Iulian Moreanu, scriitor: „Mă bucur să constat că la Câmpina este sprijinită activitatea creatorilor de literatură”

“Are obsesia cuvântului care exprimă adevărul”, spune criticul literar Valeria Manta Tăicuţu despre Iulian Moreanu, scriitorul ce are, într-un stil cu totul aparte, viziuni proprii pentru lume şi despre lume, care fac din opera sa un tribut adus gândurilor şi sentimentelor literare în raport cu realismul emblematic de ieri şi de azi. 

Iulian Moreanu este, de fapt, un pseudonim. În realitate, numele autorului a şase volume de proză şi un roman este Gheorghe Ciocodeică, profesor de ştiinţe socio-umane la Liceul Teoretic „I. L. Caragiale”  din Moreni, oraşul său natal. În Câmpina locuieşte de ceva vreme şi a devenit o figură cunoscută în cercul oamenilor de cultură şi un scriitor de valoare pentru municipiul nostru. 

– Când a avut loc debutul dvs. literar?

– În 1981, la 1 august, în numărul 31 (1005) al revistei „Luceafărul”. M-a debutat Nicolae Velea şi întregul moment este foarte bine prezentat în romanul „Năvala norilor”, până la virgulă. Velea m-a îndrăgit mult de tot şi m-a propus imediat pentru premiul revistei. Nu l-am luat, pentru că opţiunile pentru acel an erau deja stabilite – s-a şi scris acest lucru chiar pe prima pagină a revistei. L-am primit în anul următor. „Luceafărul” era o revistă formidabilă, iar premiul acordat de ea era ca un fel de puiuleţ de premiu al USR. Poate exagerez. Dar, debutul aici, ca să nu mai vorbesc de premiul la „Luceafărul”, însemnau recunoaşterea „oficială” a talentului literar şi echivalau cu un fel de consacrare. În continuare, se aştepta confirmarea din partea autorilor respectivi. Sigur, nu au confirmat toţi cei premiaţi; unii s-au pierdut, cine ştie din ce motive. În ce mă priveşte, după 1989 am luat, în mod voluntar, o pauză cam lungă, pe care apoi mi-am reproşat-o din plin.

– Cât de lungă a fost această pauză?

– Vreo 20 de ani! După debut, am mai publicat în „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „SLAST” şi chiar şi după ’89, în „Literatorul”. A murit Nicolae Velea, în ultima zi a lui ianuarie ’87, în împrejurările tragice cunoscute – (sunt sigur că dacă nu se întâmpla asta, destinul meu literar ar fi fost altul, pentru că el mă susţinuse în continuare, mi-a dat şi o recomandare, pe care am trimis-o lui Alex Ştefănescu, şi care s-a pierdut, desigur) – a urmat un „accident” în biografia mea, apoi a venit Revoluţia… Am văzut că selecţia valorică a celor ce publicau nu mai era ca înainte, calitatea scrierilor tot scădea, a început să se scrie şi să se publice orice, de către oricine. În sfârşit, m-am „retras”, nu am mai publicat nimic. Nu ştiu dacă am făcut bine. Am început să citesc mai mult şi, bineînţeles, am continuat să scriu, cu mai puţin entuziasm, e adevărat.

În 2007, într-o anumită împrejurare, m-am „supărat”, am strâns tot ce publicasem, dar şi alte proze şi am scos la o editură locală, modestă, volumul „Ruleta mincinoasă”. Eram habarnist despre cum se editează o carte, nu aveam niciun fel de pretenţii editoriale, tremuram, efectiv, numai la gândul că voi scoate o carte, iar directorul editurii, un cunoscut, văzând titlul, a crezut că se referea la o ruletă de cazinou, când de fapt era vorba chiar de o ruletă pentru măsurat lungimi (care, însă, la fiecare măsurare a unei frânghii dădea mereu alte valori; de-aia era „mincinoasă”, cum zice un personaj).

Apoi m-am mutat în Câmpina, am luat legătura cu Cercul literar de la Casa de Cultură şi, foarte repede, Florin Dochia mi-a dat rubrică în „Revista Nouă” şi am publicat lună de lună. Aşa s-au născut vreo trei, patru, dacă nu chiar cinci cărţi, inclusiv cu ce am mai publicat şi prin alte reviste literare în care am fost acceptat încet, încet, pe măsură ce numele a început să-mi circule, inclusiv în mediul online. Acum mi se solicită colaborări şi, cu modestie o spun, nu cred că aş avea dificultăţi să public în mai toate revistele unde aş trimite texte. 

– Cum aţi ajuns în Câmpina?

– Soţia mea e câmpineancă, aici aveam deja o casă din partea familiei sale; părinţii îi muriseră, casa era nelocuită, fata mea deja plecase la Bucureşti, la studii, şi am decis să venim în Câmpina, urmând să fac naveta la Moreni, la liceul unde sunt profesor încă de la terminarea facultăţii. Aici am dat de nişte oameni de mare calitate: de Florin Dochia, de Saşa, de criticul C. Trandafir, de Gheri, săracul, Dumnezeu să-l ierte! şi ceilalţi.

– Ce părere aveţi despre acest grup al scriitorilor câmpineni?

– Auzisem de acest grup literar, iar soţia trăsese mai demult de mine ca să ne mutăm aici, să-mi pot continua activitatea literară pe care v-am spus că o cam abandonasem… Dar am ezitat mulţi ani, fiind strâns legat şi de locurile natale. „Băieţii” m-au primit aici foarte frumos, cu braţele deschise, cum se spune, şi am devenit repede foarte buni prieteni. „Oamenii de bază” sunt apropiaţi de, să zic aşa, „maturitatea deplină” şi nu văd, din păcate, un interes prea mare din partea celor mai tineri. Pe de altă parte, remarc faptul că, spre marea ei cinste, administraţia locală se ocupă mult de activitatea culturală a oraşului. Sunt susţinute financiar reviste, se organizează concursuri de manuscrise, se oferă premii literare. Chiar eu am câştigat două concursuri de manuscrise şi de două ori „Cartea anului”. Mă bucur să constat că la Câmpina se petrec lucruri, repet, demne de toată lauda, prin care este sprijinită activitatea creatorilor de literatură. Acum s-a înfiinţat aici Societatea Scriitorilor Prahoveni. Să sperăm că lucrurile vor evolua spre şi mai bine. 

– De când scrieţi?

– Am început prin clasa a şasea, a şaptea, văzând că un coleg scria o povestire poliţistă. I-am cerut caietul, apoi am încercat şi eu… M-am lăsat păgubaş. Tot pe-atunci am trimis un text la un concurs radiofonic. Apoi, în timpul liceului, am scris un scenariu de film, aşa cum credeam eu că s-ar scrie, şi chiar m-am dus cu el la Ion Băieşu, care lucra la ziarul „Scânteia tineretului”, în care avea o rubrică foarte populară – „De la om la om.” Am înregistrat în timpul liceului două texte pentru o emisiune literară realizată de Dan Deşliu (şi acest moment apare în romanul „Năvala norilor”), apoi am scris „pe sărite”, până când, cum am zis, după facultate, am debutat în „Luceafărul”. Până atunci, însă, tot timpul m-au frământat tot felul de aspecte cum ar fi: cum introduc un personaj, cum fac trecerea de la un timp la altul, chiar „raportul” dintre dialog şi descrieri şi multe altele. 

– Dacă ar fi să daţi o definiţie operei dumneavoastră, care ar fi aceea?

– Mai întâi, nu ştiu dacă am o operă. Apoi, nu ştiu… În general, prozele mele au un final deschis – pentru că viaţa însăşi este deschisă, imprevizibilă -, cu variante posibile, pe care cititorul însuşi le poate intui, se poate gândi la ele, alegând unul sau altul, în funcţie de structura ori personalitatea sa, transformându-se, astfel, într-un fel de „coautor”. Da, eu lucrez foarte mult la finaluri, care de multe ori sunt absolut neprevăzute, chiar spectaculoase. În „Iarna perfectă”, de pildă, toată „cheia” prozei se află în ultimul cuvânt, scris singur, pe ultimul rând. Dar la el m-am gândit, până l-am găsit, vreo săptămână. Fără glumă. Revenind puţin, proza mea este una cu şi despre frământări şi dileme existenţiale ale personajelor, incertitudini… Sau, cum spunea cineva drag mie, despre inevitabilul triumf al eşecului (sentimental) – un frumos paradox aici, nu? Deci, nu-mi pot defini eu proza, dar este scrisă sincer, din suflet, şi nu vreau să-mi mint cititorul, în sensul că nu vreau să-i livrez chestii, cum să zic, frivole, de consum…

– Cu ce ar trebui să rămână cititorul în minte după ce vă citeşte? 

– Ştiu şi eu?! Cu dorinţa de a citi următoarea carte… Apoi, să mai spun ceva. S-au mirat unii şi mi-au zis: domnule, ai scos cinci cărţi în doi ani! Păi, le-am scos, dar nu le-am scris în ăştia doi ani. Ele erau scrise mai demult, de mai mulţi ani, le-am avut în minte… Un scriitor „scrie”, ca să zic aşa, mereu, chiar şi când merge pe stradă. De altfel, eu scriu foarte greu. Cu excepţia romanului scris vara trecută, deci repede, eu scriu foarte puţin. Uneori chiar şi doar o frază pe zi, sau câteva rânduri, alteori o jumătate de pagină sau chiar deloc, zile întregi… Lucrez mult pe text, pe frază, o cizelez, o scriu, o rescriu, caut variante, sunt atent să nu-mi scape amănunte… Şi lucrul ăsta l-a remarcat şi Alex Ştefănescu. Iulian Moreanu, zice el, pune fiecare element în ansamblul său, acolo unde îi este locul. Trebuie să-i prezinţi cititorului „traseul” exact al personajului. Aşa, experimental, chiar „textualist”, poţi să faci o mulţime de chestii, care nu mi se par viabile, şi nu le-am practicat, deşi erau în vogă printre optzecişti, între care, ca vârstă, aş fi încadrabil. Dar, repet, scriu foarte greu, pentru că am acest cult pentru cuvânt; îl cizelez, îl modelez, încerc să-i ofer noi valenţe. Mă consider, şi unii critici mă consideră un stilist. Mulţi autori, unii încă stimabili, dau la tipar cu prea mare uşurinţă texte, romane, nuvele, scrise în grabă, fără grijă pentru stil. De fapt, e vorba de respect pentru cititor aici. Or, eu am un respect aproape religios faţă de cuvânt, cum spunea cineva. Şi apoi „la început a fost Cuvântul”, nu?

– Ce vă inspiră cel mai mult?

– Nu ştiu dacă pot răspunde exact. Eu sunt un foarte bun observator al cotidianului şi nu-mi scapă prea multe amănunte, ale străzii şi ale cetăţii, în general. Fără să fiu ostentativ în a le „vâna”, receptez frânturi de discuţii, imagini ale unor persoane care se vor transforma în dialoguri şi personaje. Cum să zic, sursa de inspiraţie e un amestec de real şi imaginaţie. Multe proze le-am scris fără a avea ceva preconizat. „Lacul”, „Acrobatul”, „Cerbul însetat”, „Neguţătorul de vise” şi multe altele nu au nicio corespondenţă cu lucruri văzute ori trăite. Sunt ficţiune sută la sută.

Îmi permit însă să introduc şi elemente de realitate, chiar cea imediată, şi o fac fie cu ironie, fie cu tristeţe ori chiar aluziv-acuzator. În „Febra”, în prima parte, textele se referă însă la lucruri trăite de mine însumi sau la care am fost spectator. Ca să nu mai spun de „Povestiri cu un copil”, în care este copilăria mea. Am un roman, „Exit” se cheamă, pe care l-am scris în vara trecută, după „program”… În sensul că mi-am propus să scriu cel puţin două pagini pe zi. Le scriam numai noaptea. În el, totul este ficţiune, de la un capăt la altul. Se pare că e mai bun decât „Năvala Norilor”.

– De ce aţi ales să scrieţi noaptea?

– Ei, în vacanţe scriu mai mult noaptea, pentru că în rest nu prea pot pierde această parte a zilei (curios, nu, cum noaptea e o parte a zilei!). Sigur, e mai linişte. Eu am citit multe interviuri cu scriitori şi biografii în care ei spun: „Eu mă scol la 4. De la 4 până la 10 dimineaţa scriu”; sau: „Eu scriu de la 10 până la 3 noaptea”. Nu domnule, scrii când ai momentele de inspiraţie. Sigur, sunt momente în care ai vrea să scrii, dar nu poţi pentru că eşti într-o împrejurare formală şi nu ai cum să treci peste ea. Apoi, fără legătură cu momentul scrisului: eu nu pot să scriu până nu „văd” personajele. Eu „văd” acţiunea. Şi „aud” dialogurile. E un personaj dintr-o piesă celebră care spune „eu văd idei”. Ei bine, eu văd acţiunea, o descriu, aud personajele, le văd mişcându-se… Altfel nu pot… E cam greu de înţeles de către cei din afara fenomenului. Un prieten îmi spunea la fel, că el „vede” poezia pe care o scrie. Asta e şi mai greu de înţeles.

– Care este povestea pseudonimului dumneavoastră, Iulian Moreanu?

– E cam lungă. Pe scurt, însă, m-am hotărât pentru un pseudonim încă din facultate, când i-am dus lui Mihai Tatulici un careu, pentru a-l publica în „Viaţa Studenţească”. A văzut numele şi a întrebat ce nume e ăsta? E numele meu, zic, de ce? Pentru că nu prea sună… Frumos? am întrebat. Cam aşa, zice el. Şi, Tatulici sună mai frumos? l-am întrebat. A râs, m-a bătut pe umăr şi a intrat la secretariat unde a spus ca în următorul număr să intre careul meu în locul celui deja pregătit. Iar pseudonimul vine de la luna mea de naştere şi oraşul în care m-am născut. 

Andreea Ştefan