandaluri, ameninţări, dar şi Cultură: JPH „pentru minte inimă şi literatură” ne face cunoscuţi şi căutaţi, iar prin televiziune, cu „Peceţi Culturale”, aducem în prim plan valori ale acelor vremi: Paul D. Popescu,Traian Cepoiu, Vlad Muşatescu, Victor Sterom, Rădulescu Lemnaru, Ion Bălu, Justin Capră. Privatizarea devine sălbăticie, trebuie să ne asumăm gestioanrea ziarului, iar concurenţa naşte monştrii; ziarul ne este ascuns şi aruncat de adversarii ploieşteni, astfel că la 15 februarie 1999 capotăm. Nu dăm imbecililor apă la moară şi scoatem OGLINDA CÂMPINEI. Sedii de lucru: str. 1 Mai, lângă casa Kratokhvil; Liceul Petrol şi Casa Tineretului. Director: Florin Frăţilă; Redactor şef: Serghie Bucur; Redacţia: Marian Marinescu, Victor Sterom, Cristian Oprescu, Adrian Moldoveanu, Vasile Ilinca, Theodor Marinescu, Emanoil Toma, Tiberiu Stanciu, Gabriel Mihalache ş.a. Redactori colaboratori: Constantin Trandafir, Christian Crăciun.
În 4 martie 1999 – moare marele om de Presă şi scriitor (de tipul „Conan Doyle”) Vlad Muşatescu! Vrie! Dar ne redresăm şi, până în vara anului 2002 rezist la OGLINDA. Mă retrag apoi, lăsând în urmă o parte din viaţa mea, dar şi Cafeneaua literar-artistică „Vlad Muşatescu”, Oglinda cu patru suplimente culturale simultan întemeiate şi conduse, coagulând straşnice semnături ale Prahovei. În 13 februarie 2004 Cafeneaua „Vlad Muşatescu” devine Cercul Literar „Geo Bogza” şi pornim seria nouă a „Revistei Noi” a lui B. P. Hasdeu; director – Constantin Trandafir, redactor şef – Florin Dochia, primul ei sponsor, Emanoil Toma.
Prietenia mea cu Victor Sterom – fondatorul şi eminenţa Grupului de la Ploieşti (1991-2007), datorită căruia în octombrie 1999, la Casa de Cultură din Câmpina, debutam cu volumaşul de versuri SUNT-EŞTI – pe atunci cu rubrică de cronicar la INFORMAŢIA PRAHOVEI, m-a plasat pe această excepţională orbită jurnalistică, urmare „Da”-ului primit cu toată buna-voinţă, din partea domnului Daniel Lazăr – şeful redactor al acestui ziar (ani la rând cotidian)! Pe 7 noiembrie 2002 graţie domniei sale şi doamnei Cornelia Preda – tehnoredactora săptămânalului (ambii sprijninidu-l îndelungată vreme şi altruist, pe marele Ion T. Şovăială, în apariţia lunarului cultural-istoric ORION), mi-a apărut primul articol, o cronică de artă plastică a expoziţiei Marilenei Marian. Între timp, mă ambiţionez şi urmez, între 2004 şi 2009, Facultatea de Istorie şi Arheologie a Universităţii Spiru Haret, 5 ani la FR şi, început în 1975, public, în 2012, romanul istoric APTER, sub semnătura editurii MINERVA, prefaţat de magistrul meu, criticul literar Constantin Trandafir, făcut harcea-parcea de maestrul Minel Ghiţă Mateucă, într-un serial terminator, dar recunoscut drept „Revanşa lui Serghie Bucur”! Sub povara tragicei morţi a nepotului meu, Costin-Marius, elev la „Energetic”-ul din Câmpina scriu romanul NEANT, în curs de apariţie la editura EIKON. De-un an scriu romanul istoric DOMNIŢA – publicat săptămânal de INFORMAŢIA PRAHOVEI şi aşa se face că mâine, cu nestrămutată recunoştinţă către Dumitru şi Maria – neuitaţii mei părinţi, am emoţii cumplite: împlinesc 80 de ani!!!”
După o asemenea sinuoasă şi frumoasă poveste de viaţă nu ne rămâne decât să-i dorim maestrului Serghie Bucur viaţă lungă în continuare, să-i mulţumim pentru toate cele bune făcute în redacţiile noastre şi să-i urăm La Mulţi Ani, pentru că mâine, 16 septembrie 2015, împlineşte frumoasa vârstă de 80 de ani.
Redacţia
O istorie intr-o viata! O viata pentru istorie! La multi ani!
Amalia Suruceanu