Jenica Tabacu, responsabilul Muzeului „B.P. Hasdeu”: „Am avut şansa de a primi, încă din copilărie, cele mai bune influenţe asupra spiritului meu”

Jenica Tabacu s-a născut la Câmpina în anul 1968. Unii au avut ocazia să o întâlnească la Castelul „Iulia Hasdeu”, unde îşi desfăşoară activitatea încă de la vârsta de 31 de ani, alţii o cunosc din mediul politico-administrativ în care este implicată de câţiva ani buni. Indiferent de domeniul în care activează, Jenica Tabacu aduce un plus de valoare, dat de pregătirea sa temeinică, rodul unei munci de cercetare de ani de zile în slujba dezvoltării culturii naţionale.

– Sunteţi o rafinată cunoscătoare de literatură, artă şi muzică. Cine v-a insuflat aceste pasiuni?

– Universul cărţilor m-a atras de când am învăţat să citesc. Am început, ca orice copil, cu „Poveşti nemuritoare”. Părinţii îmi dăruiau cărţi. Mai târziu, îmi dădeau bani pentru a le cumpăra. Aproape totdeauna, când ieşeam la plimbare, în oraş, intram într-o librărie. Visam să am o bibliotecă mare. În vacanţe citeam toate cărţile din lista lecturilor suplimentare. În compunerile şcolare foloseam citate din cărţile pe care le citeam. Am avut doi dascăli de limba şi literatura română, cărora le datorez mult: dl. Ion Matei şi d-na Carmen Rusu (în trecut, Gherovici). La fel de mult datorez şi d-lor Elena Pop şi Marilena Văleanu, profesoare de limba franceză. Cu siguranţă, în formarea mea, o contribuţie semnificativă au avut-o şi alţi oameni pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii, de care mă leagă frumoase amintiri: d-na Sanda Buiu, fostă profesoară la Conservatorul din Bucureşti, cu care am început studiul pianului, apoi Dana Florea (fostă Rădulescu), balerină la Teatrul de Operetă „Ion Dacian” din capitală. Prima se retrăsese la Câmpina şi locuia în vecinătatea noastră. A doua îşi avea reşedinţa în Bucureşti, pe strada Oteteleşanu. În casa d-nei Buiu intram aproape zilnic. Mă aştepta în fiecare dimineaţă, când eram în vacanţă, şi-mi oferea nelipsita ceşcuţă cu „café au lait” şi fursecuri pregătite în casă. Discutam despre muzică, literatură, pictură. Era mereu vizitată de prietenii din Bucureşti: muzicieni, artişti, scriitori. Toţi mă îndrăgeau. Dana Florea ne invita, pe mine şi pe părinţii mei, la premierele spectacolelor de operetă. Aveam locurile noastre bune, în sală, rezervate de Dana (prefera să ne tutuim). După spectacol, fericiţi, sărbătoream întâlnirea noastră, în apartamentul familiei Florea, unde o regăseam şi pe mama balerinei, o fostă actriţă, atunci septuagenară. Mă fascina acel mediu în care aflam o sumedenie de lucruri despre vieţile artiştilor şi întâlneam oameni speciali. Totdeauna, cu acele ocazii, Dana comanda un tort excepţional, la cel mai bun cofetar al Bucureştilor, după cum ne spunea. Aşadar, am avut şansa de a primi, încă din copilărie, graţie acestor fiinţe aparte, cele mai bune influenţe asupra spiritului meu. 

– Gazetăria nu a lipsit din experienţele d-voastră profesionale. Când aţi debutat ca jurnalist?

– În 1991. Eram studentă în primul an la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti. „Vocea” mea fusese selectată de Dana Deac pentru emisiunea „Radio în blue jeans”. Am debutat, aşadar, la Radiodifuziunea Română, cu un interviu luat în Câmpina, d-lui Marcel Popescu, despre Casa Tineretului.

– Aţi început să lucraţi de tânără, la nouăsprezece ani, chiar în locul care v-a devenit o a doua casă, Castelul „Iulia Hasdeu”, iar după câţiva ani, în care viaţa v-a purtat paşii pe alte drumuri, aţi revenit. Consideraţi că totul s-a petrecut întâmplător sau fiecare perioadă din viaţa noastră este o prefaţă bine structurată a viitorului?

– Nimic nu e întâmplător. Sunt convinsă că experienţele trăite, bune sau rele, au avut rostul lor. Iniţial, am dorit să devin profesoară de matematică. Până am ajuns la Castelul „Julia Hasdeu”, unde l-am întâlnit pe poetul Ioan Alexandru. El m-a convins să-mi schimb opţiunea, în câteva ore de discuţii pe subiecte literare. Din acel moment, vălul fiind ridicat, mi-am văzut drumul. Şi nu m-am oprit din mers, având în minte versurile lui Eminescu: „Ce e val, ca valul trece,/ Tu rămâi la toate rece!” Am plecat de la muzeu fără voia mea, dar am păstrat în suflet amintirea lui. Mă ataşasem de acel loc, deşi nu-i cunoşteam în profunzime istoria. Nimeni n-o scrisese până atunci. Experienţele ulterioare s-au aşezat în destinul meu, ca părţile unui puzzle. Efectele lor sunt vizibile azi. Amintesc doar câteva: istoria Castelului „Julia Hasdeu”, pe care am inclus-o într-o lucrare despre viaţa şi opera savantului, manuscrisele „spiritiste” hasdeene, „dezgropate” după un secol de la moartea filologului, traduse şi publicate cu note, ca şi scrisorile poetei şi toată corespondenţa dintre ea şi tatăl său, apărută recent, într-o ediţie critică.

– Referindu-ne la întâlnirile providenţiale, ce consecinţe a avut asupra d-voastră, ca scriitor, ziua în care criticul literar Mircea Coloşenco a venit la Castelul “Iulia Hasdeu”?

– Mircea Coloşenco ştia cât de importante sunt manuscrisele hasdeene, cele „spiritiste”. Le descoperise la Arhivele Statului din Bucureşti şi le copiase pe nişte foi. În ziua aceea, când ne-am întâlnit prima oară, la muzeu, le avea în geantă. La plecare, mi le-a dat şi mi-a cerut să mă gândesc dacă pot să traduc mesajele. Textele erau scrise în limba franceză. Peste două zile, îi confirmam că m-am apucat de treabă. Cu Mircea Coloşenco am scos prima carte, „B. P. Hasdeu – Protocoalele şedinţelor de spiritism”, editată de „Saeculum I.O.” în anul 2000. Dânsul a semnat prefaţa, eu traducerea. Acesta a fost începutul unei explorări a surselor hasdeene, inedite, păstrate în diverse locuri: la Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu” de la Câmpina, la Arhivele Statului din Bucureşti şi Craiova, la Biblioteca Academiei Române. După apariţia „Protocoalelor”, am continuat, la îndemnul reputatului hasdeulog şi editor, I. Oprişan, să copiez şi să traduc toate manuscrisele conservate la instituţiile amintite. Ele au fost publicate între anii 2002 – 2008, la Editura „Vestala”, în colecţia „Arhiva Spiritistă”, ce cuprinde cinci volume. În teza de doctorat, care a văzut lumina tiparului în 2007, la comemorarea unui secol de la moartea lui Hasdeu, am prezentat numeroase elemente biografice hasdeene, descoperite în timpul cercetării acestei arhive.  

– În cadrul evenimentului „Sărbătoarea celor două Iulii” aţi lansat volumul „O corespondenţă pentru eternitate”. De ce ar trebui ca oamenii să citească acestă carte?

– Dacă vor să ştie ce scria Bogdan Petriceicu Hasdeu fiicei sale, şi invers, oamenii au acum şansa de a afla. Astfel, vor cunoaşte uluitoarele lor personalităţi. În urmă cu patru decenii, corespondenţa dintre B. P. Hasdeu şi Iulia a apărut integral (cu mici lipsuri impuse de cenzură), dar 157 de scrisori ale copilei savantului au fost publicate în limba în care fuseseră scrise de semnatară, în franceză. Eu le-am tradus şi le-am publicat separat de cele ale tatălui, în cartea „Iulia Hasdeu – Epistole către tatăl său, B. P. Hasdeu”, la Editura Vestala, în 2015. Anul acesta, la aceeaşi editură, a apărut ediţia critică a întregii corespondenţe dintre tată şi fiică. Ea poate fi citită de orice român sau cunoscător al limbii noastre, deoarece epistolele poetei apar exclusiv în limba română. 

– Faceţi în continuare o muncă intensă de cercetare hasdeeană, care necesită dedicare şi multe ore de studiu. Cine sunt cei care vă susţin şi vă stau aproape?

– Într-adevăr, munca de cercetare nu se opreşte la finalul programului de la muzeu, în timpul căruia sunt multe alte lucruri de făcut, încât rezultatele pozitive să existe. M-am bucurat, totdeauna, de înţelegere din partea familiei mele, care m-a îndemnat şi mă îndeamnă să-mi transform visele în realitate. Iar la muzeu lucrez alături de o echipă formată din oameni cu caracter mare, ataşaţi de ceea ce fac şi de locul acela special.

– În afara genialei Iulia Hasdeu şi a tatălui său, marele savant B. P. Hasdeu, ce personalitate admiraţi cel mai mult şi de ce?

– Pentru respectul faţă de cultura românească şi contribuţia la cunoaşterea valorilor acesteia, îl admir pe I. Oprişan. Lucrările personale şi cele îngrijite de d-sa, la care se adaugă altele trecute prin filtrul editorului care este I. Oprişan, îl recomandă pentru a fi ceea ce eu numesc „un mare Român”. Este imensă puterea de muncă a acestui neobosit explorator în existenţa spirituală a neamului românesc! 

– Aveţi o dragoste aparte pentru pian. De ce acest instrument şi nu altul?

– Prima profesoară de pian mi-a fost, după cum spuneam mai devreme, Sanda Buiu. Distinsa doamnă remarca faptul că pot studia ore-n şir, fără a mă plictisi. Pianul a fost cea mai interesantă descoperire pe care am făcut-o înainte de a merge la şcoală. Nu întâlneai un pian pe toate drumurile. A existat şi o predispoziţie… Tatăl meu a învăţat singur să cânte la acordeon. Şi cânta destul de bine.

– Dacă cineva ar scrie o carte despre dumneavoastră, cum aţi vrea să se  numească?

– Oh! Titlul care îmi vine în minte, acum, ar fi: „Un om pe drumul către fericire”. 

– Care este trăsătura dumneavoastră dominantă?

– Perseverenţa.

– Unde găsiţi răgaz de linişte şi relaxare atunci când vă rupeţi de agitaţia şi de problemele cotidiene?

– De câţiva ani, am descoperit Bazna. Acolo merg din când în când, cu familia. Este o veche comunitate rurală săsească. Din păcate, saşii au plecat, dar revin acum, pentru băile de acolo. Apa de la Bazna, cu o mare concentraţie de sare şi alte minerale, este benefică pentru sistemul osos, dar şi pentru relaxare. 

– Sunteţi o femeie de succes, cu o familie frumoasă şi o viaţă socială activă, mai concret, un model de urmat. Ce valori şi principii consideraţi că trebuie cultivate pentru ca un om să se autodepăşească şi totodată să păstreze un echilibru în viaţa sa?

– Stima de sine, ce presupune încredere în sine şi respect faţă de sine, dacă este crescută, te ajută să înfrunţi piedicile, să-ţi păstrezi echilibrul şi să performezi. Dacă stima de sine e scăzută, atunci poţi rata înţelegerea rostului vieţii. Cum se spune în popor, trăieşti degeaba. 

– Ce vis aveţi în prezent şi doriţi să-l transformaţi în realitate?

– Restaurarea Castelului „Julia Hasdeu” este unul din visele mele. 

– „Cunoaşterea înseamnă putere”. Am observat că rezonaţi cu aceste cuvinte ale filosofului englez Francis Bacon. 

– “Când faptul ţii, adevărul ştii”. E una din legile gravate pe tronurile de piatră de la Castelul “Julia Hasdeu”. Are aceeaşi semnificaţie. Cunoaşterea, calea spre adevăr, menţine vie puterea creatoare. 

Andreea Ştefan