În general, amintirile noastre despre perioada anilor ’80 sunt legate de lipsuri. Lipsa alimentelor, lipsa cărților, a ziarelor… Cea mai pregnantă este poate amintirea cozilor la care se stătea o zi, două. Plasa la rând, listele, cartelele pentru pâine, lapte, rația de ouă, ulei, zahăr. Toate acestea nu sunt atât de îndepărtate încât să nu fie repere importante ale memoriei noastre colective. Chiar dacă acum pare greu de crezut, aprovizionarea orașului, așa cum ne-o amintim, se făcea tot cu pile și intervenții. Fostul primar al Câmpinei, Petre Câmpeanu, își amintește din nou atmosfera acelor vremuri, cu problemele și soluțiile lor…
Aprovizionare şi raţionalizare
„Raționalizarea pâinii s-a impus în toamna lui ’84, după o ședință a CPEx, la Sinaia. Atunci s-a decis luarea unor măsuri puternice de raționalizare a produselor alimentare. Se vorbea atunci despre datoriile externe și necesitatea achitării lor. Asta a fost curiozitatea: s-a declarat oficial în martie ’89 că am terminat cu datoriile, dar cureaua tot se strângea. Dar parcă noi nu știam care este realitatea! Cum era să ne încadrăm în 30 tone de pâine pe zi când se vindeau 45 – 50 de tone?! Aici lucra populația din comunele din jur. Trebuia omul să ia o pâine, să o ducă la copii, când pleca seara de la serviciu. Eram conștienți că altfel nu se putea”.
Dar pe atunci, PCR însemna în viața reală „Pile, Cunoștințe, Relații” și aceasta s-a dovedit a fi o rezolvare parțială și neoficială pentru aprovizionarea orașului cu alimente. Așa au ajuns pe piața câmpineană tot felul de produse de la Timișoara, Galați, Vaslui, la Târgu Secuiesc. Petre Câmpeanu își amintește că avea acolo cunoștințe, foști colegi, prieteni. Se ducea personal și evita astfel sistemul repartițiilor care funcționa la combinatele alimentare. Vizitele acestea erau profitabile.
„Veneam cu 16, 17, 20 de tone de produse. La Galaţi, la Comtim Timişoara, noi nu eram repartizaţi, dar trebuia să facem cumva să luăm peste rând ce aveam nevoie. Şi aduceam în Câmpina cât se putea de mult, aproape săptămânal, măruntaie, carne…
La un moment dat, cineva de la Sibiu mi-a făcut cunoştinţă cu un şef de Direcţie Sanitar Veterinară şi cu un cioban. Pe cioban l-am invitat la mine în birou, fără să ştie prea multă lume, prea multe persoane oficiale şi am căzut la pace: îmi vii cu carne de miel, îmi vii cu brânzeturi şi îţi asigur piaţa de desfacere. Dar, acum alt neajuns: nu aveam mercurial. Nu puteam să desfac aici produse pe piaţa liberă fără mercurial, că avem tot felul de inspecţii: de la Direcţia de Statistică, de la Direcţia Comercială, de la Inspecţia Comercială. Altă treabă nu aveau, piața era goală și ei controlau piața. Treaba mea, ca primar, era să am grijă de mercuriale. Ca să mai am produse aici, mai închidem ochii în privința asta. Și așa am reușit să-i aduc aici pe acești ciobani. Ştiam cum vin, când vin, unde sacrifică animalele, undeva pe Voila. Nu puteau aduce animalele tăiate, că nu li se dădea voie să intre în județul Prahova, așa că ei ziceau că sunt în transhumanță. Asta până au aflat cei de la județ ce se întâmplă aici. Pe de altă parte, trebuia să-i cointeresăm de acești oameni. Erau producători, își desfăceau marfa unde voiau. Pe vremea aceea era stabilită o cotă de benzină, 15 litri pe lună. Şi, în asemenea condiții, au început să se rărească și ciobanii care aduceau aceste produse. Cu așa rafinărie în centrul orașului, să nu putem noi să facem nimic?! Atunci, cum-necum, pe știute, pe neștiute, cu răspundere personală a mea și a directorului de atunci al Rafinăriei, Anatolie Ţariuc, am rezolvat problema. Vorbeam la telefon: «Directore, vreau 200 de coli de hârtie velină». Asta însemna 200 de litri de motorină. Nu aveam încotro, le dădeam omenilor, să fim siguri că ajung la noi în piață.
Cu zarzavagiii la fel am făcut. Veneau țăranii din zona Dâmboviței, erau oamenii noștri care ne alimentau de ani de zile și, la un moment dat, nu i-au mai lăsat să intre în județ, să vină la Câmpina, i-au oprit la Voievozi. Acolo ne-am întâlnit eu, comandantul Miliției de la Câmpina, cu primarul de la Târgoviște și cu comandantul Miliției de acolo și le-am dat lista cu oamenii care să vină la noi în piață. Unii vin și acum [în 2002 – n.red.]: Ioana, Petronela și acum mă cunosc și strigă după mine.
Dar să ne întoarcem la oile noastre. Adică la ciobanii de la Sibiu. Nu prea desfăceam noi igienic produsele la început, dar pe urmă ne-am apucat să facem niște boxe unde sunt acum birourile. Și de aici ni s-a tras, că nu aveam voie. A venit ordin de la județ și de mai sus să le desființăm. În Prahova erau 14 orașe la vremea respectivă. Și când ne strângeam toți la ședințe eu eram cel mic criticat, că la mine erau toate. La mine, la Câmpina, de ce veneau sibienii și la ei de ce nu se duceau? Dar la mine veneau și toate inspecțiile!
După vreun an și jumătate a trebuit să desființez boxele, prin ’87 – ’88. Dar nu m-am lăsat, am amenajat alt spațiu, mai dosnic, pe strada Griviței, unde a fost pe vremuri un bistro, vizavi de Cooperativa Munca. Am aranjat acolo, am pus faianță, am adus butuci. Populația s-a repliat imediat, a aflat repede, dar nu mai știau șefii. Se forma o coadă micuță pe trotuar, nici navetiștii nu prea mai știau, se vindea mai mult seara, nu mai era forfotă…
Cei de la Ploiești mă tot întrebau:
– Ai desființat în piață?
– Am desființat, să trăiți!
Acolo era pustiu, erau închise boxele, nici cei din piață nu spuneau unde se mutase totul. Odată, însă, mi-a venit un şef mai mare de la Ploiești în vizită de lucru. Hai pe la uzine, hai la sediu… Când să plecăm de la primărie, pe la 7 seara, am luat-o pe Griviței, frumușel, să mă lase omul acasă. Colea, a văzut coada, în sacoșele oamenilor a văzut carne, că avea ochiul format.
– Ia oprește! Ce-i Câmpeanu aici?
– Păi, nu știu tovarășe. Or fi făcut ăștia un magazin fără să știu eu.
A intrat, a văzut, a ieșit. Eu, ce era să mai zic? Coada era coadă, produsele erau produse…
– Măi Câmpeanu, cum e?
– Nu știu nimic.
Atunci a tăcut mâlc. Am ajuns noi acasă, la o cafea și apucăm să vorbim din nou despre asta. Mai sincer:
– Eu desființez şi acolo, dar pe urmă?
– Măi Câmpeanu, atunci eu nu știu nimic. Nu am văzut, nu știu.
– Nu ați văzut dvs., dar ăia mici ai dvs.?
– Cu ăia te descurci tu!
Şi așa a mai mers aproape un an de zile și până la urmă tot a trebuit să-l desființez.
Cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla era să mă dea afară. Asta a fost și deviza. Dacă am făcut ceea ce am făcut, pe lângă toate hotărârile astea și eram conștient că nu respectam directivele, mai rău decât o sancțiune sau să mă dea afară nu avea ce să mi se întâmple. Că în finalul finalului familia mea putea să ajungă în Sighetul Marmației, asta era altceva. Toată povestea asta a mers până în ’89.
M-au dat și la Europa Liberă. După atâția ani, nu știu cine a făcut asta. La vremea respectivă eu ajutasem niște oameni deosebiți: pe doctorul Răduță, un chirurg foarte bun, pe doctorul Ignat… Ignat o fi avut și el o obligație (jenat), a făcut și el ceva… Că altfel, era fricos, nu făcea el prostii… Îl aveam președinte de sindicat pe tot spitalul. Așa cum era el, puțin surd, era un luptător. Atunci l-o fi turnat careva. Și din cauza asta era cât pe-aici să intre în pușcărie. Atunci, îi chem la mine pe procurorul șef și pe cel de la tribunal.
– Ia stați măi, ce făcurăți? Pe mine nu mă interesează. Băgați omul la pușcărie? Luați dosarul înapoi, vă faceți treaba voi știți cum, că sunteți juriști, și în trei zile rezolvați problema!
Îl chem pe doctorul Ignat, îi spun să stea liniștit, dar după trei zile îl văd iar la ușa biroului meu.
– Ce-i, doctore?
– Tovarășe prin secretar, am ascultat Europa Liberă.
Ei, a dat de alt necaz…
– Lasă, doctore că nu ești nici primul, nici ultimul.
El nu pleca deloc.
– Nu, că nu de mine e vorba, a vorbit de dvs.
– Ce-i, ce-i? Ia stai jos, doctore!
I-am zis secretarei să nu intre nimeni la mine. Îmi spune ce a auzit. Ce spuseseră la Europa Liberă scria și într-o revistă editată în Israel, intrată ilegal în țară. Eu aveam revista aceasta de la o cunoștință, de la doctorul Enăchescu, care lucra în piață. De câte ori venea el de la fiică-sa, din Franța, aducea câte ceva. De data aceasta avea pentru mine o altfel de surpriză. Articolul din revistă se numea «Ce face un primar comunist pentru populația lui înfometată» cu subtitlul «Petre Câmpeanu, primar Câmpina, România». Scria acolo că nu țin cont de mercuriale, că în Câmpina se găsesc de toate… Pentru mine, ca om, asta era laudă, dar ca funcție politică, nu mai era laudă. Un lucru neadevărat scria totuși, că pusesem cotă pe benzină să dau la cei care aprovizionau piața.
Imediat l-am sunat pe Cristea, de la noi, de la Securitate. Ascultau și ei programele Europa Liberă. Hotărâm să discutăm despre asta. Dar nu puteam nici la mine, nici la el, de frica microfoanelor. Ne întâlnim la bancă și îl întreb:
– De ce nu mi-ai spus?
– Am vorbit cu nea Ilie și am hotărât să mergem pe blat.
– Păi nu trebuie să vă duceți și voi cu hârtiuța la raport? La centru nu o să se afle?
– Vedem atunci ce facem.
Vreo săptămână am fost fiert. Nu puteam nici să dorm, nu puteam să vorbesc cu nimeni, nu aveam cui să spun.
Puțin după asta, într-o seară pe la 11, mă sună de la București să mă prezint de urgență la ei. Am sunat la județ să aflu ce se întâmplă, dar nici acolo nu știau nimic. Tovarășul prim secretar al județului mă mai ia și peste picior:
– Du-te, că poate te promovează!
Eu știam deja, mă gândeam la revistă.
Acolo mă primește tovarășul Radu, secretar cu probleme de cadre, un om cu care mă aveam bine. Eram în relații cordiale. Atunci m-a primit însă foarte rece, foarte rău. Nu avea nimic pe masă decât revista.
– Citește!
Ce să citesc, că o știam pe deasupra. Dar am luat revista, să mă vadă românul. Numai eu știu cum m-am uitat pe articol, mi se abureau ochelarii.
– Ei, cum e?
– Eu nu știu nimic de așa ceva. Nu am văzut pe nicio piață revista asta.
– Lasă, lasă, că nu de asta e vorba.
– De unde să știu eu așa ceva? Şi nici nu poate să fie adevărat! De unde să dau eu benzină? De unde să dau eu motorină? Cum să nu respect eu directivele?!
L-am luat pe nu în brațe și nu puteam să spun altceva. Mă prinsesem în horă și nu puteam să îmi dau drumul, să nu cad. La un moment dat, însă, am amuțit.
– Bine, mergi cu tovarășul!
Sună și intră un individ mare, înalt. Ieșim împreună din camera 433. Țin minte și acum. Pe culoare l-a salutat un individ. Acesta îl strigă «El Colonelo». Când am auzit, am înghețat. E de rău, zic.
Și am mers la cetățeanul ăsta în birou. Când m-a văzut desfigurat la față, m-a servit cu o cafea, cu o țigară, cu apă minerală. Hai, că mă ia la prelucrat acum. Am stat așa de vorbă și, la un moment dat, îmi zice:
– Acum să așternem pe hârtie!
Cu alte cuvinte, să dau cu subsemnatul…
– Ce să scriu? Eu nu știu nimic, nu este adevărat.
– Tovarășe prim secretar, zice el, dacă vorbesc eu (dă cu mâna pe sub masă, ca și cum ar indica microfoane), poți să vorbești și dumneata. Mi-a zis-o pe şleau.
– Dom’le, eu sunt președintele Cabinetului 2. Asta mi-e munca. Dar eu, duminică, la două-trei săptămâni, dis-de-dimineață, eram în piața dumitale. Luam câteva kilograme de brânză, un cârlan, în sfârșit, făceam aprovizionarea și la ora 10 eram înapoi la București. Venea tovarășa, trebuia să fiu la ușa cabinetului.
Eu mai încerc o dată:
– Nu știu nimic de asta, nu e adevărat.
– Eu nu spun că-i adevărat. Eu spun că piața dumitale bate recordul țării. Dumneata ai noroc că toată povestea asta s-a oprit aici. Dacă o singură treaptă urca mai sus, familia dumitale putea să fie ori la Sighetul Marmației ori în Valea Jiului. Și ce discutăm noi aici nu mai discuți cu absolut nimeni!
Eu eram membru în Comisia de Revizie a Partidului. Acolo mă mai întâlneam cu diverși, puteam să umblu cu intervenții.
Acum, cum să scriem… Îmi tremura pixul pe hârtie. Dar, în câteva ore, am scos-o la capăt amândoi. Îmi mai dicta el, mai scriam, mai ştergeam. Pe la 6 dimineața am terminat.
Și acesta a fost începutul sfârșitului. O săptămână mai târziu se convoca o conferință, se decidea schimbarea mea. În octombrie ’89 am intrat în concediu politic, a venit Revoluția…
Multe istorii au fost. Și pentru ce? Pentru oamenii aceștia, pentru oraș. Că vorbeam cu ei tot timpul și trebuia să îi privesc în ochi…
(va urma)
Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 3 septembrie 2002, (episodul al doilea)
Citeşte AICI episodul 1.
