Omul care ia decizii
Tot scriind de mai bine de două luni despre ultimul, dar categoric nu cel de pe urmă primar ale epocii comuniste în Câmpina, ne-am confruntat cu tot tipul de reacții. Am fost acuzați de nostalgie sau de cine știe ce intenții ascunse. Lipsurile sistemului, cadrul general de o perversitate machiavelică, le cunoaștem prea bine toți cei care avem mai mult de 40 de ani. Cum au fost însă evitate „indicațiile de partid și de stat” de un om pus să le respecte, a fost interesant de aflat. Cine nu îl cunoaște pe Petre Câmpeanu, și mai ales cei care nu l-au cunoscut acum 30 de ani, au tras concluzia nedreaptă că am exagerat.
Câmpina ar trebui să știe mai bine însă. Omul mărunțel, plin de jovialitate, are multe de spus. Tovarășul prim secretar de pe vremuri a trecut prin multe și cunoaște orașul, cu bune și rele, ca nimeni altul.
„Totul pentru oamenii aceștia pe care trebuia să îi privesc în ochi…”
… ne-a spus el odată. Oameni ale căror necazuri le știa prea bine. Petre Câmpeanu se confruntase și cu nemulțumirea, revolta mocnită împotriva comunismului. El calmase spiritele „în calitate de primar, nu de secretar de partid”, în timpul unui protest la Neptun.
Dincolo însă de puterea celui care lua decizii, omul Petre Câmpeanu avea și are o familie care nu a putut fi prioritatea numărul unu. Soția, prezentă la această discuție, oftează și confirmă: „Nu aș vrea să o ia de la început, dacă s-ar putea”, ne spune ferm d-na Câmpeanu. „Nu, nu, categoric nu. A fost greu”.
După o căsnicie de peste 50 de ani, vorbele celor doi se completează, gesturile au o tandrețe ascunsă, privirile se sprijină reciproc.
Tot soția i-a dat lui Petre Câmpeanu sfatul cel mai important, linia directoare:
„Când pui seara capul pe pernă, să te lase conștiința să dormi liniștit!”
Poate nu rar viața de familie avea de suferit. „Mă chemau uneori din concediu. Fetele mele erau la mare și eu trebuia să răspund pe aici la apel. Nu puteam să părăsesc Câmpina fără aprobare de la secretarul județului. Într-o sâmbătă eram la Băicoi, la rude, și m-a chemat Frățilă la ora 2 noaptea. Nu mai știu ce voia, dar oricum m-a întrebat de ce am părăsit orașul”.
Funcția însemna nu numai puterea de a schimba lucrurile, de a conduce oamenii într-o anumită direcție. Însemna și o presiune constantă, o tensiune greu de imaginat. „Într-o noapte – povestește din nou Petre Câmpeanu – a trecut spre București Dăscălescu și lângă Câmpina a văzut becul de veghe al unei sonde. A dat imediat telefoane și a trebuit să plec noaptea pe coclauri să văd unde se consumă curentul. Pentru un bec, au fost controale peste controale”.
Familia Câmpeanu a fost în pericol în 1989 și primarului câmpinean i-a fost cu adevărat teamă atunci. După ce o revistă a diasporei românești din Israel publicase un articol elogios la adresa d-sale și postul de radio Europa Liberă preluase informațiile, la București, la Cabinetul II, s-au precipitat lucrurile. Câmpeanu a fost chemat la ordine. Tot într-o noapte. Informația s-a oprit atunci la șeful de cabinet, dar i s-a spus că acesta este un mare noroc. Dacă s-ar fi aflat mai sus, întreaga familie putea fi deportată la Sighetul Marmației. Trimis acasă până la luarea unei decizii, Petre Câmpeanu a trecut prin momente grele. Nu putea să vorbească cu nimeni. Așa erau indicațiile. Nu putea să își sperie familia, să tulbure ritmul casei, cu atât mai mult cu cât fiica sa se pregătea să dea examen la facultate. Doamna Câmpeanu a simțit însă că ceva grav se întâmplă; soțul său vorbea în somn.
Pentru doamna Câmpeanu altul a fost momentul cel mai greu, mai dureros: perioada care a urmat Revoluției. Atunci, prietenii, cei care fuseseră ajutați, au dispărut. Cei pentru care fostul primar riscase au întors spatele.
„Noi am fost și am rămas o familie modestă”
Printre momente grele și momente frumoase, printre prieteni și oportuniști, familia Câmpeanu s-a regăsit nealterată de presiuni sau vanitate. Casa modestă, dar solidă, caldă, primitoare, vorbește tăcut despre personalitatea celor care o locuiesc.
O perioadă gri
A venit în Câmpina în 1977. Zece ani mai târziu devenea director comercial la Trustul Construcții – Montaj, șantierul Valea Prahovei. Până la funcția de director general nu a mai fost decât un pas. Radu Florea (foto), actual manager la Edilconst, a fost unul dintre oamenii puternici și înainte de 1989.
„Pot să vă spun ce a însemnat pentru mine perioada de dinainte de ’89, ce sacrificii am făcut. Munceam de la 8 dimineața până la 9 seara și abia îmi vedeam familia. Deși aveam bani, copilul meu se ducea cu cartela și cumpăra pâine, stăteam la cozi ca să avem ce pune pe masă. Lucruri fundamentale nu s-au realizat în perioada aceea. Nimeni nu se gândea niciun pic la viitor, ca să nu mai vorbim că populația era mințită. Nu spun, au fost atunci oameni care s-au zbătut pentru ceva și au realizat ce și-au propus. Petre Câmpeanu a fost o fire analitică și diplomată. Și el, și Negrea, și alții. Nu am simțit din partea lui niciun pic de presiune politică. Erau alții, activiști de rang II, III, care te mai bălăcăreau au în ședințe… (Reporterul intervine şi face presupunerea imprudentă că după un timp se mai uită, se mai iartă). Niciodată nu se uită ce s-a întâmplat atunci!
Greșelile acelei perioade se datorau faptului că nu se gândea proiectiv, spre viitor. Pot să vă dau o sumedenie de exemple. Sistemele de încălzire centrală erau perimate la vremea respectivă, iar efectele se văd abia acum. Cazanele, instalațiile, erau uzate moral, depășite tehnologic chiar de când au fost date în folosință, iar canalizarea menajeră a fost făcută în Câmpina fără să se ia în calcul evoluția orașului. Și iar ne confruntăm acum cu probleme din cauza asta. Blocurile pe P+9 nu trebuiau să existe în Câmpina. Și multe altele… Gândirea a fost colectivistă și asta a fost cea mai mare greșeală. Omul trebuie luat ca individ, trebuie socotit în mod individual.
Toată perioada de care vorbim a fost «hrușcioviană». Să vă explic ce înseamnă asta. Când am fost la ruși, am văzut două tipuri de construcții. Unele mari, grandioase, cum este la noi Casa Scânteii. Acestea erau construcțiile din perioada stalinistă. Stalin avea gustul monumentalului. Pe urmă a venit Hrușciov, care a spus că pentru locuit e suficientă o cameră mică și o baie. Şi așa au apărut blocurile mici, cenușii, pe care le regăsim și la noi.
Cred că cea mai mare pierdere pentru România a fost lipsa drumurilor bine făcute, a autostrăzilor. Telefonia era și ea, din punct de vedere tehnic, îmbătrânită. Omul nu avea, practic, posibilitatea să circule și să comunice bine.
Cât despre poliția politică, securitatea, eu unul nu am avut probleme. Nici apropiații mei. Știm cu toții că nu aveam curajul să spunem unele lucruri, să ne afirmăm opiniile, că îți era frică. Dar asta este altă poveste…”
Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 22 octombrie 2002,
(ultimul episod)
Serialul nostru se termină, cu regretul că multe lucruri au fost nespuse și așa vor rămâne. Poate că e bine, poate că e rău…
Citeşte AICI episodul 7.
